object(WP_Query)#17562 (51) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(20769) } } } ["query_vars"]=> array(68) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(20769) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["static"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(20769) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#19312 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(20769) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(20769) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#19311 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#17561 (11) { ["term_id"]=> int(20769) ["name"]=> string(7) "Nr. 974" ["slug"]=> string(6) "nr-974" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(20769) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(30) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(20769) ["request"]=> string(489) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (20769) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish') AND oc_reorder_post_rel.category_id = '20769' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(30) { [0]=> object(WP_Post)#19319 (24) { ["ID"]=> int(199163) ["post_author"]=> string(4) "2694" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-11 17:06:06" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-11 14:06:06" ["post_content"]=> string(7184) "În Republica Moldova nu este vorba doar de o criză politică internă, ci de confruntarea dintre cele două orientări, proeuropeană și prorusă, ajunse într-un moment de cotitură. Formarea aparent intempestivă a coaliției parlamentare și guvernamentale dintre socialiștii lui  Dodon și proeuropenii conduși de Maia Sandu, în ultimul moment, ilustrează atît dificultățile arhitecturii politice moldovenești, dar și schimbările politice de la București, de după referendumul pentru Justiție și condamnarea la închisoare cu executare a lui Liviu Dragnea. Soarta lui Liviu Dragnea nu l-a lăsat indiferent pe Vladimir Plahotniuc, care a privit situația de la București ca pe un avertisment. În aceste circumstanțe, poziția Guvernului de la București, exprimată de Teodor Meleșcanu, reflectă ambiguitățile politicii românești, nu doar de acum, față de Republica Moldova, dar și susținerea de care s-a bucurat oligarhul moldovean din partea unor instituții românești de-a lungul timpului. Pentru Vladimir Plahotniuc nu era vorba doar de prăbușirea unui aliat, ci de faptul că schimbarea situației politice de la București ar fi putut influența ecuația politică din Republica Moldova. Și cum, între cei doi lideri, Liviu Dragnea și Vladimir Plahotniuc, pare să fi existat o concordie, multe dintre acţiunile lor fiind similare, orientate în direcția capturării instituțiilor publice, schimbarea de la București pare să fi precipitat evenimentele la Chișinău. Decizia președintelui moldovean Igor Dodon și a socialiștilor de a nu valida scenariul lui Plahotniuc și de a nu accepta convocarea alegerilor anticipate a dus la declanșarea unei confruntări politico-mediatice cu evidente dimensiuni internaţionale. Odată ce a devenit evidentă formarea unei noi majorități fără Partidul Democrat (PDM), presa aservită lui Vladimir Plahotniuc a publicat înregistrări video cu negocieri dintre Dodon și Plahotniuc, desfășurate, după toate aparențele, cu doar o zi înainte, în care președintele moldovean pare să recunoască că a primit, pînă la 1 aprilie 2019, o finanțare lunară de aproximativ 800.000 de mii de dolari, pentru Partidul Socialiștilor, dinspre Rusia. Mai mult, site‑urile apropiate de Plahotniuc au prezent „dovezi“ că, în aceeași conversație, Dodon se declara adeptul unui plan de federalizare a Moldovei. Toate aceste „dezvăluiri“ au oferit ocazia unei ieșiri „legitime“, suveraniste și „patriotice“, dintr-o situ­ație‑limită, pentru președintele PDM. Iar Plahotniuc nu ar fi putut deveni președinte al PDM și apoi liderul absolut al Republicii Moldova, dacă nu ar fi primit, acum un deceniu, un sprijin important dinspre București. Încă de vineri, 7 iunie, Curtea Constituțională de la Chișinău, dominată de oamenii lui Plahotniuc (patru din cei șase judecători fiind controlați de liderul PDM), „constata“ necesitatea dizolvării Parlamentului, interpretînd în interesul grupului din cadrul PDM Constituția republicii. Și, apropo de asta, orice asemănare cu ceea ce se întîmplă sau s-ar putea întîmpla la București cu Curtea Constituțională nu poate fi deloc întîmplătoare. Precum în România, unde Tudorel Toader a fost promovat la Comisia de la Veneția pentru a influența deciziile forumului european în interesul grupului de putere de la București, tot astfel, în Republica Moldova, Alexandru Tănase – fost ministru de Justiție în 2018, pentru vreo două luni, fost membru al Curții Constituționale de la Chișinău – a fost numit reprezentant al Moldovei în aceeași instituție. Mai mult, chiar înaintea alegerilor din februarie, au fost schimbați doi judecători și puși oameni de încredere ai Puterii, veniți din parchete, așa cum la București cei doi judecători numiți de majoritatea PSD-ALDE au exact același profil și, probabil, același scop. Trebuie accentuat că evenimentele din 8 iunie din Parlamentul de la Chișinău au fost puse sub semnul neconstituționalității. Chiar dacă Parlamentul și-a ales o președintă, pe lidera socialiștilor, Zinaida Greceanîi, chiar dacă a fost desemnat un nou premier, în persoana Maiei Sandu, și a fost votat un nou guvern, totul a putut fi contracarat prin contrapunerea deciziilor Curții Constitu­ționale. Suspendarea lui Igor Dodon nu a fost vreo surpriză, ba chiar intra în logica lucrurilor. La fel, au fost invalidate, de către Curtea Constituțională, acțiunile legislativului, aceeasi Curte declarînd neconstituțional atît Parlamentul, cît și guvernul. În logica fake news-ului, confruntarea dintre cele două „blocuri“ a luat apoi forme epice, Plahotniuc mobilizînd zeci de mii de oameni la Chișinău într-o demonstrație de forță și pentru a sprijini deciziile noului președinte interimar, Pavel Filip, care a și decretat alegeri anticipate pentru începutul lunii septembrie. Ba, într-o încercare de a crea și mai mult haos, reprezentanții Partidului Democrat vor nu doar alegeri parlamentare anticipate, ci și alegeri prezidențiale, susținînd, nu fără temei, că Igor Dodon s-a delegitimat. Suspendarea președintelui a devenit la Chișinău o formă curentă. Cred că președintele moldovean a fost suspendat de nenumărate ori. Și asta pentru că, printr-o interpretare neobișnuită a textului constituțional, Curtea consideră că poate decreta o suspendare „tehnică“ a președintelui pentru refuzul de a-și exercita obligațiile constituționale, în cazul de față, de a dizolva Parlamentul, ceea ce înseamnă constatarea imposibilităţii temporare de a-și exercita atribuțiile și duce la instituirea unui președinte interimar. În cazul de față, articolul 85 din Constituția Moldovei este cît se poate de clar: „În cazul imposibilității formării Guver­nului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Președintele Republicii Moldova, după consultarea facțiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul“. Mai mult, în articolul 63 din aceeași Constituție se stipulează că „Parlamentul se întrunește, la convocarea Președintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri“. De la această dată, care a fost 21 martie, ar trebui să se calculeze timpul celor trei luni, iar președintele nu este obligat, ci doar „poate“ să dizolve Parlamentul și numai după consultarea liderilor partidelor parlamentare. Dincolo de decizia surprinzătoare a liderilor ACUM de a forma o majoritate cu socialiștii, colaborarea dintre Rusia, UE și SUA în Moldova, ca și poziționarea stranie a României indică calcule politice complicate. Însă orice schimbare reală a echilibrelor politice de la Chișinău depinde de capacitatea societății civile liberale de a mobiliza o societate inertă și divizată între Vest şi Est." ["post_title"]=> string(46) "Linia frontului se mută în Republica Moldova" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(44) "linia-frontului-se-muta-in-republica-moldova" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:42:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:42:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199163" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#19320 (24) { ["ID"]=> int(199132) ["post_author"]=> string(4) "2290" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-09 09:56:53" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-09 06:56:53" ["post_content"]=> string(12517) "

Gala de decernare a Premiilor TIFF 2019

[embed]https://www.facebook.com/TransilvaniaIFF/videos/837788596595137/[/embed]   În perioada 31 mai-9 iunie, s-a desfășurat la Cluj-Napoca cea de-a 18-a ediție a Festivalului de Film Transilvania. Cele mai bune filme ale ediției și cei mai importanți cineaști ai momentului au fost premiați pe 8 iunie, pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca. Filmul Monos, în regia lui Alejandro Landes, a fost desemnat marele cîștigător al celei de-a 18-a ediții TIFF. Fabula tribală columbiană a impresionat juriul cu o poveste despre supraviețuire, putere și anarhie și a primit Trofeul Transilvania pentru Cel mai bun film.   https://www.facebook.com/TransilvaniaIFF/videos/431899897645642/ Din juriul competiției oficiale au făcut parte regizorii Denis Côté și Constantin Popescu, producătorii Mike Goodridge și Anita Juka, alături de Grainne Humphreys, directorul Festivalului Internațional de Film din Dublin. Aceștia i-au acordat Premiul pentru Cea mai bună regie, cineastei May el-Toukhy, ,,pentru maniera încrezătoare, matură și sofisticată în care a regizat filmul Dama de cupă/ Queen of Hearts. Pentru rolul excepțional din filmul Alb cît vezi cu ochii/ A White, White Day, actorul islandez Ingvar E. Sigurdsson, premiat recent la Cannes, a fost laureat cu Premiul pentru Cea mai bună interpretare, în timp ce comedia romantică Un om fidel/A Faithful Man, regizată de Louis Garrel, a impresionat cu ,,distribuția foarte bine gîndită și scenariul fermecător“ și a fost distinsă cu Premiul Special al Juriului. ,,Am făcut un experiment. Cred că ne-a reușit. Am încercat să strîng laolaltă 12 filme care nu fac politică, ci fac cinema. Vorbesc despre relații, vorbesc despre noi. Sînt filme foarte intime“, a subliniat directorul artistic Mihai Chirilov în prezentarea filmelor incluse în Competiția Oficială la ediția cu numărul 18. Acesta le-a mulțumit regizorilor care au fost prezenți la Cluj în ultimele 10 zile, în fruntea listei aflîndu-se chiar cineastul Corneliu Porumboiu, care a acceptat să aducă La Gomera la TIFF, la cîteva zile după lansarea filmului la Cannes. Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federației Internaționale a Criticilor de Film unui titlu din secțiunea tematică „Ora de religie”, a fost acordat filmului Cler/Clergy  regizat de Wojciech Smarzowski, ,,pentru modul ingenios în care îi prezintă pe preoți atît ca agresori, cît și ca victime“. Jurații au apreciat faptul că ,,interpretările excepționale, imaginea și umorul negru vicios accentuează singurătatea personajelor în rătăcirea lor, fără a le transforma, totuși, în caricaturi“. Favoritul publicului vine din Germania și ilustrează lupta unei fetițe de 9 ani cu monștrii din mintea ei psihotică. Copilul-problemă/System Crasher, regizat de Nora Fingscheidt, a cucerit inimile cinefililor și a cîștigat Premiul Publicului.   Unul din cei mai importanți și prolifici creatori de costume de film din România, Oana Păunescu a fost distinsă cu Premiul pentru întreaga carieră – o încununare a tuturor succeselor înregistrate atît în țară, cît și peste hotare. ,,Acum 34 de ani, cînd debutam în filmul românesc, eram unul dintre cei mai tineri pictori de costume. Și cred că astăzi sînt printre cei mai tineri de­signeri care primesc o distincție atît de importantă“, a subliniat creatoarea de costume. Prezentat de Cătălin Ștefănescu ca fiind ,,actorul român cu cel mai consistent succes internațional“, Marcel Iureș a primit, în aplauzele furtunoase ale publicului, Premiul de Excelență. ,,Toate nebuniile pe care le-am avut la 28 de ani le-am trăit aici. O parte din moleculele mele, din corpul meu sînt datoare acestui oraș și acestui public“, a spus actorul, emoționat, pe scena teatrului unde a și debutat, în urmă cu patru decenii. „O remarcabilă radiografie a dinamicii mentale și fizice a torturii“, Arest, cel de-al doilea lungmetraj din cariera regizorului Andrei Cohn, a fost distins cu Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj. Monștri, în regia lui Marius Olteanu, premiat în trecut în cadrul Transilvania Pitch Stop,  i-a uimit pe jurații secțiunii, care i-au acordat anul acesta Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut, apreciind faptul că filmul este ,,realizat cu atîta siguranță, inteligență și măiestrie încît este greu de crezut că reprezintă un debut“. O mențiune specială în competiția Zilele Filmului Românesc, Timebox, de Nora Agapi, s-a remarcat prin ilustrarea unui ,,portret documentar minunat, trist și onest al unei vieți complete ce se destramă treptat“.  Moromeții 2 – continuarea, după 30 de ani a celebrei adaptări regizate de același Stere Gulea – a primit cele mai multe stele din partea cinefililor în această ediție pentru un film românesc și a fost recompensat cu Premiul Publicului. Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Scurtmetraj i-a revenit filmului Opinci, regizat de Anton Groves și Damian Groves. Juriul a acordat și două Mențiuni Speciale în cadrul secțiunii. ,,Impresionanta calitate a animației, poezia și generozitatea ei“  au pus Telefonul, realizat de Anca Damian, pe lista celor mai apreciate filme scurte, iar Celed, în regia lui Anghel Damian, s-a remarcat prin ,,tensiunea exprimată de tînărul personaj ce ne face părtași la micile drame din care este formată viața“. Cel mai bun film de scurtmetraj din secțiunea Umbre, Roata/La Noria a fost recompensat pentru ,,structura sa solidă și imaginile arhetipale“ utilizate cu măiestrie de regizorul Carlos Baena. O mențiune specială i-a fost acordată filmului Corbii/ Corvidae, regizat de Tom de Ville, „pentru realismul magic al universului pe care îl creează“. Lina Vdovîi a fost desemnată la această ediție marea cîștigătoare a Bursei „Alex. Leo Șerban“. Premiul oferit în parteneriat cu Conceptual Lab va sprijini dezvoltarea proiectului de film documentar Il Bel Canto, realizat alături de regizorul Radu Ciorniciuc. Povestea îi va avea în prim-plan chiar pe cîștigătoarea bursei, o tînără reporteriță originară din Republica Moldova, și pe tatăl ei, imigrant în Italia. Board-ul care a analizat aplicațiile cineaștilor a decis să ofere și o Mențiune specială lui Iosif Prodan, pentru dezvoltarea proiectului editorial DOKUMENTAR.RO. Mențiunea specială, în valoare de 1.000 de Euro, acordată unui tînăr actor român care s-a remarcat printr-un succes notabil într-un film lansat în anul 2018, i-a fost înmînat de Vlad Ivanov actorului Alex Bogdan, pentru rolul memorabil  din Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude). Cu ocazia retrospectivei TIFF de la București, revista Observator cultural propune, în numerele următoare, cronici ale celor mai interesante filme premiate la TIFF 2019.

Premiul Juriului Tinerilor Francofoni, oferit de TV5 Monde, RFI România și Institutul Francez, a fost acordat filmului Trecut prin foc/Sauver ou périr în regia lui Frédéric Tellier. Anunțul a fost făcut de Ambasadorul Franței, Michèle Ramis, invitată de onoare la eveniment.

În cadrul platformei Transilvania Pitch Stop, premiul Eurimages Co-production Development Award, în valoare de 20.000 de euro, i-a fost acordat proiectului Democracy work in progress, de Mihály Schwechtje. O mențiune specială i-a fost acordată proiectului Athlete, regizat de Semih Gulen și Mustafa Emin Buyukcoskun. Serviciile de post-producţie, oferite de Chainsaw Europe, în valoare de 25.000 de euro, au fost oferite proiectului Between Two Dawns, în regia lui Selman Nacar. Un premiu în valoare de 5.000 de euro, oferit cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, a ajuns la Maksym Nakonechnyi, creatorul proiectului Spas.

Sub umbrela Transilvania Pitch Stop Workshop, premiul CoCo Award a fost cîștigat de proiectul Carbon, în regia lui Ion Borș, care va fi invitat să participe în Connecting Cottbus East West Co-production Market (Germania). Rezidenţa de 5 zile în Berlin, cu scopul dezvoltării scenariului de film, a fost oferită proiectului Océane, regizat de Eva Pervolovici, cîștigătoarea premiului Villa kult Cultural Residency.

  *** www.tiff.ro | FB: TransilvaniaIFF | Twitter: TIFFRomania | Instagram *** Festivalul Internațional de Film Transilvania este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Asociația Festivalul de Film Transilvania. Cu sprijinul: Ministerului Culturii și Identității Naționale, Centrului Național al Cinematografiei, Primăria și Consiliul Județean Cluj, Institutului Cultural Român, Programului Europa Creativă – MEDIA al Uniunii Europene, Dacin Sara, Uniunii Cineastilor din Romania, Departamentului pentru Relatii Interetnice – Guvernul României Prezentat de: Banca Transilvania Partener Principal: Mastercard Mașina Oficiala: Mercedes Benz Cafeaua Oficială: Nespresso Transportator Oficial: Tarom Sponsori: Orange, Cemacon, Lidl, HBO GO, Kronenbourg Blanc, Regina Maria, E-On, McDonalds, IQOS, Tenaris Silcotub, Groupama, Cinema City, Aqua Carpatica, Domeniile Samburesti, Energobit, Madd Electronics, Eximtur, Ecco, Maris, Obsentum, Via Viticola Sarica Niculitel, Zetea, BDG, Clever, PMA, IKEA Partener Logistic Oficial: DHL Parteneri media: Europa FM, Adevărul, Dilema Veche, OK! Magazine, Historia, Marie Claire, Harper's Bazaar, Cosmopolitan, Auto-Motor-Sport, TV5, Business Review, Radio România Cultural, Observator Cultural, Agerpres, VICE, Glamour, Cinemagia, Revista BIZ, Life.ro, AaRC.ro, Sinteza, LiterNet, Verbs describe Us, GeoMovies Parteneri media locali: TVR Cluj, EBS Radio, Făclia, Filmtett, InfoTrafic, Maszol, Monitorul de Cluj, Radio Cluj, Transilvania Reporter, Ziua de Cluj, Transindex Partener de monitorizare: mediaTRUST    " ["post_title"]=> string(65) "Festivalul Internațional de Film Transilvania la majorat (video)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(63) "monos-cistiga-trofeul-transilvania-la-cea-de-a-18-a-editie-tiff" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:52:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:52:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199132" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#19321 (24) { ["ID"]=> int(199153) ["post_author"]=> string(4) "2290" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-11 16:38:30" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-11 13:38:30" ["post_content"]=> string(11242) "După proiecția în cadrul competiției oficiale de la Cannes, filmul lui Corneliu Porumboiu, La Gomera, a fost proiectat în avanpremieră națională în cadrul Zilelor Filmului Românesc la Festivalul Internațional Transilvania de la Cluj-Napoca (31 mai-9 iunie). Reacția publicului a confirmat un come-back de succes al unuia dintre cei mai importanți regizori ai Noului Val Românesc, dar și sentimentul că, prin ultima sa propunere cinematografică, Porumboiu a reiterat sfîrșitul acestui fenomen cinematografic, de vreme ce unul dintre cei mai importanți exponenți ai săi a abandonat tematica și limbajul care au impus filmele Noului Cinema Românesc de la începutul anilor 2000. După proiecția de la TIFF, am avut o scurtă conversație cu Corneliu Porumboiu despre motivele care l-au determinat să facă un film în convenția genului neo-noir și am vorbit despre modul în care La Gomera abandonează tropii dominanți ai neorealismului românesc în favoarea unei narațiuni cinematografice bazate pe ac­țiune. (C. GH.)   Cum ai descoperit limbajul Silbo și ce te-a determinat să faci un film pornind de la ideea acestui limbaj? Am văzut un documentar la o televiziune franceză. Asta se întîmpla acum 10 ani. Toc­mai terminasem filmul Polițist, adjectiv și am fost atras de la început de acest limbaj. Pe urmă, m-am documentat, am scris o variantă de scenariu de care nu am fost mulțumit, așa că am făcut alte filme. Am făcut Metabolism, m-am reîntors la subiectul ăsta, am mai scris o variantă-două. Iar nu am fost mulțumit. După terminarea filmului Metabolism m-am întors la acest proiect, iar nu am fost mulțumit și m-am reîntors la scenariu abia după ce am făcut filmul Comoara. Vlad Ivanov, care joacă rolul protagonistului, Cristi, a spus la Cannes că personajul pe care el îl interpretează s-ar putea să fie același polițist din filmul Polițist, adjectiv. Există o legătură între filmul La Gomera și Polițist, adjectiv în ceea ce privește tema limbajului? Da, cînd am luat decizia de a mă gîndi la personajul din Polițist, adjectiv, care era un om foarte sigur pe el, știa toate lucrurile și totul era clar, m‑am întrebat cum era să regăsesc acel personaj 10 ani mai tîrziu, complet schim­bat, într-o lume complet diferită. Cu gîndul ăsta am pornit cînd am scris varianta aceasta de scenariu. Aici e o altă zonă, pentru că el trăiește într-o lume foarte specială, cu traficanți. Limbajul e folosit doar ca un tip de negociere, e destinat să creeze un tip de raport între el și ceilalți. Nimeni nu încearcă să convingă pe altcineva, ca în celelalte filme, limbajul este doar tranzacționat. Asta se leagă și de tema asta a fluieratului. Pînă la urmă EL Silbo codează o limbă și exprimă foarte puține lucruri, trebuie să exprimi doar informații. M-am gîndit tot timpul că vreau să fac un film despre cineva care învață un limbaj foarte particular, destinat să îndeplinească o anumită funcție, dar limbajul ăla devine pînă la urmă ceva esențial pentru personajul respectiv. Faci un lucru, dar te depășește și devine altceva. Spre deosebire de Polițist, adjectiv și de alte filme ale tale, aici e mai puțin dialog. Se poate spune că dialogul este esențializat, redus la funcția sa pragmatică. De cele mai multe ori tai în funcție de acțiune, montezi în succesiunea acțiune-tăietură de montaj și tot așa. Cum s-a schimbat modul tău de a face cinema prin posibilitatea de a lucra în interiorul unui gen (să-i spunem neo-noir)? Ce înseamnă să lucrezi cu convențiile și tropii cinematografici ai acestui gen? Totul a venit cumva natural, pentru că, atunci cînd m-am gîndit să mă duc în zona asta, am revăzut mult film noir clasic și, evident, acolo e clar că acțiunea contează mai mult. Cum spuneam și înainte, personajele din filmele de acest gen nu încearcă să afle lucruri unele despre celelalte sau nu se ascultă unul pe celălalt, doar tranzacționează niște lucruri și totul e o negociere. Plecînd de la principiul ăsta, fiecare joacă un dublu rol în La Gomera. Am revăzut Notorious al lui Hitchcock, în care nu știi niciodată ce se află în spatele personajelor, nu știi niciodată ce gîndesc cu adevărat. Revăzînd foarte multe filme noir, am considerat că cea mai bună abordare a acestui scenariu ar fi să apelez la acest gen. A existat din partea ta o atenție față de critică? Mă gîndesc acum la faptul că, în cazul filmului Polițist, adjectiv, cei care au criticat filmul au vorbit și despre faptul că faimoasa secvență a filajului este prea lungă, fiind filmată în timp real, dar , în ceea ce mă privește, ea funcționa în interiorul esteticii realiste. Este acest film și o încercare de a le da o replică celor care nu înțelegeau folosirea planului-secvență lung? Nu, pînă la urmă, e normal să ai și critici pentru orice film. Eu nu fac filme perfecte. Pe mine mă interesează ca ceea ce exprim să fie coerent. În Polițist, adjectiv mă gîndeam foarte mult la faptul că timpii ăia morți contau enorm pentru personajul principal. Chiar documentîndu-mă am aflat că un polițist în acea situație își petrecea foarte multă vreme așteptînd și am decis că pentru personajul lui Dragoș Bucur contează foarte mult această așteptare. Apoi, evident că, în acest caz, am ales o altă cheie de interpretare și propunerea în sine este coerentă. Dar e normal să existe critici. Nu mă aștept ca un film să placă tuturor. [caption id="attachment_199155" align="aligncenter" width="540"] Echipa filmului La Gomera după proiecția de la TIFF 2019[/caption] Și în acest film pare să existe o preocupare a ta pentru figura polițistului. Cît te‑au influențat evenimentele sociale și politice recente din România, discuția des­pre corupție și justiție?           Toate filmele mele, nu numai Polițist, adjectiv, pun această problemă a raportului dintre libertatea individuală și reguli. Mă gîndesc acum și la Fotbal infinit. Evident că asta vine și din faptul că trăiesc în țara asta și într-o lume în care ne întrebăm mereu unde este această limită. Aceasta e o preocupare constantă în filmele mele. Pe de altă parte, eu nu dau răspunsuri, nu fac teorii atunci cînd creezi un personaj și îi urmărești traseul. În acest caz, Cristi, personajul interpretat de Vlad Ivanov, este un anti-erou. Și toate personajele din film joacă mai multe roluri, nu e acea viziune maniheistă în care totul e înțeles în alb și negru, în care există personaje pozitive și personaje negative. Aici însă respect și conven­țiile genului. Dar această relație dintre reguli și libertatea individuală e o preocupare constantă pentru mine. E și cazul filmului Al doilea joc, care se întreabă cum aplici regulile. Sper să fie o tematică actuală. În această convenție a thrillerului noir, cu care tu te-ai jucat, personajelor le este de obicei refuzată psihologia. Ai spus deja că, în acest tip de film, nu știm niciodată ce gîndesc personajele. Totuși, în cazul personajului polițistului Cristi, interpretat de Vlad Ivanov, psihologia nu ne este cu totul refuzată. Ca spectatori, primim informații despre interioritatea personajului prin jocul foarte interiorizat al actorului. Cum ai lucrat cu Vlad Ivanov la construcția acestui personaj? Am discutat foarte puțin la modul general despre psihologie, apoi însă am lucrat mult pornind de la fiecare situație, am lucrat mult și la casting, unde am petrecut o perioadă destul de lungă și la care Vlad a fost tot timpul prezent. Am construit castingul în jurul lui și am văzut foarte multe lucruri. Acolo am discutat despre fiecare situație și despre relația pe care el trebuie să o dezvolte cu personajul feminin. Dar scenariul a fost întotdeauna punctul de pornire. Există regizori care preferă să lucreze cu un număr restrîns de actori. În cazul lui Vlad Ivanov pare să fie valabil și pentru tine. Există un avantaj în această modalitate de a lucra? Cu Vlad am lucrat numai la două proiecte, eu schimb în general actorii. Depinde de proiect dacă o să mai am nevoie să lucrez cu actori pe care i-am folosit deja. Vlad mă interesa deoarece am plecat de la Polițist, adjectiv. Mi s-a părut că era un personaj care rămăsese cumva în aer și, pentru mine, parcă era ceva neterminat. Tot timpul am senzația că într-un film nu termin ceva. Nu știi niciodată cînd acea situație poate reveni. Și în La Gomera există, la fel cum exista și în Polițist, adjectiv sau în Metabolism, o reflecție asupra mijloacelor de expresie și asupra limitelor reprezentării cinemaului. De unde vine această preocupare constantă pentru filmul autoreflexiv? Cinemaul e un construct. Și în A fost sau n‑a fost aveam componenta asta a camerei, reflecția despre ce înseamnă să fii privit, discuția despre reprezentare. Tot timpul simt nevoia să includ și aceste elemente în discursul meu. Nu am pretenția că am un acces direct la realitate, ci recompun realitatea și mă întreb ce se află în spatele acestei acțiuni. Este asta o modalitate de a chestiona mijloacele cinemaului, de a te gîndi la limitele reprezentării? Da, și la acest film am făcut asta. Unele personaje joacă roluri. Nici nu știm dacă pe Gilda o cheamă așa. Dar ea își asumă un rol. Scriind la scenariu și gîndindu-mă la acest aspect am simțit nevoia de a merge dincolo de zona realistă spre estetic. Așa au apărut și foarte multe „citate“ în film. Am vrut să creez o distanță. Totul vine instinctiv, eu mă joc. Cinemaul face parte din viața noastră. Se spune uneori ca-n filme, dar filmele, la rîndul lor, schimbă realitatea. Filmele se reîntorc în realitate și o modifică. În acest film, am contat mult pe lucrul acesta, vezi cum cinemaul a influențat foarte mult aceste personaje, de la decizia Magdei de a-i duce pe traficanți într-un decor de film pînă la personajul Gildei, pe care, de fapt, nici nu o cheamă așa.

Interviu realizat de Cezar GHEORGHE

" ["post_title"]=> string(46) "„Cinemaul face parte din viața noastră“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(6) "199153" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:46:10" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:46:10" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199153" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#19322 (24) { ["ID"]=> int(199149) ["post_author"]=> string(4) "2290" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-11 16:08:30" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-11 13:08:30" ["post_content"]=> string(7187) "[embed]https://youtu.be/mUvaj4JB92c[/embed] Dacă ar fi să privim în urmă la debutul în lungmetraj cu A fost sau n-a fost (2006), am vedea că preocuparea lui Corneliu Porumboiu pentru tema limbajului este veche și, în măsura în care am trece prin întreaga sa filmografie, centrală. Aproape toate filmele sale includ în propriul discurs cinematografic problematica reprezentării și a limitelor limbajului. În A fost sau n-a fost exista o conștientizare pronunțată a pre­zenței camerei de filmat și o întreagă cercetare despre ce înseamnă să fii privit. Polițist, adjectiv se oprea asupra chestionării limitelor limbajului verbal și a modului în care acesta devine instrumental nu doar în impunerea legilor și normelor sociale, dar și în încălcarea acestora. Metabolism (cu faimoasa secvență a endoscopiei) propunea, așa cum am mai scris, o pedagogie a imaginii (Gîndirea-cinema, Cartea Românească, 2014), fiind, așa cum părea să indice și titlul, o explorare a „organismului“ cinematografic construită din 17 planuri-secvență. Al doilea joc și Fotbal infinit erau exerciții iconoclaste care vorbeau despre cum sînt aplicate regulile și despre implicațiile sociale ale interpretării normelor – hermeneutica discursului normativ, adică tema limbajului era revizitată. [caption id="attachment_199151" align="aligncenter" width="540"] Catrinel Marlon în La Gomera[/caption] Privită prin intermediul acestei teme centrale a limbajului, cercetarea lui Porumboiu este deosebit de coerentă. Cea mai recentă propunere a sa, La Gomera, renunță la toate acele elemente definitorii pe care filme precum Polițist, adjectiv le-au impus: documentarea rutinei „muncii unui polițist de provincie – acțiunea repetitivă (mai mult non-acțiune) a filajului, verificarea de numere de mașini, pașapoarte etc., în speranța găsirii unei piste […] în blocuri masive de timp real“ (apud Andrei Gorzo). De data aceasta, limbajul cercetat este limbajul fluierat (El Silbo) de pe insula Gomera din Canare. Acesta este folosit de o rețea internațională de traficanți pentru a comunica fără ca Poliția să înțeleagă mesajele transmise între ei. Povestea spusă de Porumboiu îl are în centru pe Cristi (Vlad Ivanov), un polițist implicat într-o rețea de corupție internațională, în care o fabrică de saltele, condusă de Zsolt (Sabin Tambrea), ascunde banii cîștigați din traficul de droguri în saltelele pe care le produce pentru ca acestea să îi fie livrate în Venezuela mafiotului Paco, capul întregii operațiuni. Spre deosebire de filmele precedente, Porumboiu a ales să lucreze cu convențiile unui gen cinematografic, filmul noir. Pentru cei care au ochi să vadă și care cunosc îndeajuns de bine genul, aluziile la filme-cult precum The Searchers al lui John Ford sau Notorious al lui Hitchcock vor fi evidente. Nu mai vorbesc despre faptul că personajele lui Porumboiu se întîlnesc la cinema și în film apar inserate cadre din Cu mîinile curate al lui Sergiu Nicolaescu, influențat și el de filmele de gen americane. La Gomera este o reverență, în cheie ludică, făcută de Porumboiu cinemaului, dar implicațiile jocului propus sînt cît se poate de serioase. Da, este incontestabil faptul că filmul are poate cel mai ridicat potențial de entertainment din filmele românești ale ultimilor ani. Hohotele de rîs de la TIFF, venite din partea unui public de festival, au confirmat acest lucru. Însă această pastișare a genului noir  este doar un pretext pentru o nouă cercetare a cinemaului și a posibilităților sale de gîndire. Dacă mărcile filmului Polițist, adjectiv erau dedramatizarea, timpul real și planurile-secvență lungi, în La Gomera spectatorului i se propune un wild ride, în care montajul alert, plan-contraplan, este acompaniat de muzica lui Iggy Pop. Piesa este The Passenger, ale cărei versuri, I am a passenger/ And I ride, and I ride/ I ride through the city’s backside/ I see the stars come out of the sky, par să arate, încă o dată, că ceea ce vedem nu mai este cotidianul românesc post-comunist, ci un film à l’américaine, care își asumă faptul că nu este deloc ca în viață. [caption id="attachment_199150" align="aligncenter" width="540"] Vlad Ivanov în La Gomera[/caption] Porumboiu îmbină filmul de comedie cu filmul polițist neo-noir pentru crea o narațiune non-liniară apropiată de filmele lui Tarantino, în care aproape toate personajele joacă roluri duble și sînt conștiente că joacă un rol. Dar, așa cum spuneam, această problematică a limbajului rămîne prezentă, chiar dacă orice pretenție de seriozitate, în răspăr față de Metabolism, e aruncată pe fereastră. Limbajul  fluierat, pe care personajul lui Vlad Ivanov trebuie să îl învețe pentru a comunica cu traficanții, este de fapt un cod care comprimă limba română și limba spaniolă, comunicarea fiind redusă la funcția sa pragmatică. În La Gomera, fiecare actant își cunoaște foarte bine rolul pe care trebuie să îl joace în poveste. Nici un personaj nu are îndoieli și nici un personaj, spre deosebire de Polițist, adjectiv, nu încearcă să convingă un alt personaj. Prin intermediul limbajului fluierat se exprimă doar informații. E un limbaj particular, destinat să îndeplinească o anumită funcție, dar care, așa cum spune și Corneliu Porumboiu în interviul pe care i l-am luat la TIFF, ajunge să definească personajul lui Ivanov. Regizorul a ales să ne amuze, să ne propună o aventură de montagne russe, însă sub pretextul unui film de gen stau aceleași mize ambițioase. Ne putem întreba de ce limbajul a ajuns să fie instrumentalizat în acest mod, de ce personajele nu par să comunice, ci doar să schimbe informații, de ce totul a ajuns să fie doar un joc și în ce măsură imaginile cinematografice au ajuns să ne modifice simțul realității. Cristi, polițistul din La Gomera, este personajul din Polițist, adjectiv în măsura în care el a devenit un personaj, o variantă a lui Vlad Ivanov însuși și o figură-cult a Noului Cinema Românesc recent, varianta Porumboiu." ["post_title"]=> string(38) "La Gomera sau Despre limbajul fluierat" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(38) "la-gomera-sau-despre-limbajul-fluierat" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:49:36" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:49:36" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199149" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#19323 (24) { ["ID"]=> int(199156) ["post_author"]=> string(4) "3158" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-11 16:52:10" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-11 13:52:10" ["post_content"]=> string(8779) "Poate că cel mai ghinionist dintre lung­metrajele românești de la această ediție a TIFF-ului e Parking, regizat tocmai de Tudor Giurgiu și recenzat deja de colegul Cezar Gheorghe în precedentul număr al Observa­torului cultural: ploile cu bulbuci din prima parte a Festivalului i-au stricat plănuita (nu mă pot abține!) „lansare la apă“ – deschiderea oficială, programată în Piața Unirii, a fost gonită înapoi în cinematografe. Parking, însă, e și filmul care va intra cel mai repede în circuitul normal de exploatare, chiar în această săptămînă. De salutat, între altele, ceea ce cred că e cel dintîi rol principal al unui excelent actor, însă insuficient folosit în cinematografie, Mihai Smarandache. Un rol cu totul strălucit livrează Iulian Postelnicu în Arest (r. Andrei Cohn), dovadă că Noul Cinema Românesc (NCR), despre a cărui „depășire“ se tot vorbește de vreo doi-trei ani încoace, nu e tocmai epuizat. La o adică, realismul, distanța „obiectivă“, celebrele planuri-secvență prelungite cale de minute întregi nu sînt nici ele decît niște convenții cinematografice: suprautilizate post-Puiu? Cu siguranță. Stoarse de potențial? Nu tocmai. Arest are multe dintre mărcile/marotele NCR-ului – un singur eveniment, urmărit cronologic, ritm relativ lent, intervenții „din off“ lipsă, număr redus de personaje (pînă la urmă, întregul film e un joc de-a șoarecele și pisica dintre tinerii adulți interpretați de Alexandru Papadopol și de Postelnicu), plus inevitabilul șlagăr ceaușist de final – în cazul de față, Magistrala albastră. Intriga nu are cum să nu te ducă cu gîndul la cazul Gheorghe Ursu: un arhitect e reținut de Securitate direct de pe plaja de la 2 Mai și aruncat în celulă cu un deținut de drept comun, colaborator al organelor de represiune, căruia i s-a dat misiunea de a-l „frăgezi“ pe ‘telectual. E un merit al regizorului că nu operează însă cu distincții îngroșat-simpliste (că nu îl opune pe borfaș ‘telectualului menționat mai înainte, mai direct spus): sigur, relația dintre cei doi e disproporționată – unul e agresorul, celălalt victima –, însă miza Arest-ului e în mod categoric legată de ceea ce se întîmplă dincolo de zidurile celulei. Cele mai crîncene acte de tortură suportate de personajul lui Papadopol se petrec în afara cadrului, în altă parte a centrului de detenție, iar între cei doi se iscă un soi de complicitate (ba chiar, la un moment dat, se face un tîrg direct: arhitectul se oferă să-i cedeze infractorului un corp de iluminat vintage în schimbul unui tratament mai blînd). Criza e declanșată tot de un eveniment neprecizat, din cursul unui interogatoriu, pe parcursul căruia proaspătul arestat ar fi dezvăluit mult mai mult decît e cazul despre colegul său de celulă – scîncetele continue, tonul miorlăit și politețea excesivă ale personajului lui Papadopol sînt teoretic opuse cocoșelii continue, golănismelor și familiarității afișate de cel al lui Postelnicu, dar amîndoi știu – sau ar face mai bine să știe – că nu de ei depinde deznodămîntul. [caption id="attachment_199157" align="aligncenter" width="680"] Monstri r. Marius Olteanu[/caption] La granița dintre Noul Cinema Românesc și ce va fi să vină după el se așază Marius Olteanu, al cărui debut în lungmetraj – Monștri. – e continuarea (reașezarea, mai degrabă, sau recontextualizarea) unuia dintre scurtmetrajele sale, Scor Alb. Un cuplu atipic – o familie netradițională, dacă vreți – în ceea ce pare a fi ultima parte a mariajului lor: soțului, vedeți dumneavoastră, îi plac bărbații. Din capul locului trebuie spus că Monștri. dă dovadă de curaj cu ghiotura numai alegîndu-și o astfel de temă și că – în ciuda faimei chicotite pe care a început deja s-o capete scena de sex gay în care unul dintre parteneri e jucat, într-un delicios contre-emploi, de Șerban Pavlu – filmul își tratează personajele nuanțat și cu nemăsurată delicatețe. De fapt, Monștri. e – chiar nu-mi pasă cum sună! – o poveste despre o dragoste imposibilă între Dana (încă un rol principal în cinema mult întîrziat, negociat fără greș de Judith State) și Andrei (Cristian Popa). Marius Olteanu asamblează această po­veste de dragoste în trei părți clar marcate (o noapte din perspectiva ei, aceeași noapte din perspectiva lui, ziua de după împreună), dar optează pentru narațiunea non-liniară și pentru jocul cu formatul – înghesuit și restrictiv în primele două părți, lărgit pentru cea mai mare parte a timpului în cea de-a treia. Criticul Radu Toderici observa că procedeul a mai fost folosit relativ recent de unul dintre răsfățații Cannes-ului, Xavier Dolan (în Mommy), discuțiile despre rosturile lui în acest film e de așteptat să continue. De dorit ar fi să continue și discuțiile despre familia ideală în societatea românească și despre statutul și drepturile celorlalți – nu știu în ce măsură a fost influențat demersul lui Marius Olteanu de referendumul eșuat pentru modificarea Constituției de anul trecut, dar cert e că promisele proiecte de legiferare a parteneriatului civil continuă să prindă praf: or, una dintre problemele pe care Monștri. le surprinde cu acuitate e că, dincolo de retorică inflamată ori de conflictul dintre „valorile creștine“ și „sexomarxism“, vorbim – de fapt – despre oameni în carne și oase, despre drame propriu-zise și despre intenții bune concretizate în demersuri publice de-a dreptul periculoase. Suprafețele șlefuite ale acestui film („Calofilie!“, au strigat deja unii) și tonalitatea delicat-empatică n-ar trebui să eclipseze calitățile lui polemice: exasperarea tăcută a Danei, a lui Andrei, ba chiar și cea – deloc tăcută – a bunicii interpretate de Dorina Lazăr sînt cît se poate de real(ist)e. Remar­cabile sînt reținerea cu care Olteanu abordează un subiect-dinamită – alunecarea în melodramă sau în maniheism ar fi fost, în alte mîini, inevitabile -, firescul perplexant al situațiilor și (încă o dată) jocul extrem de nuanțat al actorilor: cîteva dintre cele mai banale gesturi ale lui Judith State (apucatul mîinii celuilalt ori strînsul unui nod) ame­nință în mod serios să-ți înmoaie genunchii. Monștri., cu alte cuvinte, e ceea ce s-ar numi un grower, genul ce film care „crește“, care se dezvăluie, abia după ce vei fi ieșit din sala de cinema. Ruptura cea mai categorică față de normele NCR-ului e identificată de Flavia Dima, în gazeta Festivalului, în La Gomera, cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu – despre intențiile regizorului puteți citi (direct de la sursă) chiar în acest număr al Observatorului cultural. N-aș fi însă întrutotul de acord cu afirmația că La Gomera reprezintă o „ruptură artistică totală“ – umorul observațional, poantele insolite și ochiul aproape rusesc pentru detaliul care „rupe realul“ ale lui Porumboiu sînt bine cunoscute de la Pe aripile vinului încoace: talentul său de povestitor n-a fost vreodată în dubiu. Olecuță altfel sînt ritmul, asumarea programatică a influențelor (pînă în punctul în care, probabil, unii dintre spectatori nu-și mai dau seama dacă omul e serios sau se ține numai de miștouri metatextuale) și cîteva dintre procedee – montajul mai alert e, cred, cel mai evident dintre ele. Alt­minteri, Porumboiu însuși insistă că toate filmele lui sînt de fapt filme politice, așa că n-aș putea decît să-mi doresc ca Gabriela Firea să aibă ocazia să vadă, în loop, cale de vreo jumătate de oră, ultimele cadre din La Gomera. Sigur că n-o să zic aici nici pîs despre ele, dar pot observa cu nedisimulată plăcere că – după primirea entuziastă de care a avut parte Sieranevada în aceeași sală de proiecții de la TIFF – chiar nu credeam s-apuc atît de devreme să aud lumea aplaudînd ritmat, în ton cu muzica, la finalul unui film românesc: parcă m-aș fi trezit, brusc, în căminul cultural de la țară al copilăriei, în care lumea dansa pe Lanțul amintirilor." ["post_title"]=> string(33) "TIFF 2019: La(n)țul amintirilor" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(28) "tiff-2019-lantul-amintirilor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:44:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:44:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199156" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#19324 (24) { ["ID"]=> int(199159) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-11 16:57:52" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-11 13:57:52" ["post_content"]=> string(11583) "Asistenta universitară e un cerber de vîrstă mijlocie, un jandarm în fustă (peste genunchi, cuminte, conservatoare) care face treaba murdară (treaba, în general), în timp ce dumnezeul profesoral șade tăcut la catedră. Femeia cu care profesorul împarte un vin roșu la ceas de seară, în Centrul Vechi, îl părăsește revoltată, la apariția celor două studente, ca și cum ar ști ceva – dar în nici un caz nu e, în felul în care pleacă, vreo urmă de solidaritate cu tinerele (nici măcar nu interacționează minimal cu ele). Și ea, ca și asistenta (în afară de mama de la început – Liliana Pană –, reprezentarea-clișeu a grijii materne de provincie, sînt singurele femei din Mo, în afara tandemului principal), e ghidată de atenția masculului dominant. Pentru că acest film e despre abuzul sexual și abuzul de putere într‑o societate în care tinerele femei sînt expuse ca victime sigure inclusiv de lipsa de solidaritate de gen a femeilor (fiecare femeie trebuie, pare să spună filmul, să descopere prădarea pe propria piele, e singură în acest proces educațional traumatic). [caption id="attachment_199161" align="aligncenter" width="672"] Mo,  r. Radu Dragomir[/caption] Mo de Radu Dragomir – a cărei carieră include, mi se suflă în cască, expe­riența Teatrului Pod, niște filme de școală interesante, împreună cu (acum) fotograful Cosmin Bumbuț, și mult Pro TV/La Bloc – nu e un film de autor, iar o analiză formală i-ar găsi, mai mult ca sigur, multe hibe și/sau stîngăcii. În schimb, Mo e un film care trăiește din excelentele interpretări actoricești și din nuan­țele subtile ale narațiunii – mai exact, ale dinamicii și motivațiilor personajelor. Cred că și definirea lui ca fiind „despre #metoo“ îi poate dăuna oarecum, într-o țară în care nu a existat nici un fel de „discuție #metoo“ (altundeva decît accidental pe Facebook), iar aici avem de-a face cu un film ale cărui virtuți (chiar și cele cinematografice) stau în primul rînd în lipsa de claritate morală. În felul în care reușește să descrie mecanica mîloasă a relațiilor umane ducînd la ceea ce, în final, e un viol pur și simplu. Mo(nica), jucată de Dana Rogoz, și Vera (Mădălina Craiu) sînt două studente la ASE care se întorc la București, în sesiune, pentru un examen. Dana Rogoz e într-un contre-emploi perfect – copilul-femeie rebel, cu replici sfidătoare, tunsă băiețește, în același timp feminină și, cumva, pură. Mădălina Craiu e secundul care reacționează, vocea rațiunii care-și temperează amica și contrapunctul uneori comic. Profesorul e jucat de Răzvan Vasilescu – iar memoria noastră colectivă recentă nemaidistribuindu-l pe Vasilescu în Balanța, ci în Niki Ardelean... și California dreamin’, e deja clar cine e vilain-ul și că lucrurile nu vor evolua bine. Fetele sînt date afară din examen pentru tentativă de copiere, iar lui Mo i se confiscă telefonul. Fast-forward, în crucea nopții, proful sună pe telefonul Verei și le cheamă pe cele două să returneze telefonul, autosabotîndu-și (probabil voluntar) o seară cu altă femeie. Ăsta e momentul în care lucrurile devin, cum ziceam, mîloase. Mo a dat deja, pînă în acest punct, multiple dovezi ale unui spirit provocator-revoltat, cu o raportare ireverențioasă la autoritate (Vera, în schimb, e destul de limitată la condiția de BFF, personaj de suport, mai matură și cinică). O întîlnire anterioară, cu nerd-ul anului lor, de la care fetele iau cursurile ca să intre din nou la examen în ziua următoare, aflăm două lucruri importante: că acești tineri nu au un plan de viață, nu fac Economie pentru că vor s-o practice și că între ei toți nu doar că e mega-tolerat copiatul, ci că există un fel de competiție în privința modului cît mai imaginativ de a lua note pe altceva decît învățat. (Nu și sexul, Mo e declarat non-tranzacțională la acest subiect. Din păcate, un alt fir al conversației cu nerd-ul, legat de economie ca mod de a înțelege lumea și relațiile sociale, nu evoluează nicăieri.) Nu doar că există o toleranță socială a copiatului, ea a evoluat într-o subcultură specifică, în care singura miză e nota, pentru cei care învață, o metodă superioară de înșelat sistemul fiind o modalitate de păstrare a ierarhiei în relație cu restul copiatorilor. Faptul că Mo și Vera se lasă momite de prof, pînă la a merge acasă la el, cu restrîngerea materiei din care vor da examen (mai exact, vor copia, dar încă și mai simplu) intră în aceeași logică. Răzvan Vasilescu nu e nici pe departe, nici acum, nici mai tîrziu, genul de mascul bătrîn libidinos care să le privească pe cele două ca pe carnea macră de consumat la cină, iar interacțiunile dintre ei, în spațiul îngust al apartamentului, sînt bine ținute în frîu. Ascendentul pe care-l activează acum proful e cel intelectual-cultural – colecția lui de filme și de muzică. (Radu Dragomir profită de ocazie ca să se arate perfect conștient de posibilele similitudini tematice cu 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, aducînd filmul lui Cristian Mungiu în discuția dintre cei trei; un alt film extras din colecția profului, American Beauty, are și el în centru atracția unui bărbat matur pentru o adolescentă, dar Dragomir nu exagerează cu nivelul meta – filmele despre care se ajunge la minime discuții sînt Titanic și unul cu Stan și Bran.) În termenii #metoo, situația e deja out of boundaries: două femei tinere, într-un spațiu închis cu figura masculină de autoritate, mult mai în vîrstă decît ele, într-un context pri­vat/neprofesional în care succesul lor la examen depinde de conformarea la jocurile (nesexuale ale) bărbatului. Dar în acest punct al filmului, Vasilescu nu doar că nu apare ca un prădător, dar conversația cu, mai ales, Mo nu exclude posibilitatea ca el să fie doar un bărbat ros de singurătate și preocupat de evaluarea propriilor alegeri în viață, care să vadă în personajul Danei Rogoz doar speranța unui nou început. (Cam în acest punct apare și motivul tatălui, pe urmele subtemei lipsei de solidaritate feminine, care o face pe Vera să-i furnizeze profului un exces de informații personale despre Mo, inclusiv despre tatăl ei adorat și mort, iar filonul ăsta, cu personajul lui Vasilescu drept father figure pentru o fată cu daddy issues, nu e deosebit de creativ, deși pare aproape inevitabil din cauza diferenței de vîrstă.) Tentativa profului de a cînta la chitară, cu Mo la voce, o melodie de la Joy Division e dezarmantă și implică un tip de comunicare de-a dreptul spirituală între cei doi. Faptul că de aici situația evoluează rapid către o scenă de sex, care poate părea consensuală (dacă nu consideri tot ce s-a întîmplat mai devreme drept grooming) la început și sfîrșește în ignorarea unui răsunător „Nu!“, e în același timp perfect previzibil și neașteptat. Sînt multiple momente în care seara o poate lua într-o direcție sau într-alta și exact în asta constă și substanța, calitatea fundamentală a filmului – cum ar zice Facebook, it’s complicated: în ciuda replicii finale a profului, care sugerează premeditare, nu e niciodată clar, nici măcar privind retrospectiv, cît a fost premeditare (calmul mecanic cu care-și pune prezervativul sugerează calcul cinic) și cît a fost sinceritate (căci da, singurătatea poate fi copleșitoare), în ce moment anume a decis proful că va profita de Mo, comportamentul lui nu activează, pentru mare parte a întîlnirii de la restaurant și din apartament, semnale detectabile de pericol (altele decît că, deh, Răzvan Vasilescu și emploi-ul lui). Și nu e vorba că nu emite astfel de semnale pentru Mo și Vera, două ființe atît de neexperimentate, nu emite nici pentru spectator. Așa funcționează, de fapt, efectul de înțelegere empatică a victimei-care-s-a-dus-acasă-cu-prădătorul-și-a-băut-și-alcool: de la acest film ieși cu senzația fizică de a fi fost amăgit și trădat de prădătorul în cauză. Și, sper, cu înțelegerea superioară a ce înseamnă, de fapt, #metoo (hint: nu e vorba despre bieții bărbați care nu mai pot agăța și ei femei tinere). * Despre La Gomera, filmul de Cannes 2019 al lui Corneliu Porumboiu, vor curge multe semne pe tastaturi și vor exista multe analize rafinate. Și, mai ales, va fi (din nou) anunțată, odată cu el, moartea Noului Val/Noului Cinema Românesc. Printre altele, fiindcă La Gomera reușește mixul improbabil (pentru producțiile românești) dintre un film cinefil, conceptual, de autor și un thriller (cu elemente de film noir, plus teme – corupția – și motive – procurorul etc. – ale realismului autohton, specificități culturale, cum ar veni) de public (cu tot cu o doză consistentă de obiectificare a femeii – oricît ar fi ea, spun unii, tot un citat cultural), cu momente irezistibile de comic de situație, ironie și autoderiziune. Cristi (Vlad Ivanov) e un polițist corupt, adus/ajuns pe o insulă din Canare (La Gomera) ca să-nvețe limbajul fluierat specific local și să ajute la eliberarea lui Zsolt (Sabin Țambrea), traficant de droguri „deghizat“ în producător de saltele. Legătura lui e Gilda (Catrinel Marlon, o prezență irezistibilă model femme fatale), iubita traficantului închis, cu care Cristi dezvoltă o relație de profunzime, la celălalt capăt al spectrului găsindu-se Magda (e, poate, cel mai bun rol al Rodicăi Lazăr), procuroarea care sintetizează în variantă feminină, practic, figurile procuratoriale din cinematografia românească recentă. Po­ves­tea e complicată și nu deosebit de preocupată de verosimilitate, iar narațiunea nu e liniară, salturile în timp ale diverselor capitole (purtînd, fiecare, numele unui personaj) generînd răsturnări de situații și niveluri interpretative suplimentare și neașteptate, în decoruri paradiziace al căror loc îl ia, la un moment dat, un studio de film. Pe această canava de film cu gangsteri și polițiști se țese o rețea metacinematografică care importă, de pildă, în povestea lui Cristi, situația și personajul central din Psycho (filmul și, mai ales, spectacolul lui Iris Spiridon de la Teatrul Apollo 111, unde István Téglás joacă același rol), referințe (și imagini) din The Searchers al lui John Ford și din Sergiu Nicolaescu și multe altele. Ceea ce e cu adevărat fascinant în La Gomera nu e, însă, atît modul în care Porumboiu se joacă de-a/cu codurile cinematografice, ci faptul că filmul funcționează în afara decodării lor, ca film de gen (impur), pentru un public indiferent la metasubstratul referințelor, dar cu suficientă disponibilitate să se amuze la (unele dintre) ele. Altfel, un punct interesant al cinematografiei românești, în care în filme se vorbește curent/filmele în sine vorbesc despre alte filme." ["post_title"]=> string(41) "#metoo à la roumaine. Și ceva film noir" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(37) "metoo-a-la-roumaine-si-ceva-film-noir" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:43:54" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:43:54" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199159" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#19325 (24) { ["ID"]=> int(199038) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-05 19:30:25" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-05 16:30:25" ["post_content"]=> string(6914) "Invitatul special la cea de-a 18-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, Nicolas Cage, căruia i s-a decernat Trofeul Transilvania pentru cotribuția specială adusă cinematografiei mondiale, a participat, pe 2 iunie, la un masterclass cu Mihai Chirilov, directorul artistic al Festivalului, la care au luat parte sute de oameni, din industrie și nu numai. Nicolas Cage a vorbit deschis, relaxat despre cariera sa, despre greutatea pe care o are apartenența sa la familia Copolla. De la bun început, a recunoscut că îl intimidează puțin noțiunea de masterclass, întrucît el nu s-a văzut niciodată drept un maestru, ci mai degrabă un elev. „Și cred că trebuie să rămîi elev, să încerci să înveți mereu și să nu te temi să eșuezi, să îți asumi riscuri, pentru că eșecul este cel care te învață ce e bine să faci și ce nu“. Pentru cei care vor să urmeze o carieră în lumea filmului, fie ca actor, fie ca regizor, e important să își dorească mereu să învețe, să nu refuze provocări. Cîne vine vorba de Nicolas Cage, e inevitabilă întrebarea legată de influența pe care a avut-o asupra sa unchiul său Francis Ford Copolla. „Unchiul Copolla m-a inspirat, dar nu de aceea am ales această carieră. Mereu m-a atras televiziunea, de cînd eram copil eram mai interesat de ce se vedea la televizor decît de ce era în sufrageria mea. Am fost norocos că am crescut într-o familie de artiști. Nu mi-am schimbat legal numele, încă sînt un Copolla, dar sînt mîndru că mă numesc Nick Cage.“ A crescut într-o familie de artiști, tatăl său proiecta filme cînd era copil, filme expresioniste germane, care l-au inspirat, de mic a fost expus la filme fascinante. „Tatăl meu ne-a dat o cameră Minolta, înainte de epoca digitală, iar eu și fratele meu ne jucam în curte și filmam. Făceam asta din pura bucurie de a spune o poveste. Cred că asta e metoda cea mai bună de a face filme. Este cea mai sinceră formă de a face un film.“  „Am fost binecuvîntat, dar am și simțit greutatea numelui. Cînd mi-am schimbat numele, m-am simțit eliberat.“ Varietatea de genuri de filme în care a jucat Cage este impresionantă, stilul său a trecut de la expresionism german, western kabuki, pînă la nouveau shamanism, așa cum le numește el. Sînt genuri contrastante, dar stilul său se potrivește cu toate, după cum a remarcat Chirilov. Secretul său este naturalețea. Chiar și atunci cînd recurge la mega-acting – nu overacting – cheia este să  găsească mereu ceva autentic, organic, susținut de emoții reale. „Am fost norocos pentru că majoritatea regizorilor cu care am lucrat au fost deschiși în a mă lăsa să experimentez... Rădăcinile mele sînt filmele indie, și mă întorc mereu la rădăcinile mele, acolo mă simt acasă.“ Leaving Las Vegas este  un punct de cotitură în cariera sa și se simte recunoscător pentru Oscarul pe care l-a primit pentru acest film, a fost ceva ce în mod real nu a prevăzut. „Cînd am citit scriptul, nimeni nu voia să facă filmul la Hollywood, spuneau că este prea dark. Așa că mi-am zis că oricum nu o să cîștig un Oscar, așa că măcar să fac ceva ce mă interesează.“ Adaptation este însă cea mai provocatoare experiență a carierei sale. „Nu știu dacă aș putea-o repeta. Dacă mă trezeam prost, începeam cu personajul Charlie, apoi treceam la Donald, cel mereu goofy, vesel. Era un du-te-vino de dialog neîncetat în mintea mea, aproape am luat-o razna.“ Fiecare actor are metodele sale pentru a intra în personaj și pentru a-și îmbunătăți memoria. Darul cel mai mare pe care îl ai ca artist este imaginația, spune Cage, apoi, abilitatea de a crede în imaginația ta, de a te lăsa dus de valul imaginației tale. „Unii sînt înzestrați cu mai multă imaginație decît alții încă de mici. Poate fi augmentată prin trucuri. Am citit o carte a lui Brian Bates în care spunea că toți actorii sînt niște șamani. Prin personajul tău, primești răspunsuri cu privire la propria ta viață. Unul dintre mijloacele prin care îți poți păcăli imaginația e să crezi într-un obiect cu o puternică încărcătură (power object) – ceva ce îți amintește de copilăria ta sau ceva cu încărcătură simbolică mare.“ Expresivitatea lui Cage este bine-cunoscută, există meme-uri cu figura lui înfuriată, numele său a devenit deja adjectiv, după cum remarcă Chirilov, există expresii de tipul „cage-raged“. „Dacă îți plac expresiile mele faciale, foarte bine, dar nu te opri la ele, du-te și uită-te și la film.“ Încearcă să fie o persoană discretă, nu are cont pe nici un canal de social-media, dar știe că este nevoie de aceste medii pentru a exista. Cu privire la fani, Cage spune că simte că primește o energie pozitivă din partea acestora. Dar sfatul să este ca, atunci cînd admiri munca unei persoane, să nu o întîlnești. „E foarte greu să re ridici la nivelul imaginii. De aceea, cînd cunosc o persoană, încerc să fiu recunoscător, bun, nu vreau să îi frîng inima, nu vreau să spun ceva care să distrugă relația, pentru că da, este o relație secretă între un fan și actor, așa cum am eu, de pildă, cu Marlon Brando, pe care l-am simțit ca pe tatăl meu. Publicul are propria sa relație cu filmul, de aceea încerc să nu le strict această relație.“ Personalitatea este cea care îl face mare pe un actor, consideră Cage. „L-am întrebat pe David Lynch dacă e în regulă să mă simt bine la filmări, iar el mi-a răspuns: «Nu numai că este în regulă, dar este necesar, pentru că dacă tu nu te simți bine, nici publicul nu o să se simtă bine».“ Nicolas Cage iubește să călătorească, ceea ce s-a văzut și în vizita sa la TIFF. „M-am bucurat de țara voastră frumoasă, am mîncat un gulaș bun, mi-am făcut prieteni. Am fost și la salină, care mi-a amintit de atmosfera din Călăuza lui Tarkovski, m-am simțit într-o altă dimensiune, m-am gîndit că ar fi un spațiu excelent pentru un film de Sion Sono, cu care voi lucra la începutul anului viitor“. Iubește ploaia, chiar dacă ploaia a făcut imposibilă proiecția filmului său Face/Off în aer liber, în Piața Unirii, acesta trebuind să fie mutat la Cinematograful „Florin Piersic“: „Am stat la balcon, m-am simțit ca la operă, îmi mai lipsea monoclul“." ["post_title"]=> string(86) "„Personalitatea este cea care îl face mare pe un actor“: Nicolas Cage, la TIFF 18" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(77) "personalitatea-este-cea-care-il-face-mare-pe-un-actor-nicolas-cage-la-tiff-18" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:53:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:53:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199038" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#19326 (24) { ["ID"]=> int(199033) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-05 19:17:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-05 16:17:20" ["post_content"]=> string(7373) "[caption id="attachment_199035" align="alignright" width="300"] Michel Gondry la Uzina de filme[/caption] Parte din Sezonul Cultural Româno-Francez, Uzina de Filme, proiect inițiat de Michel Gondry, cunoscut cel mai bine pentru regia filmului Eternal Sunshine of the Spotless Mind, film cîștigător al Oscarului pentru scenariu original, dă formă unui vis pe care cred că l-am avut cu toții la un moment dat. Sau, dacă nu vis, măcar un gînd: cum ar fi să regizez/să filmez/să joc într-un film? Uzina de Filme, proiect itinerant, cu care Michel Gondry a ajuns în zeci de țări și în urma căruia au fost produse peste 5.000 de filme (a se citi filmări, nu producții propriu-zise), a ajuns și la Cluj, la cea de-a 18-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, la CREIC – Centrul  Re­gional de Excelență pentru Industrii Crea­tive, și va fi deschis pînă pe 31 iulie. „Este un loc unde copiii, tinerii să se bucure și să învețe să facă film în condiții de top“, spune Tudor Giurgiu, directorul Festivalului, pentru care acest proiect este un vis devenit realitate. Uzina de FIlme a fost deschisă pe 31 mai, în prima zi de festival, cu un tur ghidat chiar de Michel Gondry, care a explicat principiul proiectului și a prezentat spațiile de filmare, atelierele premergătoare procesului de realizare a filmului, decorurile și costumele.     Uzina de Filme este un spațiu pentru toate vîrstele, toate profesiile, tot ce îți trebuie este imaginație. Și chef de joacă, pentru că ideea întregului proiect este să te simți bine, chiar dacă settingurile recreează realist un platou de filmare. L-am întrebat pe Michel Gondry dacă vreunul dintre filmele produse în cadrul proiectului său a mers mai departe și mi-a spus că nu, un singur caz a existat, un șofer de tir care și-a luat prea în serios rolul și a participat de două ori, făcînd un film despre viața lui și dorind ca Michel Gondry să fie producătorul său. Evident că s-a materializat, dar nu a face un film pentru a-l trimite la festivaluri este scopul acestei inițiative (de altfel, semnezi cedarea drepturilor de autor și nu poți comercializa ce ai filmat), ci, cred eu, dincolo de purul divertisment, de a arăta că industia filmului este mai palpabilă decît ne imaginăm. [caption id="attachment_199036" align="aligncenter" width="693"] Uzina de filme, decor[/caption] Ceea ce face Gondry este un fel de disenchantment – destramă mirajul cinematorgrafiei ca topos sacru – și îl înzestrează cu un alt farmec: acela de a face parte, chiar și pentru cîteva ore, dintr-o lume care, altfel, este inaccesibilă. Și de a vedea că nu este imposibil. Cred că mulți copii și tineri care își doresc să facă parte din lumea aceasta pot beneficia de pe urma acestui proiect, le poate oferi un prim contact cu ceea ce înseamnă viața pe un platou de filmare. Iar dacă nu, vor avea parte de trei ore distractive și interactive despre care vor povesti cu entuziasm. Proiectul are la bază un concept simplu, dar ingenios: într-o oră și jumătate pui bazele generale ale tipului de film pe care vrei să îl creezi, iar într-o altă oră și jumătate filmezi – timpul nu este negociabil, există niștre traineri care îți explică regulile și care te și cronometrează. La început poate părea irealizabil, te temi că nu vei avea timp să realizezi ceva cap-coadă, dar, din nou, trebuie să conștientizezi că nu ești acolo pentru face ceva care să fie prezentat anul viitor la Cannes. Mai întîi, alegi genul de film pe care vrei să îl realizezi împreună cu echipa ta – echipa poate fi for­mată din prieteni de-ai tăi sau se alcătuieşte aleatoriu –, pui pe o tablă mai multe variante, apoi fiecare votează genul dorit – de multe ori, se ajunge la un amalgam de genuri. Apoi, stabilești titlul, după același principiu de propuneri de variante și de vot, și pe urmă trebuie să scrii sinopsisul. Toate acestea durează 45 de minute și fac parte din Atelierul 1. După ce ai stabilit aceste direcții, te mulți în Atelierul 2, unde, tot pe o tablă, începi să scrii mai detaliat scenele. 45 de minute sînt arhisuficiente. Deja energia grupului s-a creat, brainstormingul a dat roade la care nici nu te-ai fi gîndit, creativitatea este maximă, nu mai contează decît o logică internă a poveștii pe cale să prindă formă. După această oră și jumătate de lucru teoretic, cobori pe platoul de filmare. Există o cafenea (construită după modelul Casa TIFF), o sufragerie, un atelier de pictură (unde chiar poți să pictezi, singura condiție este să nu strici ceea ce deja s-a făcut), o încăpere de tip club, cu un iz ușor psihedelic, un compartiment de tren (imaginea de la fereastră o poți schimba, ai de ales între peisaj urban, rural, noapte, zi), un colț hippie cu fundal de la Electric Castel și o mașină Dacia (dacă apeși pe o pedală poți schimba imaginea în mișcare din fundal, la fel ca la decorul din tren). O persoană din echipă este cameramanul (se filmează cu o cameră din mînă) și nu ai dreptul  la duble. De asemenea, nu există nici post-procesare. Aceste detalii fac, uneori, ca filmul să fie mult mai interesant, pentru că trebuie să păstrezi în filmul propriu‑zis ceea ce, în mod normal, ai trece la bloopers. Mai există un beneficiu al acestui joc, pen­tru oricine, copil sau adult – joc la care am participat și eu, și recunosc că a fost una dintre cele mai interesante experiențe: acela de a te face să fii mai dezinhibat, să scapi de complexe, de teama că „te faci de rîs“. A fost un fel de terapie prin joc, pe care aș recomanda‑o oricui. Uzina de Filme este deschisă pînă pe 31 iulie." ["post_title"]=> string(40) "TIFF 2019. Uzina de vise cinematografice" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(39) "tiff-2019-uzina-de-vise-cinematografice" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:53:44" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:53:44" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199033" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#19327 (24) { ["ID"]=> int(199005) ["post_author"]=> string(4) "2290" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-03 13:13:40" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-03 10:13:40" ["post_content"]=> string(6678) "Proiecția în premieră absolută Parking, cel mai recent film în regia lui Tudor Giurgiu, a deschis, vineri seară, ediția cu numărul 18 a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Mihai Smarandache, protagonistul poveștii de dragoste filmate aproape în totalitate în Spania, scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, autorul bestseller-ului Apropierea, care a inspirat scenariul filmului, și compozitorul Julio de la Rosa i s-au alăturat regizorului și au mulțumit cinefililor prezenți în sălile de cinema pentru primirea călduroasă de la Cluj. Parking va intra în programul cinematografelor din întreaga țara din 14 iunie, distribuit de Transilvania Film. [caption id="attachment_199006" align="aligncenter" width="540"] Imagine de la premiera filmului Parking la Cluj[/caption] La apariția sa, în 2010, romanul Apropierea a fost considerat, pe bună dreptate, o adevărată revelație, încheind astfel o scurtă tradiție a prozei publicate în deceniul 2000-2010. Roman de atmosferă, care deschidea linii de fugă înspre Bolaño și Cortázar (ambii traduși în limba română de autorul Marin Mălaicu-Hondrari), Apropierea a cîștigat foarte repede statutul de roman-cult. Ceea ce părea și mai surprinzător avînd în vedere faptul că aducea cititorilor săi o narațiune nonliniară și provocatoare la nivel formal, bazată pe mai multe voci narative scrise la persoana I, spunînd povestea literaturii asumate existențial. Cititorii fideli ai romanului Apropierea nu ar trebui să caute o  anumită „fidelitate“ a filmului Parking față de romanul lui Marin Mălaicu-Hondari. De altfel, cred că și titlul, diferit de cel al romanului, sugerează acest lucru. În primul rând, cred că e vorba de a trata filmul  lui Tudor Giurgiu ca pe o adaptare, nu ca pe o ecranizare. Nu intru acum în problematica complexă a „traducerii“ intermediale.  Însă există cîteva false așteptări cu care spectatorul ar putea intra în sala de cinema. O adaptare este o operă cu o structură de palimpsest, în care textul-sursă apare eteric, indirect și înșelător. Proximitatea sau fidelitatea față de textul inițial nu ar trebui să fie un criteriu de judecare sau un punct de interes al receptării filmului. O adaptare este, într-un anumit sens, o repetiție, însă – așa cum ne arată Seymour Chatman – este vorba despre o repetiție fără replicare. A adapta înseamnă a schimba și a altera. Ar fi foarte multe de spus în ceea ce privește procesul dificil al unei adaptări, însă spațiul nu îmi permite. Ce este însă Parking? Voi repeta, spunînd, în mod redundant, că Parking este o adaptare, însă este o adaptare în care romanul Aproprierea este numai una dintre sursele care au stat la baza scrierii scenariului de către Tudor Giurgiu și Marin Mălaicu-Hondrari. Din roman se păstrează doar unul dintre planurile narative, întîmplările desfășurate în România fiind doar sugerate prin mai multe inserturi filmate pe peliculă de 8 mm, văzute așadar, nostalgic, prin oglinda retrovizoare a memoriei. În centrul filmului, spre deosebire de romanul Apropierea, rămîne povestea de dragoste dintre Adrian, poetul român care lucrează ca paznic într-un parc auto din Cordoba și Maria, basistă într-o formație rock (interpretată de actrița spaniolă, Belén Cuesta). Una dintre criticile pe care le-aș aduce filmului ar fi că nu s-a păstrat titlul inițial al trupei, Tinto Brass Band ☺. Există însă și anumite adaosuri care arată că regizorul Tudor Giurgiu a fost interesat și de viața și de celelalte cărți ale lui Marin Mălaicu-Hondrari. De pildă aluzia la Războiul mondial al fumătorilor și la Cartea tuturor intențiilor (publicată înaintea romanului Apropierea), atunci cînd Adrian îi spune Mariei că a ales între a scrie despre fumători sau despre sinucigași, oprindu-se la cei din urmă. Sau inserarea în film a episodului în care Adrian debutează în poezie, asemenea lui Marin Mălaicu-Hondrari, cu volumul Zborul femeii pe deasupra bărbatului. Apoi este vorba despre dezvoltarea, mult mai însemnată în film, a relației dintre Adrian și patronul parcului auto, Rafael. Cel mai important lucru este că Tudor Giurgiu a reușit să păstreze din atmosfera romanului Apropierea. E foarte multă singurătate în romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, o singurătate care ajunge să fie resimțită aproape fiziologic, aș spune. Iar în acest context, păstrarea rulotei în care locuiește Adrian și transformarea acesteia într-un adevărat topos al filmului, cu inevitabilele sale spații mici – (în paranteză fie spus, există niște pasaje extraordinare în literatura lui Marin Mălaicu-Hondrari despre oamenii care locuiesc în spații mici), spații care amplifică sentimentul de izolare și alienare – a fost o decizie regizorală foarte inspirată. E minunat să vezi în filmul lui Tudor Giurgiu tranziția prin care rulota devine din spațiul de viață al unui poète maudit un loc în care dragostea poate supraviețui. În ceea ce privește povestea de dragoste, cred că Belén Cuesta și Mihai Smărăndache au redat foarte bine acest zbor al femeii pe deasupra bărbatului. Parking este, poate, înainte de toate, un Immigrant song (reiau titlul poemului din antologia La două zile distanță). Există mai multe secvențe în care se poate vedea că Tudor Giurgiu a fost interesat de viața emigranților și despre lipsa de empatie a majoritarilor față de viața celor care și-au părăsit țara de origine. Foarte interesantă mi s-a părut păstrarea în scenariul filmului a secvențele în care Adrian repetă după anunțarea la radio a orei din Spania ora exactă din România. Aș încheia aceste însemnări rapide cu versurile lui Marin Mălaicu-Hondrari: „(după mai bine de 400 de zile petrecute printre străini/ el s-a întors acasă fără mașină și cu bani puțini)“ [...] aici, unde este atîta frumusețe/ încape și suferința mea multă“ (Immigrant song). Voi reveni...    " ["post_title"]=> string(85) "TIFF 2019: „Aici, unde este atîta frumusețe, încape și suferința mea multă“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(70) "tiff-2019-aici-unde-este-atita-frumusete-incape-si-suferinta-mea-multa" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:56:14" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:56:14" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199005" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#19328 (24) { ["ID"]=> int(199181) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-13 11:41:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 08:41:17" ["post_content"]=> string(13621) "Laurence Meiffret, autoarea unei bine documentate și bogat ilustrate biografii, Génica Athanasiou, la vie passionnée d’une comédienne roumaine dans l’avant-garde parisienne/Génica Athanasiou, viața pasionantă a unei actrițe române din avangarda pariziană (traducere de Sofia Oprescu), s-a aflat la Bookfest pentru lansarea cărții la standul „Lire la France“. Este rodul colaborării dintre Insti­tutul Francez din București, prin parteneriat cu Institutul Francez din România și cu Muzeul Național al Literaturii Române. Laurence Meiffret este și comisarul expoziției Génica Athanasiou: muză și parteneră a lui Antonin Artaud, de la Galateca, deschisă între 9 mai și 22 iunie. Expoziția se înscrie și ea în cadrul Sezonului România-Franța 2019 și este organizată de Muzeul Național al Literaturii Române, în colaborare cu Institutul Francez din Bu­curești. Laurence Meiffret ne-a acordat cu amabilitate un amplu interviu. Doamna Laurence Meiffret, sînteți medievist, istoric de artă, cercetător și comisar de expoziții. Aș vrea să ne spu­neți cum ați ajuns să îmbrățișați aceste meserii? Pe cînd îmi pregăteam DEA (echivalentul Studiilor aprofundate), mi-am dat seama că mă interesa cercetarea, că asta voiam să fac. Am pregătit o teză despre arheologia medievală, în special despre iconografia lui Saint-Antoine l’Hermite și am studiat ciclurile vieții lui mai ales în sudul Franței și în Italia. A fost un subiect pasionant, care m-a făcut să ajung cu o bursă la Școala Franceză de la Roma, unde teza mea a și fost publicată. Între timp, ajunsesem deja la Abbaye de Beauport, în Bretagne. E un loc magnific, cu un site natural clasat printre monumentele de patrimoniu, răscumpărat în 1992 de către Conservatoire du littoral de la familia Poninski. Am devenit directoare și am trăit acolo aproape 20 de ani. M‑am ocupat de cercetările științifice și de punerea în valoare a acestui site natural. Cum devenise mai degrabă ceva de natură administrativă decît culturală, am hotărît să renunț la post și să mă ocup de cercetare pe cont propriu. Și așa am început să mă ocup de Génica Athanasiou. Într-un interviu de la RFI cu Mihaela Dedeoglu, spuneați că ați descoperit scrisorile lui Antonin Artaud către Génica Athanasiou pe cînd erați adolescentă și că v-au impresionat mult. Ați lăsat totuși să treacă ani buni pînă cînd ați scris biografia sa. Cum se face că ați reluat subiectul, ce anume v-a declanșat din nou interesul? Ca adolescentă, cînd am dat peste scrierile lui Artaud, am avut un șoc. Apoi, citind scrisorile către Génica Athanasiou, am descoperit o altă față a lui Artaud, una intimă, privată. În comparație cu poetul radical și însingurat (nici chiar în faza suprarealistă, nu se atașează grupurilor, e întotdeauna mai aparte), am descoperit un om care putea avea o relație spirituală fuzională cu o femeie ca Génica, ceea ce m-a uimit și mi-a trezit interesul față de ea. Nu știam cum arată, dar într-o carte a lui Alain Jouffroy despre suprarealiști, am dat peste două portrete față în față, al lui Antonin Artaud și al Génicăi Athanasiou, amîndouă făcute de Man Ray. O superbă fotografie a acestei femei în rolul Antigonei, foarte machiată și îmbrăcată de Coco Chanel, care m-a fascinat. Citind scrisorile lui Artaud către Génica, Lettres à Genica Athanasiou, publicate de Gallimard în 1966, mi‑am dat seama că aș vrea să știu cine este această femeie. Aveam 17 ani pe atunci, iar între timp viața m-a purtat spre alte preocupări și domenii, după cum am spus deja. Am recitit scrisorile cam în aceeași perioadă pe cînd Carole Bouquet făcea lectura scrisorilor lui Artaud la Théâtre de l’Atelier de la Paris. Și mi-am zis: oare, cu trecerea timpului, s-o fi interesat cineva de ea, mai ales că apăruseră biografii despre femeile suprarealiștilor? Am făcut cercetări pe internet, ca să văd ce se știe despre ea. Ei bine, se știau foarte puține, că e de origine română, că a venit la Paris în 1919, că a fost iubita lui Artaud, punct. Și cum aveam poftă să aflu mai mult, am început să fac cercetări din curiozitate, fără să mă gîndesc că voi ajunge să scriu o adevărată biografie. Am făcut o adevărată anchetă pe urmele acestei femei. Și așa, din aproape în aproape, am ajuns la o biografie, apoi la o expoziție despre Génica. Am aflat multe lucruri despre această femeie fascinantă și intrată într-un con de umbră, rămasă aproape necunoscută la noi. Ați făcut săpături bune, ca să zic așa, atît în Franța, cît și la București. Cît de greu v-a fost să adunați documentația și cum ați reușit totuși, avînd în vedere sărăcia de informații? La început, am lucrat pe internet, adunînd fărîme de ici, de colo, mici mărturii, pornind de la relația cu Artaud. Și așa aflam lucruri despre ea, „În ziua cutare, Atonin era cu Génica în cutare loc“, de exemplu. Astfel, ajungeam la noi descoperiri despre biografiile suprarealiștilor. Îmi cumpăram cărți biografice și căutam să văd ce informații găsesc în ele despre Génica, despre ce făcea, unde mergea, despre cercul său amical, despre rolurile jucate. Prin urmare, am început să am un tablou general, după care am început să mă interesez de martori. Știam că a murit în 1966, într-o casă de pensionari pentru actori, așa că m-am dus într-o Zi a Patrimoniului, în 2013, cînd casa era deschisă vizitatorilor. Am dat peste o persoană care făcea benevolat pentru conservare, care mi-a confirmat că aveau documente ale Génicăi, care nu fuseseră cerute de nimeni. M-am dus într-o zi să consult materialele, fără să știu ce mă așteaptă. Am avut surpriza să dau peste o cutie întreagă cu fotografii, afișe, documente privind cariera teatrală, dar nu și contracte. Nici o scrisoare, probabil au fost arse. Am descoperit originalul fotografiei lui Man Ray, precum și poze ale Génicăi alături de familia sa la București. În ziua aceea, mi-am spus că nu se poate să nu împărtășesc și altora ce-am descoperit. Cu acordul direcțiunii așezămîntului, am făcut copii ale fotografiilor, le-am scanat, pentru a nu le pierde. Din momentul acela, nu a mai fost doar o anchetă personală, m-a gîndit că și cercetătorii români trebuie să afle de existența acestei femei. Apoi, peste doi ani, am dat peste un domn care o cunoscuse pe Génica pe cînd el era un copil și care moștenise toată documentația de la bunica sa, o prietenă a Génicăi, căsătorită cu Charles Dullin, marele actor care a creat Théâtre de l’Atelier. Domnul acesta care are toate arhivele locuiește la Kyoto. Apoi am venit la București, urcînd pe firul timpului, să văd ce găsesc, ajutată de cercetători români. In­sti­tutul Francez m-a susținut, oferindu-mi un sejur aici, apoi am revenit pentru un al doilea sejur, cînd l-am întîlnit pe domnul Ioan Cris­tescu, directorul MNLR, care mi-a propus să scot o carte despre Génica, apoi am pus la cale expoziția de la Galeria Galateca. E important că toate astea s-au făcut în cadrul Sezonului Franța-România 2019, dar e important și pentru că se împlinește un secol de cînd Génica a părăsit România, plecînd spre Paris pentru a-și începe o carieră teatrală, împotriva voinței părinților. Génica și-a făcut o carieră în Franța, a devenit cetățean francez și nu s-a întors în România decît în vizită. Acum, după o sută de ani, mi se pare important, emblematic să vin cu o biografie și cu o expoziție, pentru a o face cunoscută românilor, care nu știu de existența și de cariera sa, care a fost una importantă, dat fiind că a fost nu numai o muză, ci și o vedetă în celebrul film suprarealist La coquille et le clergyman/Cochlia și pastorul de Germaine Dulac. Génica a fost o femeie care avea valori, care se zbătea pentru un teatru liber, necomercial. Faceți un portret în evantai al acestei femei, încercînd să-i surprindeți cît mai multe chipuri și personalități. A fost dansatoare-mim, actriță de teatru, actriță de cinema, prietenă adorabilă, muză. Da. Ceea ce m-a pasionat a fost să descoper universul în care trăia, într-o anumită epocă, dar și un univers în evantai, pentru că o personalitate ca Génica întîlnește mai multe arte, la diferite nivele. Este muza poeților, a dramaturgilor, dar și a costumierilor. Ea face parte din avangarda pariziană, unde se întîlnesc toate naționalitățile. În această perioadă, există o evoluție uluitoare în teatru, unde sînt activi Copeau, Jouvet, ceea ce se cheamă Cartelul, Charles Dullin, Pitoëff: Jean-Louis Barrault își începe cariera cu o piesă ce o are în distribuție pe Génica. E fabulos să vezi cum trăgînd de un fir descoperi atîtea lucruri. Apoi, îl întîlnește pe Jean Cocteau, care o propulsează în 1922, în rolul Antigonei. Génica a venit în 1919, iar în doar cîțiva ani, ajunge să fie recunoscută drept muza avangardei teatrale. În ce privește viața sa amoroasă, după ruptura cu Artaud, va fi împreună timp de 10 ani cu Jean Grémillon, un regizor ce se va impune în 1937, prin filmele cu Jean Gabin. Primele sale filme mute le face însă cu Génica, un star la vremea aceea. Făcînd asta, recreați o rețea teatrală, culturală, o atmosferă a epocii. De fapt, printre rînduri, descoperim un soi de compendiu de istorie teatrală. Da, lucrînd la această biografie, mi-am dat seama că perioada aceasta a picat cumva în uitare. Există cicluri de interes și de uitare. Dacă ne referim la Jouvet, tînăra generație încă mai știe cine este, dar cineva ca Charles Dullin este aproape uitat de francezi. Poate că, în cîțiva ani, va fi din nou un interes pentru această perioadă a teatrului și a filmului mut. Citind biografia Génicăi, am remarcat că țineți aproape de ea, că o însoțiți cu mare interes, ca un soi de companion. Da, firește, termenul de companion mi se potrivește bine, pentru că am intrat în existen­ța sa, de fapt. Dar, în același timp, m-am întrebat pînă unde pot s-o acompaniez. Ce pot face public, în așa fel încît să nu fie jenant pentru nepoții și strănepoții săi din România, dar și ce elemente din viața sa privată pot explica anumite alegeri din sfera publică, faptul că, la un moment dat, a refuzat niște roluri care ar fi putut să-i aducă faimă. În ce privește apropierea, da, am ajuns să simt că face parte din familia mea cumva. Sîntem, într‑un fel, păstrătorii a ceea ce cercetăm. Am vrut și să aduc la lumină, să restitui (în felul unui arheolog) viața acestei femei publicului, cercetătorilor și genealogilor români. Cred că istoria sa familială de aici poate fi pasionantă. Este pasionant și felul în care ați scris această biografie, căci putea fi una fadă, ca să zic așa, dar este una care te ține ca un roman aproape, cu o savoare a povestirii. Mulțumesc pentru această apreciere. Cum ați lucrat pentru expoziția de la Galateca? Ne-am propus să facem un parcurs cronologic și unul tematic în același timp. De exemplu, în privința perioadei sale pariziene, în anii 1920, cînd cunoaște oameni de teatru, precum Dullin sau trupa Gémier, cu o privire înspre românii veniți în Franța, pe care-i cunoaște. În trupa teatrului Atelier erau mulți tineri români, ceea ce dovedește că Génica nu era un caz singular, că mulți români plecau în Franța pentru a-și face o carieră teatrală. Firul conductor al expoziției a fost acela de-a o acompania pe Génica în drumul său, de a-i lumina întîlnirile, cercurile amicale și alegerile. Astfel, am descoperit că Génica era o femeie destul de pudică, o femeie de trupă, care se simte bine într-o atmosferă amicală, dar care nu caută neapărat să fie o vedetă. În 1937, îl refuză, de exemplu, pe Jean-Louis Barrault, care-i oferise rolul Iocastei, ceea ce-ar fi propulsat-o, dar ea se îndoiește că ar putea fi o adevărată tragediană, deși strălucise în rolul Antigonei. Și nu ne putem abține să nu regretăm acest refuz și să ne întrebăm ce se întîmplă la un moment dat cu anumite cariere. V-ați gîndit să itinerați expoziția în alte țări? Aveți alte proiecte legate de acest subiect? Da, ar fi foarte fructuos s-o itinerăm. Casa de pensionari unde s-a stins Génica este interesată să primească, în Ziua Patrimoniului, o parte din expoziție. Poate o colaborare cu Institutul Cultural Rămân și cu teatrul Atelier, pentru a ține cîteva conferințe. M-am gîndit și la Japonia, la domnul din Kyoto care are o întreagă arhivă, să facem un zoom pe legătura dintre teatrul de mimă, nô și kabuki; știind mai ales că Dullin și Copeau au fost inspirați de teatrul asiatic.   Interviu realizat de Doina IOANID" ["post_title"]=> string(46) "O descoperire emblematică: Génica Athanasiou" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(43) "o-descoperire-emblematica-genica-athanasiou" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-13 11:41:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 08:41:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199181" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#19329 (24) { ["ID"]=> int(199183) ["post_author"]=> string(4) "1340" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-13 12:00:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 09:00:48" ["post_content"]=> string(12256) "Fiona Mozley este o tînără prozatoare britanică, autoare a romanului Elmet, care a ajuns, chiar înainte de a fi publicat, pe lista scurtă a Premiului Booker, în 2017, punînd-o pe autoare în prim-planul vieții literare britanice încă de la debut. Elmet este o poveste suspendată în timp, plasată în nordul Angliei, unde un tată își duce cei doi copii, pe Daniel și Cathy, construiește cu mîinile lui un adăpost pentru ei toți și îi crește departe de societate. Existența lor cvasiutopică, la marginea idilei, se schimbă brutal cînd proprietarul terenului pe care își ridică locuința  își revendică drepturile și acțiunea explodează printr-o întorsătură de situație alimentată de multă violență. Cartea a primit cronici generoase, care au subliniat, unanim, priceperea autoarei de a crea și de a menține o atmosferă magnetică și o tensiune a acțiunii, iar după succesul ei, Fiona Mozley pregătește un alt roman, mult diferit ca tonalitate și stil de Elmet. Despre toate acestea am stat de vorbă cu autoarea la Bookfest, unde a fost invitată alături de o pleiadă de scriitori britanici foarte diferiți, care au reprezentat Marea Britanie, țara invitată de anul acesta, sub sloganul Culture is great.     Cum ți-a schimbat viața acest roman, după ce a ajuns pe lista scurtă a Premiului Booker? Lucrurile s-au schimbat foarte mult după ce cartea a ajuns pe lista lungă și apoi pe lista scurtă a Premiului Booker. Cînd s-a întîmplat asta, în 2017, cartea nici nu fusese încă publicată și planul era să iasă într-un tiraj mic, de 1.000 de exemplare. Nu cred că existau planuri pentru o acoperire media masivă, dar jurații Booker au ajuns la ea. Nu știu cum, dar au selectat-o pe lista lungă, și apoi editorul meu m-a sunat. A fost extraordinar și imediat după aceea lucrurile s-au schimbat foarte mult. Imediat au urmat interviuri la televiziune, la radio și în presa scrisă, publicarea a fost grăbită, tirajul cărții a fost suplimentat, iar oamenii au început s-o cumpere, să vorbească despre roman, cu mine inclusiv, și am început să călătoresc și să particip la festivaluri literare. Apoi, după ce romanul a ajuns pe lista scurtă a Man Booker Prize, lucrurile au devenit și mai intense și am participat la evenimente literare cu autori extraordinari, ca Ali Smith, George Saunders, Paul Auster, iar viața mi s-a schimbat cu totul. Mi-am dat brusc seama că mi se deschide o carieră înainte. Succesul acestui prim roman a adău­gat și presiunea de a rămîne la înălțime, presiunea așteptărilor sau, dimpotrivă, ți‑a sporit încrederea în propriile forțe? Cred că a fost o combinație între cele două. A fost și ceva presiune, în sensul că am încercat să trag de mine cît am putut și să încerc să scot ce pot mai bun din poveștile mele, din scrisul meu, dar mi-a crescut și încrederea în mine. Cînd ai început să lucrezi la cel de al doilea roman al tău, avînd în vedere rumoarea și schimbările din viața ta, pe care le-a provocat primul?  Deja scrisesem o parte din cel de al doilea roman, cînd a venit succesul primei cărți. Dar nu a fost simplu. E o carte diferită de Elmet, diferită ca stil, ca tonalitate, ca loc în care se petrece acțiunea. Dar unele dintre teme rămîn: proprietatea asupra pămîntului, faptul că locuiești într-un anume spațiu, tipuri de relații, tipuri de relații cu corpul. Apropo de relații și de relația cu corpul, îți propun să vorbim și despre cele două personaje centrale din Elmet, cei doi frați, Daniel și Cathy, care își performează identitatea de gen în moduri care nu au nici o legătură cu stereotipurile asociate sau cu ceea ce așteaptă societatea, în general. Ce te-a făcut să pui în scenă aceste aspecte ale identităților lor? Cei doi trăiesc într-un loc izolat, așadar pot să fie ei înșiși, fără presiunile exteriorului. Nu sînt ghidați de așteptările celorlați, în felul în care oamenii o fac atunci cînd trăiesc în societate. Am vrut să explorez acest context, felul în care amîndoi își dau voie să fie ei înșiși. Cît de puternice crezi că sînt aceste presiuni sociale asupra noastră? Există tot felul de presiuni, iar ele pot fi legate de gen, sau de clasă sau naționalitate. Sîntem creaturi sociale și sîntem influențați total de mediu și de istoria de dinaintea noas­tră. Cred că e important să rămînem conștienți de aceste lucruri, de aceste influ­ențe difuze. Și nu spun că tradiția trebuie distrusă, ci că trebuie să fie chestionată. Cred că e important să ne dăm seama că există o legătură puternică între ceea ce sîntem și locul din care venim, să realizăm motivele pentru care sîntem ceea ce sîntem și să investigăm aceste lucruri punîndu-ne întrebări despre lume. Cred că ar trebui ca noi toți să fim curioși în legătură cu oameni care sînt diferiți de noi. Tu faci asta cu ajutorul ficțiunii. Este literatura suficient de puternică pentru a chestiona în mod efectiv stereotipuri și moduri de gîndire limitative? Cred că poveștile, fie că e vorba de literatură sau de alte forme de a spune povești, sînt instrumente foarte puternice pentru schimbare. Cum ar putea vreunul dintre noi să își imagineze cum e să fii altcineva decît citind despre altfel de experiențe și punînd întrebări? Viața înseamnă relații cu alți oameni, nevoia de a interacționa cu ceilalţi și de a forma comunități, fie că este vorba despre familii, despre o întreagă țară sau de lumea întreagă. Cred că poveștile, în general, sînt moduri de a explora posibilități și comunități diferite. Ai explorat și trecutul, fiind o medievalistă, ai cercetat în detaliu o falie de istorie care a atras și continuă să atragă imaginația unor mari scriitori, din Marea Britanie și nu numai. Jim Crace are romane plasate în acea perioadă, Kazuo Ishiguro a publicat acum cîțiva ani Uriașul îngropat, James Meek va publica, în toamnă, To Calais in Ordinary Times, un roman plasat în aceeași epocă. Ce crezi că îi atrage pe romancieri să exploreze ficțional Evul Mediu? Probabil pentru că Evul Mediu pare o perioadă foarte diferită de prezentul nostru, în atît de multe aspecte. Îmi pare o epocă fascinantă: valorile pe care le aveau, felurile foarte diferite de acum în care își duceau viața. Pe mine asta m-a atras. Dar mai cred că, pe măsură ce oamenii ajung să-și pună întrebări despre societatea în care trăiesc, ajung să se gîndească de unde a pornit totul, ajung să se gîndească la începuturi. Și cred că e important să faci asta, pentru că, în nod clar, lucrurile nu au stat mereu așa cum le vedem azi. Nu e ca și cum o situație prezentă a apătut peste noapte. Cred că este unul dintre motivele pentru care oamenii privesc înapoi, inclusiv către Evul Mediu. Pentru că ești o specialistă în această perioadă, poți identifica anumite clișee asociate cu Evul Mediu, anumite prejudecăți care circulă și sînt preluate şi de ficțiune? Da, uneori e frustrant, de pildă,  să vezi cum oamenii presupun că cei care trăiau în Evul Mediu erau cu toții analfabeți și ignoranți, cînd, de fapt,  în orașele mari, cel puțin în Anglia medievală, nivelul de educație era  surprinzător de ridicat. Situația în mediul rural era diferită, dar în orașe, nivelul de educație era crescut. Apoi, oamenii presupun că, în cazul femeilor, de exemplu, lucrurile s-au îmbunătățit gradual, de-a lungul istoriei și pînă în prezent, și, de fapt, realitatea este că aceste lucruri au fluctuat. Doar pentru că avem o anumită idee despre cum au stat lucrurile în secolul al XX-lea, sau în secolele al XIX-lea sau al XVIII-lea, nu înseamnă că, dacă ne uităm înapoi în timp, lucrurile au fost mereu mai rele. De exemplu, e surprinzător cîtă autonomie și putere aveau anumite femei în Evul Mediu. Nimic nu e uniform, mereu dai peste surprize. Elmet, ținutul care dă titlul romanului tău, este numele unui regat celtic, cu o istorie care fascinează încă. Ce anume te‑a atras către acest spațiu, în care ți-ai și plasat povestea? Elmet este un nume foarte vechi pentru regiunea Yorkshire din nordul Angliei, aproape de locul în care am crescut. Elmet este, într-adevăr, un nume vechi al unui regat celtic, care exista pe acel teritoriu de dinainte de venirea romanilor și care a rezistat și după. Am vrut să explorez ideea aceasta că granițele nu rămîn niciodată aceleași, că imperiile cresc și apoi se prăbușesc, că nu există un sens al permanenței. Structuri despre care credem că vor rezista pentru totdeauna, entități mari precum Anglia sau Europa se schim­bă, granițele se schimbă. Și Brexitul se întîmplă Da. E foarte trist. Cred că e foarte trist că Marea Britanie se închide. Mă consider europeană. Investigînd trecutul, cred că am vrut să subliniez niște erori. Oamenii au tot felul de idei despre ceea ce înseamnă Marea Britanie, de exemplu. Dar uneori, cînd te raportezi la istorie, vezi o dinamică foarte complexă, rezultată din interacțiunea dintre multe grupuri foarte diferite. Mulți tind să aibă o idee solidă despre ceea ce este Anglia, dar de fapt nu e niciodată atît de simplu. Lucrurile au fost mereu fluide, în mișcare. Ce particularități observi tu la lumea literară britanică, în comparație cu cea de pe continent? Este o lume pe care am descoperit-o ca fiind surprinzător de deschisă și de ospitalieră. Am descoperit oameni foarte calzi, foarte amabili, dar cred că ar fi mai bine dacă am publica mai multe cărți în traducere. Cînd călătoresc în alte țări europene, descopăr atît de multe cărți din toate colțurile lumii și e ceva minunat. Dar cred că, pentru că vorbim engleza și pentru că engleza este o limbă dominantă, editurile britanice sînt reticente în a publica prea multă literatură în traducere. Așa că simt că nu știu atît de multe despre literatura altor spații pe cît ar trebui. Cartea ta a fost nominalizată la Booker chiar înainte să fie publicată, o situație imposibilă într-un mediu editorial cum e cel de aici, de exemplu. Pare că lu­crurile, pe piața de carte britanică, sînt într-adevăr reglate în așa fel încît să ofere șanse și expunere unor autori abia intrați în arenă. Cum percepi tu aceste mecanisme, din interior? E puțin complicat cu premiile, despre care, în definitiv, se poate spune că doar reflectă opiniile unor jurați, dar ele pot face lucruri foarte bune, cum ar fi să propună nume și titluri care altfel poate că nu ar fi descoperite. Cred că permit astfel de trasee cum a avut și cartea mea: de la anonimat complet, la nominalizarea la Booker Prize. Cred că oferă astfel de deschideri. Dar, în același timp, cred că totul ține foarte mult și de noroc. Ce citești tu de plăcere? Îmi place să citesc cărți de istorie, îmi place literatura de secol al XIX-lea. Uneori, cînd scriu, mi-e greu să citesc literatură contemporană. Dar sigur că citesc și asta. Mi-a plăcut foarte mult, de exemplu, un roman de Amy Sackville, Painter to the King și citesc și poezie. Și de ce ai nevoie pentru a putea să scrii? Am nevoie doar de un pix, de hîrtie și de suficienţi bani din care să pot trăi.   Interviu realizat de Alina PURCARU" ["post_title"]=> string(77) "„Cred că poveștile sînt instrumente foarte puternice pentru schimbare“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(68) "cred-ca-povestile-sint-instrumente-foarte-puternice-pentru-schimbare" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-13 12:01:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 09:01:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199183" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#19330 (24) { ["ID"]=> int(199185) ["post_author"]=> string(4) "3954" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-13 12:06:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 09:06:17" ["post_content"]=> string(9386) "În urmă cu doi ani, Tatiana Țîbuleac publica primul roman: Vara în care mama a avut ochii verzi. Un tur de forță hipnotic, după cum remarca Radu Vancu: „Scurt și intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari așteptări“. Nu știu cît de mari erau așteptările lui Vancu, dar autoarea a reușit, cu siguranță, să le depășească cu cea de‑a doua carte: Grădina de sticlă. Despre aceasta, Gabriela Adameșteanu avea doar cuvinte de laudă: „reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cît de talentate, pe atît de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de sufe­rință, scoțînd la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții“. Din luna mai, Țîbuleac urcă o nouă treaptă pe scara premiilor, după ce fusese recompensată de Uniunea Scrii­torilor din Republica Moldova, de Observator cultural, cu Premiul Observator Lyceum, și primise din partea adolescenților trofeul pentru cea mai îndrăgită carte, la FILIT. De cîteva zile, Tatiana Țîbuleac se numără printre printre cei 14 cîştigători ai ediţiei 2019 a Premiilor Uniunii Euro­pene pentru Literatură. Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (EUPL) recunoaşte tinere şi emergente talente literare din Europa şi evidenţiază bogăţia literaturii europene contemporane, atrăgînd totodată atenţia asupra unicităţii patrimoniului cultural şi lingvistic al continentului. Pînă în prezent, EUPL a fost acordat unui număr de 108 autori, din 41 de ţări, în decursul unui deceniu de la instituire. EUPL este organizat de un consorţiu format din Federaţia Europeană şi Internaţională a Librăriilor (EIBF), Consiliul Scriitorilor Europeni (EWC) şi Federaţia Editorilor Europeni (FEP), cu sprijinul Comisiei Europene. Finanţat de Europa Creativă, Premiul este accesibil tuturor ţărilor care participă la acest pro­gram de finanţare al UE, care sprijină sectoarele culturale şi creative în perioada 2014-2020. Cei 14 cîştigători ai ediţiei din acest an au fost: Laura Fredenthaler (Austria), Piia Leino (Finlanda), Sophie Daull (Franţa), Reka Man-Varhegyi (Un­garia), Beqa Adamashvili (Georgia), Nikos Chryssos (Grecia), Jan Carson (Irlanda), Giovanni Dozzini (Italia), Daina Opolskaite (Lituania), Marta Dzido (Polonia), Tatiana Ţîbuleac (România), Ivana Dobrakovova (Slovacia), Halya Kerosina Shyyan (Ucraina) şi Melissa Harrisson (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).     Tatiana Ţîbuleac, te numeri printre laureații Premiului Uniunii Europene pentru Literatură, ediția 2019. A fost un premiu așteptat, dorit? Ce impact crezi că va avea el asupra destinului tău literar? Va fi acel moment care despică viața în două, în „ante“ și „post“? A fost un premiu neașteptat, nu am știut despre nominalizări. M-am bucurat să văd cartea alături de scriitori pe care îi urmăresc și pe care îi admir. De impact nu știu ce să spun. Cred că editorul ar putea vorbi mai multe despre asta. Planurile lui sînt legate de vînzări, traduceri, de promovare, eu sînt în afara acestor lucruri. Pentru mine personal  este  un premiu valoros, pentru că vine, în primul rînd, din partea României – prima mea Europă. Nu cred că este un moment care despică viața în două. Sper să nu fie. Suna cumva fatalist – un premiu nu este o boală. Mai degrabă mi-ar plăcea ca lumea să mă cunoască după o carte sau alta, nu după premii. Cum s-a născut Grădina de sticlă? Vine în siajul unui roman extrem de bine primit de public și de critică, Vara în care mama a avut ochii verzi. Ai simțit o presiune suplimentară, din acest motiv? Grădina de sticlă a existat dintotdeauna, însă nu știu de ce Vara cînd mama a avut ochii verzi a răzbit prima. Cînd am scris Grădina de sticlă, am avut o altă stare, alte lucruri m-au interesat, altul a fost mesajul pe care am vrut să-l transmit. A existat o presiune, da, dar nu din partea altor oameni, ci din partea mea. Am fost mai nervoasă, mai frustrată atunci cînd scriam, și asta se vede. Personajele, limbajul, cartea în întregime au o altă tonalitate decît Vara cînd mama a avut ochii verzi. Mai puțină poezie, mai multă proză. Sînt eu în mai multe locuri. Din partea României au mai fost nominalizați la Premiul UE pentru Litera­tură: Augustin Cupșa, Tudor Ganea, Alina Pavelescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. De care dintre contracandidați ți-a fost cel mai frică (nu vreau un clasament, dar nu‑mi spune, te rog, „de toți!“)? Am citit trei dintre cele patru cărti nominalizate. Două îmi plac foarte mult, am și discutat cu autorii lor despre asta. Fără a face un top, cred că aș fi ales Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu. Este una dintre cele mai bune cărți românești pe care am citit-o în ultimii ani. Cum vezi noul val în literatura ro­mână, din care faci parte, și cît din literatura română e vizibilă de la Paris, unde locuiești? Îl văd bine. Cred că România are o literatură vie, în care se împletesc voci diferite, ceea ce este fantastic. De la Paris, e drept, se vede mai puțin bine, însă nu cred că din cauza scriitorilor. Atît în Vara în care mama a avut ochii verzi, cît și în Grădina de sticlă este o alchimie a durerii, narațiunile sînt încărcate cu detalii care sporesc veridicitatea. Cît timp acorzi documentării, cîtă importanță, cum procedezi? Cum faci să ai timp pentru scris? După atîția ani de jurnalism, mă bucur să pot spune că nu mă documentez pentru o carte (rîde). Atunci cînd am ce scrie, scriu oriunde și oricînd. Experiența de jurnalist m-a ajutat, dar m-a și încurcat. Cînd lucram la televiziune, nu puteam să scriu cărți. Toată energia mea se vărsa în acest sac mare și fără fund care însemna „știre“.  Și cred că, dacă aș fi scris ceva atunci, nu ar fost nici pe departe Vara... sau Grădina... . Literatura vine sau tre­buie să vină din altă parte, nu dintr-un orar fix, nu dintr-o obligație. În Grădina de sticlă este o adevărată filozofie a supraviețuirii într-un mediu violent: „să-ți știi și să-ți ții locul“, „Dacă te bate, rabdă. Dacă nu te hrănește, rabdă. Dacă nu mai poți răbda, plîngi pe ascuns!“, „pe cine iubești mai tare lovești la început“. Bucuriile personajelor sînt puține. Ai pornit la drum cu gîndul acesta, de a descrie un univers cu carențe emoționale sau pur și simplu personajele te-au condus în această direcție? M-au condus personajele. Nu asta fac mereu? Se tot vorbește de lipsa de interes a publicului față de autorii contemporani, că „nu se mai citește“. Cu toate acestea, Vara în care mama a avut ochii verzi a ajuns în doi ani, la șase ediții, Grădina de sticlă a fost și ea reeditată după doar cîteva luni de la apariție. Cum faci de vii să tulburi corul bocitoarelor de la catafalcul literaturii române? Nu cred că sînt eu cea mai în măsură să răspund la această întrebare. N-aș ști să vă spun cît de mult sînt citite cărțile mele, în comparație cu ale altor autori români. În schimb, pot spune că sînt o mare cititoare a literaturii române contemporane. Mă surprinde că unele titluri foarte bune nu sînt traduse și în alte limbi. „Fascinația asta pentru ruși, fără a-i înțelege, fără a-i cunoaște – mă depășește și mă doare. Au trecut atîția ani de cînd am venit la București și nu s-a schimbat nimic. Tot «rusoaică» am rămas. Limba și frica: cu cît mă cumpără, cu atîta mă vînd“, spune personajul principal din Grădina de sticlă. Cît din această spaimă a personajului e spaima autorului? Autoarea și personajul nu sînt aceeași persoană, deși se mai intersectează uneori. Cred că, în acest sens, Vara în care mama a avut ochii verzi este cartea în care mi-am etalat cele mai multe slăbiciuni. Cît despre frica de a nu fi acceptată sau înțeleasă într-un anumit mediu – străinătatea le-a pus pe toate la locul lor. Dorința de a fi acceptat vine din neîncredere. Atunci cînd nu eşti sigură cine ești și de unde vii, ții neapărat să te prinzi de un loc, de o idee. Am învățat însă că poți trăi și „între“. Ce-i lipsește scriitorului român, ce ai face pentru el și pentru literatură, dacă ai avea puterea de a schimba lucruri? L-aș plăti mai bine, ca să poată scrie doar din plăcere.

Interviu realizat de Cezar AMARIEI

" ["post_title"]=> string(86) "„Mi-ar plăcea ca lumea să mă cunoască după o carte sau alta, nu după premii“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(73) "mi-ar-placea-ca-lumea-sa-ma-cunoasca-dupa-o-carte-sau-alta-nu-dupa-premii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-13 12:06:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 09:06:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199185" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#19331 (24) { ["ID"]=> int(199187) ["post_author"]=> string(4) "1835" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-13 12:10:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 09:10:23" ["post_content"]=> string(13291) "La sfîrșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, cînd poezia din R(SS) Moldovenească își asumase o necesară detentă militantă, Emilian Galaicu-Păun făcea figură de frondeur prin încăpățînarea de a nu absorbi frust temele civice și prin riscul de a cultiva experimentalismul, sincronizîndu-se, printre primii, cu ceea ce se scria în România (și nu numai). De aceea, cărțile sale au avut parte de o receptare autentică, intrînd în atenția celor mai importanți critici români de poezie (de la Ion Pop și Marin Mincu la Al. Cistelecan și Octavian Soviany). Mulți poeți care au cultivat valorile identitare, de la Nicolae Dabija la Valeriu Matei, s-au academizat și și-au construit o carieră din patriotism (nu spune nimeni că ar fi vorba de unul calp, doar că între timp a devenit vizibil avantajos, acești scriitori fiind cumva profitorii propriilor idealuri din tinerețe), cu prețul cultivării unui discurs tradiționalist, în continuarea celui al lui Grigore Vieru, dar fără apăsarea politică a epocii care a generat Numele tău (1968). Poezia lor, fixîndu-se într-un cadru festivist, s-a fanat între timp, a ieșit vizibil din actualitate odată cu apariția tinerilor poeți basarabeni de după 2000, în vreme ce Emilian Galaicu-Păun a continuat, prin densitatea intertextuală, livrescă, dar și vitalistă, existențială a textelor sale să rămînă nu doar perfect contemporan cu ultimele apariții, ci chiar un maestru, un deschizător de drumuri. Strategia sa a fost riscantă la început: în loc să cultive o poezie civică, angajată la nivel tematic, ideologic sau  politic, în loc să „apere“ lozincard și sentimental limba română, el a scris o poezie de o virtuozitate extremă, care îl plasează printre cei mai importanți performeri ai literaturii române. Într-un fel, pariul său, de a cultiva, într-o Republică Moldova care-și căuta/caută identitatea, nu declarativ, ci implicit o limbă română rafinată, la maximul ei potențial, echivalează cu cel de acum aproape 90 de ani al lui Ion Barbu, de a impune perfecțiunea prozodică diamantină într-o cultură care nu asimilase încă lecția modernismului și nu se rupsese, nici la nivelul limbii literare, de tradiția rurală, ancestrală. Erosthanatos, albnegru La 10 ani după ultimul volum inedit (Arme grăitoare), Emilian Galaicu-Păun revine cu un volum dublu, gîndit în detaliu, de la grafică la dispunerea versurilor în pagină. E unul dintre experimentele cele mai interesante din poezia recentă, autorul jucîndu-se nu doar în texte, ci și prin montajul lor, prin dispunerea în pagină, prin folosirea tuturor posibilităților tipografice (pînă și colofonul este înlocuit cu cîte un poem cu schepsis). De ce două cărți și nu una singură? În mod evident, coperta albă a primului, A(II)Rh+eu, e continuată de coperta neagră a celui de al doilea, Apa.3D. Cum cotorul e comun, numele autorului fiind despicat pe orizontală, e limpede că e una și aceeași carte tăiată în două, din rațiuni literare. Prima plachetă, al cărei titlu trimite la Arheu, e dedicată experienței întemeitoare a erosului, cea de a doua, al cărei titlu trebuie citit Apatrid, cuprinde poeme thanatice. Jocurile de cuvinte, calambururile savante au fost mereu printre procedeele folosite de Galaicu-Păun (îl egalează, ba chiar îl de­pășeșete, doar Șerban Foarță în această pri­vință), mereu cu intenția de a relativiza sau de a muta dintr-un domeniu de referință (al contingentului) în altul (cultural) anumite expe­riențe fundamentale. Pentru că viziunea sa este una profund livrescă, chiar și atunci cînd atacă temele ultime, care îl plasează pe limită, care induc intensitate liminală: erotismul și moartea. E, în fond, aceeași temă (compozită), erosthanatos, filtrată prin poe­zie, prin literatură. Ambele jumătăți sînt asumate ca experiențe culturale, căci viața, în tot ce are ea mai intens, nu e o acumulare de fapte sau senzații primare, ci o narațiune a cărei semnificație e vizibilă abia în urma unei reconstruc­ții literare. Sex libris Ce se percepe imediat în poezia lui Emilian Galaicu-Păun este o simplificare a discursului, o intensificare a efortului de esențializare. Există în carte/cărți și poeme ample, vizionare, de factură neoexpresionistă, care încadrează cumva textele suple, le dau structură, dar miezul discursului e alcătuit din poeme delicate, rafinate, de inspirație niponă, care mizează însă pe sugestii fie senzoriale, fie imagistice, fie culturale, trilingve (există un permanent joc între română-franceză-rusă). Imaginile stîrnesc mereu tensiune, mai ales că scenariul erotic are în centru un bărbat matur și o femeie cu treizeci de ani mai tînără. Seducția devine implicit și inițiere, în primul rînd, culturală. De aceea, există tot felul de cifruri în carte, dificil de dezlegat, poetul își alege măști (Merlin, cu trimitere la dragostea față de Viviane/ Niniane, în poemele lui Galaicu‑Păun). Iată un Voltige (un salt acrobatic, la trapez): „Nu atît/ precizia/ cu care/ gimnaștii/ se prind/ (d)e/ mîini în/ zbor, cît/ încrederea/ oarbă că/ nu se vor/ scăpa din/ vedere -/ din cîte/ priviri/ ne-am/ aruncat,/ niciuna/ nu s-a/ zdrobit/ de pămînt.” Neconvențională, dificilă, iubirea dintre un bărbat matur și o femeie abia ieșită din adolescență e un salt în gol, un risc asumat. Deși adesea viziunea erotică e îndrăzneață, carnalitatea e mai ales sugerată în imagini delicate, evanescente. Emilian Galaicu‑Păun nu cultivă o poezie a freneziei simțurilor, ci una a metamorfozării realului, a vieții concrete în artefact simbolic; de aceea textele nu descriu, ci sublimează experiența directă, preschimbă alchimic materia în po­e­zie, purificînd-o. Poetul e conștient că experiența (sa) erotică se înscrie în cîteva tipare eterne (de aici și titlul plachetei, Arheu); în Grădina Paradisului, de exemplu, sugestia sexualității e mai intensă decît orice numire/reprezentare directă: „Fiecare/ orhidee/ de cărniță/ de dom­niță/ cu pasărea/ ei colibri/ bătînd din/ aripioare/ în preajmă,/ și toate/ dornice/ să afle:/ dacă îngerii/ n-au sex,/ sexul are/ îngeri, fie/ și căzuți? –/ La umbra fetelor în floare,/ cine știe/ cunoaște“. Poetul fuge de literalitate, deși în volumele mai vechi a încercat și această metodă, preferînd acum cultivarea nuanțelor, a detaliului în locul întregului. Carnalul se esențializează la temperatura viziunii care dematerializează, fragilizează, mută palpabilul în lilial. Sexualitatea devine erotism, adică lucru cu sine, experiență totală, filtrată cultural: „din aproape-n aproape“, scrie poetul, „dorința  preface organele-n simțuri, plăcerea/ în tratat de poetică, anatomia“. Erosul nu mai este (doar) senzație epidermică, șoc senzorial și/sau emoțional, ci experiență-limită, viziune care mută realul din contur, care îi imprimă o altă morfologie: „De cînd/ mi-ai zis: «Aș vrea/ să te/ cunosc/ pînă în/ măduva/ oaselor»,/ îmi port/ scheletul/ ca pe-un/ violoncel/ la care,/ dacă nu/ Rostropovici,/ atunci moartea/ are să-mi/ cînte[-n/ strună]“. Poemele capătă, tocmai datorită siluetei lor rectilinii, o forță de su­gestie sporită, producînd semnificație prin dispunerea lor grafică: erosul ține de inefabil, ni se sugerează, registrul lui e gingășia, delicatețea, gracilitatea. Nu pot să nu remarc faptul că textele îi seamănă autorului, au împrumutat ceva din ființa acestuia: sînt suple, fragile, dar totodată extrem de dense, capabile de gesturi dramatice. Poezia pe viață și pe moarte A doua plachetă, Apa.3D, combină poe­mele ample cu cele afazice, orientale. Poezia stă în proximitatea morții, se hrănește din această spaimă și întreține contactul cu ea, prin luciditatea din care derivă. „dacă nu ți‑a dat domnul un frate emil, nici să nu-ți treacă prin cap poezia!“, scrie autorul în primul text, trimițînd la Emil Rebreanu şi Emil Ivănescu, dar, desigur, și la propriul nume: „eu sînt fratelemil, spînzuratul & sinucigașul de-a doua zi. ’n joacă,/ mi-am pierdut la cărți viața. la cărți de citit, de scris, viața“. Poezia salvează, dar și ucide. Salvează spiritul, umanitatea din noi, dar poate ucide confortul și chiar trupul. Poezia e pe viață și pe moarte. De aceea, în carte bîntuie spiritele poeților sinucigași sau ale celor uciși brutal din cauza adevărului care se afla în textele lor sau ale celor duși dincolo prea devreme pentru că și-au trăit viața-poezie la o intensitate prea mare. Osip Mandelștam, Paul Celan, Gherasim Luca, Yukio Mishima, Sylvia Plath, Rolf Bossert, Mariana Marin, Eugen Cioclea, Emil Brumaru sînt numele care revin în volum. Către final, un tușant grupaj e dedicat mamei. Pe scurt: moartea poeților, moartea mamei, moartea poetului, a celui care scrie, permanent conștient de ea, ținută mereu alături, adusă în prezentul poeziei. Un text intitulat Lettre/ l’être esențializează legătura dintre poezie și moarte: „Intrinsecă – / poezia nu/ vaccinează/ împotriva/ morții, dar/ operează pe/ cord fără/ anestezie/ (o scriere runică,/ mon coeur mis à nu) –,/ ființa-și/ conține/ propriul/ epitaf:/ autopsia/ a arătat/ că ceea ce-i/ făcuseră fu/ vivisecție“. Se moare în intimitate, înconjurat de tris­tețea, stîngăcia și de teama celorlalți (ca în Respice finem), dar se moare și în public, pentru cauze comunitare, ca într-un teribil Sonet (în regim) răsturnat: „După fiece/ miting al/ opoziției// autocisterne/ cu sînge/ nevinovat// sînt trimise/ să spele/ caldarîmul/ din Piața// Roșie, spre/ satisfacția/ omului de/ la Kremlin“. Moartea poeților e mai degrabă una eroică, în numele unor valori comune, nu una intimă; poetul e un apatrid, asemenea lui Paul Celan, asemenea lui Gherasim Luca, pe care i‑a înghițit apa.3D a Senei, gestul lor sinucigaș fiind singurul logic, singurul posibil într-un scenariu al asumării adevărului vieții, al unui adevăr al omenescului, dincolo de granițele sale politice, lingvistice, culturale. Pietà Într-un text intitulat Rune, Emilian Ga­laicu‑Păun își numără vîrsta în funcție de poeții morți între 40 și 50 de de ani (la 40 – Edgar Allan Poe, la 41 – Alexandr Blok, la 47 – Osip Mandelștam, în fine, la 50 – Paul Celan), pentru a încheia șirul acestei scrieri runice cu numele mamei. Grupajul intitulat Octoih matern atinge tragicul prin simplitate și luciditate. Autorul nu „poetizează“ și nu metaforizează melodramatic, precum Grigore Vieru (în poezia de dincolo de Prut, referința e obligatorie), preferînd o contemplație sobră a rupturii de origine. Lumină din lumină (poem care chiar are conturul unei lumînări) surprinde chiar inefabilul trecerii dincolo a mamei: „Cum era/ topită de/ suferință,/ cînd i-am/ aprins o/ lumînare/ în seara/ zilei de/ 8 martie,/ flacăra/ s-a întors/ cu fața/ la mama/ și, ușor,/ să nu-i/ sperie/ somnul,/ i-a suflat/ la ureche:/ «Singerea»“. Odată cu mama moare puțin, vorba lui Sorescu, și fiul, iar moartea nu mai este amenințătoare, pentru că dincolo e ea și numai așa fiul poate ajunge iar în brațele mamei, pentru a întruchipa o Pietà: „Acum/ tot/ ce-mi/ doresc/ este/ încă 7/ ani de/ viață,/ și doar/ ca să/ pot fi/ îngropat/ într-un/ mormînt/ cu mama:/ unu-n/ brațele/ celuilalt/ așteptînd/ învierea/ din morți“. Răvășitor prin simplitatea, tragic prin luciditate, Emilian Galaicu-Păun a cîștigat, prin poezia sa afazică, redusă la esență din aceste cărți, o profunzime tulburătoare. În avangarda poeticității contemporane Recentul experiment îl plasează pe poetul de la Ch(ișin)ău în avangarda poeticității contemporane (cum ar fi spus Marin Mincu). Dublul volum A(II)Rh+eu & Apa.3D pune laolaltă, într-un dialog autentic, viu, marcat de exuberanță, dar și de tragism, două experien­țe fundamentale, care condiționează, fără să garanteze, poezia: erosul și moartea. Emilian Galaicu-Păun confirmă că este unul dintre cei mai importanți poeți ai lieraturii române. (A mai discuta, la 30 de ani de la căderea co­mu­nismului, despre „literatura basarabeană” deosebită de „literatura română” mi se pare inadecvat; la normalizarea cîmpului literar comun au contribuit scriitorii care nu au rămas prizonieri ai momentului politic, ci și-au sincronizat discursul. Emilian Galaicu‑Păun, printre cei dintîi.)" ["post_title"]=> string(23) "Eros + Moarte = Poezie!" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "eros-moarte-poezie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-13 12:10:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-13 09:10:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199187" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#19332 (24) { ["ID"]=> int(199200) ["post_author"]=> string(4) "2315" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:01:05" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:01:05" ["post_content"]=> string(10771) "Confirmînd un trend pe care, personal, l‑aş fi dorit mai degrabă infirmat, după un debut bine primit cu volumul de proze scurte Tot spaţiul dintre gîndurile mele, Bogdan Răileanu se grăbeşte să treacă mai departe la roman, publicînd Dinţii ascuţiţi ai binelui, în noua serie „Scriitori români contemporani“ a Editurii Humanitas, coordonată de Andreea Răsuceanu. Un roman în care miza rămîne aceea de a demasca societatea contemporană românească ca pe una irecuperabil isterică, labilă, marcată de contraste ireconciliabile. Tonul relatării este unul de reportaj extins, de anchetă, în care unghiul se vrea a fi obiectiv şi înduioşările sau revoltele reporterului bine camuflate. Deşi teoretic opuse şi paralele, cele două lumi tratate în roman, cea interlopă şi cea mănăstirească, se împletesc din ce în ce mai strîns pe măsură ce povestea înaintează, dezvăluind la final aceeaşi inconsistenţă ireparabilă, deopotrivă a lumilor şi a caracterelor, un fel de boală rămasă netratată, cronicizată la nivelul întregii societăţi. Pentru că între cele două lumi se subînţelege că se întinde cam întreaga societate românească a zilelor noastre, o societate în care orice e posibil (accent fatalist), în care nimic nu este cum pare a fi (vezi şi titlul, un fel de oximoron, Dinţii ascuţiţi ai binelui) şi în care singura dominantă (începînd cu preoţii, şpăguiţi de Pinguina, continuînd cu politicienii „jmecheri“, care au „pula mare şi afară, şi în pîrnaie“, şi terminînd cu poliţiştii) este corupţia. Primul dintre aceste două universuri, care îşi au, inevitabil, şi punctele lor comune, îl are ca protagonist pe Maldini, cămătar şi patron de saloane erotice, flancat de ajutoarele sale de nădejde, Dumitru şi Nicu Pastramă, şi de mama, poreclită Pinguina, de la care a şi moştenit, se pare, gena de afacerist. Cel de-al doilea reprezintă o mică comunitate de călugări de la Mănăstirea Scărarului, situată în vîrful muntelui Nebunul Mare, şi îl are în centru pe Vladimir, un călugăr exilat aici de la Bucureşti de mai-marii săi ierarhici, ca să îşi mai tempereze ideile reformatoare. În primele două capitole, primul dedicat mănăstirii, iar celălalt interlopului şi afacerilor sale (afaceri dure, pline de violenţă), autorul evocă succint biografia de pînă atunci a celor doi eroi, Vladimir şi Maldini, şi marchează evenimentele care reprezintă puncte de cotitură în viaţa lor: Vladimir devine stareţ, la doar 39 de ani, iar Maldini află, în arest, că are cancer. Din acest moment încolo, primul începe să se comporte tot mai mult ca un libertin, în ideea de a simţi pe pielea lui prin ce trec zi de zi toţi acei oameni rătăciţi care trebuie salvaţi (după ce sînt „recrutaţi“ de călugări şi aduşi la mănăstire) şi în ideea de a împăca biserica autoizolată cu lumea reală, iar celălalt începe să citească în jurul lui tot felul de semne (un capitol se numeşte, sugestiv, „Coincidenţe fe­ri­cite“), pînă cînd cade cu totul pradă unei crize mistice, devenind călugărul Mladin – un clarvăzător. Ambii îşi ies, prin urmare, complet din rolul în care au fost distribuiţi iniţial, deşi despre nici unul dintre ei nu se poate spune că se transformă radical pe parcursul romanului, dat fiind că despre ideile reformatoare ale lui Vladimir aflăm încă din primele pagini, iar Maldini, pe lîngă priceperea în afaceri, îşi are şi el melancoliile lui, moştenite de data aceasta de la tatăl său, Petre Fieraru, răpus de cancer, destul de tînăr, mai filozof şi mai contemplativ de felul lui, ca aici: „Strada se îngălbenea încet şi dezvăluia alţi oameni strînşi la alte porţi, fumînd şi vorbind despre alte lucruri. Petre Fieraru avea mereu impresia că, dacă luminile s-ar aprinde brusc pe stradă, probabil că s-ar vedea şi morţii cum stau şi fumează lîngă gardul cimitirului şi vorbesc despre păcatele lor unii cu alţii“. Bogdan Răileanu îşi urmează firul narativ fără prea multe complicaţii, folosindu-se de un stil concis, limpede, şi de unele artificii meni­te să mai dea un plus de volum şi de savoare po­veştii. De exemplu, pe cămătar îl cheamă Maldini (fiind botezat după un celebru fost fotbalist din campionatul Italiei), nume care ne oferă din start unele informaţii despre perioada şi mediul social, iar casa Pinguinei se află pe Strada Eternităţii, vizavi de Cimitirul Progresul (toponimii reale) etc. De asemenea, mănăstirea căţărată pe muntele Nebunul Mare se numeşte Mănăstirea Scărarului, nu­me care face trimitere la Ioan Scărarul, sau Ioan Scolasticul, stareţ de pe Muntele Sinai, autor al cărţii Scara dumnezeiescului urcuş. Cartea are 30 de capitole (trepte ale scării, care îşi are şi ea corespondentul în scara lui Iacob) şi se constituie într-un fel de ghid pentru asceţi în calea lor spre dumnezeire. De altfel, Vladimir chiar primeşte o sumă importantă de bani de la capii Bisericii pentru construcţia la propriu a unei scări pe muntele Nebunul Mare, necesară pentru a uşura accesul oamenilor la mănăstire, bani pe care îi va investi în schimb în echipamente speciale pentru videochat-urile erotice instalate în chilii. Exemplul scării nu este singurul în care Bogdan Răileanu foloseşte un cuvînt sau o expresie atît cu sensul figurat, metaforic, cît şi cu cel propriu, procedeu destul de facil şi deranjant în general. Şi cu atît mai mult aici, unde în loc să se convertească într-un nucleu problematizant, generator de dileme de diferite facturi, motivul scării rămîne mai degrabă o simplă glumiţă. Cu alte cuvinte, oricît de opuse păreau a fi la început, cele două lumi ajung la final să se suprapună perfect, liantul dintre ele fiind corupţia pandemică. Absolut revelatoare este această portretizare a lui Maldini: „Din acea zi Maldini observase că de cîte ori se întîlnea cu poliţia, oricare ar fi fost contextul, bun sau rău, apărea şi mirosul de băşină puturoasă. Era ca un senzor ce se activa în preajma oamenilor care apărau legea, deşi e mult spus că apărau legea, pentru că majoritatea urmau să-şi primească partea sau să încheie vreo afacere cu cămătarul. În cei nouăsprezece ani de cînd se apucase de cămătărie şi proxenetism, Maldini făcuse doar cinci ani de puşcărie, iar asta adusese multă invidie şi ură în sînul celorlalte clanuri de ţigani şi cămătari din Bucureşti. Mulţi încercaseră să îi dezbine organizaţia şi să îi facă necazuri, spunînd că un jupîn adevărat ar trebui să fie temut de oamenii lui şi de curvele pe care le avea. Cu toate astea, multe fete veneau la saloanele lui de bunăvoie, căutînd liniştea şi confortul. Mulţi smardoiaşi dezertau din clanurile rivale şi se înrolau în brigada lui Maldini, pentru că el le dădea comision şi le asigura spatele, şi doar cine greşea grav şi a doua oară era pedepsit sau alungat. Dar principalul motiv pentru care oamenii îl respectau era faptul că Maldini dovedise de fiecare dată că ştie cînd urmează să se împută treaba“. Din păcate, Bogdan Răileanu utilizează uşor în exces acest element olfactiv, cu intenţia de a induce un oarecare suspans (cămătarul are „senzația că ceva pute“ de fiecare dată cînd urmează să se întîmple ceva, eventual rău, pentru el), iar astfel de mici minusuri, fie exagerări, fie clişee (cum ar fi, de exemplu, şi invocarea lui Arsenie Boca la un moment dat, absolut nenecesară) se tot adună pe parcursul cărţii, în timp ce şi acţiunea devine cît se poate de previzibilă de la un punct încolo. Şi tot la minusuri aş mai menţiona, în economia romanului, spaţiul redus alocat introspecţiei, exploatarea insuficientă a di­men­siunii psihologice a personajelor, atmosfera pe alocuri insuficient zugrăvită. În roman sînt însă şi destule faze reuşite şi cîteva mos­tre de umor bun. În cele din urmă, peste comunitatea de călugări, transformată în secta stranie de­scrisă mai sus, descind poliţia (mai precis SRI) şi media, care sînt, evident, mai presus de toţi şi toate şi cu ajutorul cărora mai-marii Bisericii, prezentaţi mai degrabă ca nişte CEOs, reuşesc să rezolve pînă la urmă situaţia dezastruoasă de la mănăstire. Inclusiv această apariţie a mediei este anunţată încă din primele pagini, prin Pinguina, care îi spune lui Maldini, în contextul unei probleme legate de afacerea cu locurile de veci, că lumea „a făcut reclamaţii că aduce televiziunile“. În ciuda temei corupţiei şi a subiectului ofertant pentru aşa ceva şi cu toate minusurile de care vorbeam, Bogdan Răileanu reuşeşte să evite să cadă cu totul în pamflet şi, în general, îşi stăpîneşte destul de bine textul (personajele sînt destul de vii, monologurile interioare, atîtea cîte sînt, şi dialogurile sînt autentice, limbajul în general adecvat). Din păcate însă, trecerea cam abruptă pe care o face în partea a doua a cărţii de la realism la realism magic nu e prea reuşită. Pe lîngă posibilele corespondenţe ascunse care îi atrag tot mai mult atenţia cămătarului, dar și călugărilor, mănăstirea mai are şi un mit fondator la bază, cu un cioban şi un animal totemic, un cîine sfînt, a cărui salivă are calităţi vindecătoare. Doar că totul se petrece şi se rezolvă pe fast forward. În plus, faptul că a ales că se concentreze exclusiv pe aceste două lumi de la periferia societăţii şi a abandonat alte centre de interes din volumul de debut, cum ar fi clasa de mijloc şi lumea corporatistă, îl dezavantajează, pentru că îi îngustează foarte mult perspectiva. Practic, în plan ideatic, romanul nu problematizează absolut nimic, doar reproduce fără nuanţe (e adevărat, însă, că şi fără tendenţiozitate) şi fără întrebări o anumită perspectivă, aş putea să-i spun mainstream, asupra societăţii contemporane. În concluzie, mi se pare că Bogdan Răileanu a făcut mai degrabă un uşor regres decît un progres faţă de povestirile sale scurte din Tot spaţiul dintre gîndurile mele, dar rămîne totuşi, pentru mine, un prozator de urmărit." ["post_title"]=> string(33) "Spaţiul gri dintre bine şi rău" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(30) "spatiul-gri-dintre-bine-si-rau" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 09:01:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:01:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199200" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "2" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#19333 (24) { ["ID"]=> int(199202) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:04:13" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:04:13" ["post_content"]=> string(2089) " La Hîrlău se desfăşoară joi, 13 iunie, Simpozionul ştiinţific „Evreii din Hîrlău şi împrejurimi. Istorie şi memorie“. Moderator: dr. Aurel Vainer; responsabilul Comitetului de organizare: prof. univ. dr. Carol Iancu.  Simpozionul are loc la Clubul Copiilor, între orele 15.30 şi 18.30. Comunicările vor fi susţinute de: Andrei Marga, Alexandru Zub, Gheorghe Cliveti, Alexandru-Florin Platon, Carol Iancu, Aurel Vainer, Marius Chelcu, Felicia Waldman, Marina Nicolaev, Anca Tudorancea-Ciuciu, Cătălin Botoşineanu, Sergiu Enea, Edith Şimşenson, Francisca Solomon, Lucian Zeev Herşcovici, Martha Eşanu. Organizatori: Centrul de cercetări Interdisciplinare în Științe umaniste și Sociale (Centre de Recherches Interdisci­plinaires en Sciences Humaines et Sociales (C.R.I.S.E.S.) de la Universitatea „Paul Valéry“ din Montpellier (Franța); Centrul de Istorie a Evreilor și Ebraistică „Dr. Alexandru Șafran“ de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași; Centrul pentru studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman“ al Federației Comunităților Evre­iești din România – Cultul Mozaic. Tot joi, 13 iunie, va avea loc la Sinagoga Mare din Hîrlău ceremonia oficială de reinaugurare a acestei Sinagogi, edificată între 1812-1814, refăcută în 1880, consolidată, restaurată şi modernizată între 2015-2019 de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Cultul Mozaic. Invitat de onoare: prof. univ. dr. Avinoam Safran de la Universităţile din Geneva şi Paris. Înainte de Simpozion, va fi lansat volumul profesorului Carol Iancu, Evreii din Hîrlău. Istoria unei comunităţi; editia a II-a. Invitaţi: Alexandru Zub, Andrei Marga, Gheorghe Cliveti, Alexandru-Florin Platon, Carol Iancu. Moderator: dr. Aurel Vainer." ["post_title"]=> string(65) "„Evreii din Hîrlău şi împrejurimi. Istorie şi memorie“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(51) "evreii-din-hirlau-si-imprejurimi-istorie-si-memorie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 09:04:13" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:04:13" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199202" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#19334 (24) { ["ID"]=> int(199204) ["post_author"]=> string(4) "1917" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:11:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:11:01" ["post_content"]=> string(19288) "Vîntul, duhul, suflarea pornește de la paradoxul biblic al preferării mezinului, în defavoarea celui dintîi născut: în întreaga Biblie, de unde a fost ulterior preluat și dezvoltat de literatură, există motivul misterioasei, inexplicabilei alegeri a celui de-al doilea fiu. Romanul ur­mărește destinele cîtorva personaje, ființe nedreptățite și private de dragostea parentală, sau dimpotrivă, relațiile obsesive, de dragoste și putere, care se dezvoltă între fii și mame. Cele cîteva povești se leagă de același spațiu care apărea și în romanul O formă de viață necunoscută, C., un sat de pe malurile Prutului: una dintre ele se petrece în perioada antiunioniștilor moldoveni, la jumătatea secolului al XIX-lea, altele în anii ’60 și 2000, în preajma unor întîmplări cu implicații politice și sociale majore – printre acestea, foametea de după război, schimbările radicale prin care trece România în timpul lui Gheorghiu-Dej, perioada cruntă a comunismului din anii ’80. Peste toate aceste întîmplări, ca un laitmotiv al romanului, adie vîntul, trece suflarea nevăzută, abia simțită, suflul secret al lumii, care i-a însoțit pe oameni de la începuturile timpului.   ...și a suflat în nările lui suflare de viață, și el s-a făcut ființă vie Geneza, 2   Cînd s-a deschis primul magazin cu autoservire din Galați – niște rafturi strălucitoare, de lemn negru, pe care stăteau frumos aliniate cutiile de carne presată, chibrituri, conservele de pește – a fost printre primii vizitatori. Mi l-am imaginat pășind înăuntru, timid, cu coșul primit la intrare, încărcîndu-l și urmărind panicat alți cumpărători, care mimau nonșalanța mergînd direct la vînzătorul care împacheta produsele, preluînd bonul, apoi achitînd casierului de la intrare și ieșind triumfător cu produsele, oprindu-se pe marginea trotuarului, înșirînd pachetele învelite în hîrtie maro pe bordură, aranjînd totul în raniță. Era încă o victorie, împotriva foamei, a lipsurilor, a stomacului gol și a chiorăitului de mațe, adică a verii marii secete, cînd la Cahul mîncaseră borhot, apoi fîn și carne de cal mort, apoi mămăligă de paie de mătură, cînd cei doi frați ai lui muriseră de inaniție, cu burțile umflate parcă de la prea multă mîncare, cu coastele vinete împungînd pielea, ca niște cîini, în curte, la soare, pe pămîntul crăpat peste care nimeni nu-și mai amintea de cînd nu mai plouase. Și așa se împliniseră vorbele mamei mari, care, cu inteligența ei proverbială, amestecată cu o intuiție care nu dădea niciodată greș, un instinct de o precizie uimitoare, care o dusese întotdeauna mai departe în viață, replicase scurt, cînd lumea răsuflase ușurată după război, că gata, trecuse urgia, ce rău mai mare putea veni de la Dumnezeu: să nu îl mînii niciodată pe Dumnezeu, că mereu poate veni ceva mai rău. Și uite că venise, vorbele ei, o parte premoniție, alta inteligen­ță, a treia experiență, rămăseseră în mințile oamenilor, de-atunci începuse și cariera ei de prezicătoare și ghicitoare în cărți. Dum­ne­zeul ăla, necruțător, crud și imprevizibil, de­spre care vorbea mereu mama mare, mi-a marcat copilăria, și ea vorbea despre el ca și cum îl cunoscuse, sau fusese un apropiat al ei, nu mergea nici pînă în fundul curții fără să-i rostească numele, ca și cum el ar fi pe­depsit-o imediat dacă uita să-l pomenească, Dumnezeul de care ne-a fost frică toată copilăria, și mie, și ei, și lui Constantin, a stat me­reu deasupra casei noastre din C. încruntat și răzbunător, amenințînd să prăvălească peste noi cele mai mari nenorociri. Mai tîrziu mi-am dat seama că era Dumnezeul Vechiului Testament, Iahve atoatecreatorul, cel din po­veștile mamei mari, dar într-o variantă numai a ei, despre care n-am știut niciodată dacă era rodul imaginației bătrînei sau învățăturile străvechi, transmise în neam de la o generație la alta. Oricum, în vara foametei, nimic din toate astea n-au ajutat, mama mare suferea și ea ca toți ceilalți, cu burta umflată de la fiertura de papură și lintița pe care o împărțeau zilnic, cu ochii duși în fundul capului și o voce mititică, un fir de voce care se stingea aproape de tot spre asfințit, și-atunci toți au știut că, dacă tăcuse mama mare, sfîrșitul trebuia să fie aproape. Constantin învățase și el să tacă din vara aia, căci tăcerea însemna conservarea resurselor și a forțelor, îi salvase viața tăcerea,  și umbra unui nuc bătrîn din capătul dinspre cîmp al curții lor, singurul petic de pămînt cunoscut unde arșița nu ajunsese, se întindea pe pămînt și trăgea tare în piept mirosul de iod și nu se dădea dus de acolo, deși toți îi spuneau că umbra nucului e rea și o să-l omoare. Dar n-a murit, a trecut vara, a trecut și toamna și el singur dintre frați a supraviețuit, nucul murise și el, dar numai în aparență, anul următor a început iar să facă fructe, mai mici și mai pipernicite ca înainte, dar era viu, asta era tot ce conta. Constantin s-a întors la Cahul ani mai tîrziu, a tăiat nucul și, cu ajutorul unor vecini, l-a trecut Prutul, aducîndu-l la C. Apoi a făcut din el biroul meu, de care am fost atît de mîndră și la care am învățat pînă la facultate, și coșciugul lui, care a stat ani de zile în magazia de lemne, plin cu tot felul de unelte. Mama îl blestema de cîte ori se împiedica de el, că i-a adus piaza rea în casă, că o s-o-ngroape mai întîi pe ea, că i-a mîncat sufletul, îl amenința că o să cheme niște oameni să-l ducă de acolo cît era el plecat la Galați, dar Constantin n-a cedat, a fost singurul lucru de care a ținut cu dinții pînă la sfîrșit, chiar dacă ea s-a ţinut de cuvînt. Într-o dimineață, după plecarea lui cu primul tren al zilei spre Galați, a chemat doi vlăjgani din vecini, pe care-i chema de obicei la tăiatul și aranjatul lemnelor în magazie, și ei au urcat coșciugul în căruță, apoi l-au dus și l-au prăvălit pe rîpă, unde arunca lumea gunoaiele. Seara, cînd s-a întors, ca și cum ar fi știut, Constantin s-a dus direct la magazie, a stat înăuntru preț de cîteva minute, ca și cum ar fi vrut să fie sigur de lipsa lui, apoi a ieșit în tăcere pe poartă și a dispărut după colțul străzii. S-a întors peste o oră, cu aceiași vlăjgani și aceeași căruță și coșciugul în ea, și a fost singura dată cînd am văzut-o pe mama tăcînd în fața lui, dispărînd după perdeaua de unde-l pîndise pînă la întoarcere. Cei doi au băgat coșciugul la loc în magazie și au plecat, și în urma lor s-a închis poarta mare, cu un scîrțîit prelung, singurul zgomot pe care l-am mai auzit în seara aia în curtea noastră. Constantin nu mi-a povestit niciodată despre toate astea, pentru mine era marele tăcut, cum G. a fost marele înecat, deși ar fi putut s-o facă, în lungile noastre plimbări prin crîngurile din jurul C-.ului. I-a povestit însă lui G., iar el mi-a spus mie, în primele noastre seri la C., cînd el venea sîmbăta și pleca lunea, cu noaptea în cap, cînd eu eram studentă la fără frecvență, pentru că mama nu voia să plec de tot de acasă. I-a povestit cum, la un moment dat, comitetul județean de partid din Cahul trimisese un document tuturor secretarilor de comitete raionale, în care se vorbea despre pericolul înmulțirii cazurilor de canibalism. În mai multe sate oamenii își pierduseră mințile de foame, furau cadavrele duse la cimitir pentru îngropăciune, pe urmă au început să-și omoare cu mîinile lor rudele, vecinii. Cadavrele, cu mușchii și membrele tăiate, erau lăsate în crîngurile de la marginea satului, dar nu stăteau multă vreme acolo, al doilea rînd de înfometați veneau și strîngeau ce mai rămăsese, fierbeau oasele, adunau resturile de zgîrciuri și carne. Cel mai îngrozitor fusese cazul unei femei care-și omorîse unul din cei doi copii, pe care îl gătise apoi într-un cazan, în curte, la pirostrii, așa se și aflase grozăvia, pentru că vecinii, atrași de mirosul de carne fiartă, veniseră să vadă ce se petrece. Ca în basmele germane pe care mi le citea uneori Constantin, întunecate, grele, care îmi dădeau coșmaruri zile întregi, unde uriașii mîncau copii și vrăjitoarele pădurilor îi fierbeau în cazane uriașe. M-am gîndit multă vreme la asta, cum își alesese femeia copilul care trebuia sacrificat, pentru ca ea și celălalt să supraviețuiască? Era cel mai mare, întîiul născut? Cel mai puțin iubit? Trăsese la sorți? Luase la întîmplare, pe cel aflat atunci la îndemînă, într-un moment de nebunie? Nu, cealaltă întrebare, adevărata întrebare nu mi-am pus-o niciodată. N-am avut curaj. Dar răspunsul exista în mintea mea dinainte de a-mi pune întrebarea. Și l-am întrebat pe G., care copil era, ți-a zis, și cum arăta cînd ți-a povestit, era liniștit, cum e el de obicei, cu privirea preocupată, întoarsă spre el însuși, cu vocea indiferentă, care vorbește parcă în vînt, neadresîndu-se niciodată unui interlocutor anume, ci cine știe cui, curții goale, frunzelor din bolta de viță, suflării calde a înserării. Și el m-a privit mirat și m-a întrebat ce mi-a venit, nu știa cum arăta, cum arată el de obicei, nu a zis care copil era, ce mai contează, nu e destul de grotescă și așa povestea, ce nevoie mai am de detalii. Ani de zile am trecut pe lîngă la o cafenea de lîngă tribunal, chiar vizavi de chei, la una din mesele jerpelite de pe trotuar stătea un bătrîn, nu, la început nu era un bătrîn, era un bărbat de cincizeci și ceva de ani, sorbea atent dintr-o ceșcuță de cafea, fuma, picior peste picior, cu ochii la șirul de mașini care alunecau spre Unirii, sau poate la apele verzui ale Dîmboviței, agitate mereu de un vag curent, mi se părea cunoscut, și la un moment dat am realizat de unde-l știu, era un actor, îl văzusem de cîteva ori în diferite piese. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu de asta figura lui mi se păruse familiară,  ci pentru că avea ceva din alura lui Constantin, din postura lui, cum stătea pe scaun, cu privirea atît de încordată, cu un aer preocupat, dar nu de ceva din afara lui, ci de ceva dinăuntru, de lucruri care le rămîneau inaccesibile celorlalți, zgomotul străzii, învălmășeala de la orele înserării se opreau în marginea tăcerii lui, se loveau acolo ca de un zid, dincolo de care nu putea trece nimic. Aș fi dat orice să știu ce era dincolo, să arunc un ochi de partea cealaltă a zidului, să știu dacă în privirea lui era doar preocuparea bețivilor bătrîni, încordarea lor lipsită de conținut, absența camuflată de un ochi atent, de o expresie concentrată. În cîțiva ani îmbătrînise îngrozitor, cred că nici nu mai juca, îl vedeam cum capătă aerul ființelor decrepite, împuținate, în care începe să se instaleze moartea, cu fața ei zîmbitoare, ocupînd din ce în ce mai mult teritoriu, cum se întoarce de tot spre sine, cum corpul altădată vînjos, tînăr, puternic, devine o urmă a ceea ce a fost, un rest, ca o coajă de fruct uitată la soare care-și îndoaie colțurile strîngîndu-se în ea însăși, înainte de putrezirea finală. Devenise aproape un homeless, îmi imaginam că trebuia să fi dormit printr-una din casele vechi, părăsite, de pe lîngă Antim, redus în timp la unul din personajele pe care le jucase, purta pantofi cu cîteva numere mai mari, care-i clămpăneau cînd trecea prin fața tribunalului, cînd porți pantofii altcuiva s-a terminat, zicea  mama, nu mai ai scăpare, așa că ai grijă să ai mereu pantofii tăi și  să nu mănînci de pe carton. De la o vreme nu l-am mai văzut, poate murise, poate plecase undeva, poate avea copii care îl îngrijeau acum, la bătrînețe, uneori mi-l imaginam intrînd încet în apa murdară, cenușie, de noiembrie, a Dîmboviței, fără ca nimeni să vadă, fără ca nimeni să știe. Mi-a părut rău că nu m-am așezat  niciodată lîngă el, că nu l-am întrebat nimic, că nu mi-am cumpărat o cafea, să stăm așa, amîndoi, la măsuța aia de tinichea ruginită, așa cum stătusem cu ani de zile în urmă cu Constantin, la C.

***

Cît despre mine, eu atît aveam să mai cunosc vreodată, refugiul ăsta de tramvai unde îmi înghețaseră picioarele, gîtul, unde apa mi se scurgea din pantofii de piele gri, pantofii polonezi procurați cu ajutorul Rozaliei, mîinile în care mai era doar vag imprimat izul de eter, mirosurile condensate în încăperea aia puțin mai mare decît o debara unde se întîmplase totul, căptușită pe margini cu vată de sticlă, naftalina, praful vechi, igrasia din blocurile comuniste neîncălzite, golul din uter, uterul meu despre care aflasem atît de tîrziu că există, pe care-l simțisem atît de tîrziu, endometru, miometru, perimetru, istmul uterin, țărmul ăla îngust și trist, ca toate țărmurile, care lega înăuntrul de afară, pe unde trecuseră cu o oră în urmă ultimele rămășițe din cel care fuseseși tu. Căci cine vrea copilul unui mort, copilul unui absent, al unui înecat, al unui fugar nenorocit, al unui transfug ca oricare altul, un corp fără nume, fără chip, azvîrlit într-o morgă de la graniță împreună cu atîția alții ca el, cadavrele împodobite de Dunăre cu cununile ei de plaur, păstrate în străfundurile ei reci, întunecate pînă ce capătă frumusețea înecaților în apă dulce, pînă ce urmele gloanțelor se fac flori rare și negre, pînă cînd uită tot ce au fost vreodată, apoi, ca împinși de mîini nevăzute, sau poate de un vînt subacvatic, aduși ușor, plutind ca într-un vis, la mal, așezați în poziția conformă, a înecatului cu pielea albă și dulce, ca de nou-născut, cu fața la cer, cu mîinile întoarse în sus, înțepenite într-un semicerc, ca ale unei Orante, între care pot încăpea toate suferințele și durerile lumii. Și acolo să îi găsească  grănicerii cu cîinii lor special antrenați pentru asta, să-i tragă pe mal, și ei să se lase cu greutate, cu părere de rău, cu dor după străfundurile unde lumina nu pătrunde, unde iarba și cerul sînt altele, unde vîntul care adie prin ierburi diatomee Chlorophyta e și el altul, mai greu, mai puternic, mai fără cruțare, vîntul care a luat corpul tău cufundat în mîl și l-a purtat ușor, ca brațele unei mame, în aval, departe, tot mai departe, spre țara visurilor tale, unde nici măcar noi nu aveam ce să căutăm, unde nu mai erai decît tu, și toate posibilitățile, un pămînt pentru cei curajoși, un tărîm pentru cei viteji. Vîntul ăsta rece, umed, care mirosea a sînge, trecea acum și prin mine, prin uterul meu dintr-odată pustiu, țară aridă, stearpă, moartă, deșert de carne și piele unde nu mai respira nimic, nu mai bătea nimic, de unde fuseseși pentru ultima oară împins la mal, străpuns, zdrobit, aruncat din adîncul moale afară, în ziua neobișnuit de rece, în camera mobilată ordinar a fostei mele cliente și, mai departe, în ploaia cenușie fără sfîrșit. Și atunci m-am gîndit: cine șterge un corp aflat aproape de descompunere, un corp din care viața s-a refugiat în altă parte, în ultimele bătăi stinghere ale unei inimi care a obosit, gata să-și facă loc spre ieșire, ca un călător într-o gară care se golește treptat, la sfîrșitul zilei? Corpul tău era o gară pustie, din care tocmai au plecat trenurile cele mai importante, trenurile pline de oameni care se îndreaptă spre destinații necunoscute, o gară plină de resturile anonime ale atîtor plecări, cu ultimele raze ale unui soare obosit căzînd oblic peste peroanele pătate de păcură, prin acoperișurile găurite de tinichea, în tăcerea care nu poate urma decît unei mari agitații, tăcerea care învelește din nou lucrurile în pătura ei moale, binefăcătoare, ca o moarte. Tu însăți părăsiseși gara, împreună cu toți ceilalți, te uitai în urmă la ea ca la ceva străin, un loc de trecere, un loc în care nu se rămîne, un loc care nu e niciodată el. Un loc pe care-l împrumuți o vreme, apoi îl dai înapoi. Ca atunci cînd ne întorceam de la mama mare, cu plasele încărcate de fructe și nuci, de carne și prăjituri coapte chiar în dimineața aia, și coboram din vagonul coclit după cîteva ore de mers, și tu te opreai cîteva secunde pe peron, te uitai în dreapta și stînga, să te orientezi, așa ziceai, de parcă ajunseserăm pentru prima dată într-o țară necunoscută, plină de pericole, și pe urmă o luai înainte după toți ceilalți, pînă la casele de unde trebuia să cumpărăm alte bilete, pentru C.  Cui nu i se pare degradant, înspăimîntător, oribil? Un corp care-i e străin, un corp mutilat de suferință, scufundat în propria lui mizerie, care se ridică din ea, se naște acolo din nou, ca o floare, ca un nufăr imaculat care se ridică deasupra mlaștinii pestilențiale. Un corp pe care nu-l mai locuiește nimeni, pentru că de atîtea zile doar aparatele îl mai animă, mai împing în el ceva asemănător cu viața, ceva care ticăie metalic, imitînd bătăile inimii, ceva care picură în el, cum trebuie că se scurge pe canalele ei neștiute limfa, fluidul secret, strălucitor, lichidul primordial, în care încă se mai aude vuietul primelor oceane, primele sunete, pe care nici un sonar din lume nu le-ar fi putut surprinde, sunetele pe care doar Dumnezeu le aude, ale minusculelor făpturi marine, cu tentaculele lor luminoase, cu pîntecele translucide, singura sursă  de lumină la zeci de kilometri adîncime, acolo unde apa e atît de grea că pare solidă, că devine solidă, piatra neagră fără început și fără sfîrșit, ca o lespede de mormînt. Acolo, dacă cineva le-ar urmări, ar vedea că mișcările lor nu sînt altceva decît litere, literele unui alfabet secret, uitat de mult, care, combinate, spun în cuvinte necunoscute povestea ta, istoria vieții tale neînsemnate, și a mea parțial, și a lui Constantin, e și gara din C. acolo, cu primele două locomotive care au trecut pe acolo, și petiția și lista de subscripție pe care s‑au înscris atîția oameni cît are locul cu adevărat, cum zisese Constantin, și ei au rînjit disprețuitor, e și disprețul lor acolo, scris cu litere luminoase, pentru totdeauna, e scris totul, tot ce a fost și ar fi putut deveni C.-ul vreodată. Acum, cu tine care nu mai ești, nu mai am pe nimeni la C. Mai poate un loc fi al tău, cînd nu mai ai acolo decît morți?" ["post_title"]=> string(24) "Vîntul, duhul, suflarea" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(21) "vintul-duhul-suflarea" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 09:11:01" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:11:01" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199204" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#19335 (24) { ["ID"]=> int(199206) ["post_author"]=> string(3) "298" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:18:40" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:18:40" ["post_content"]=> string(6635) "

Un balon de săpun

  Lume răbdătoare și în așteptare, pe un aeroport al cărui nume, pentru moment, îl uit, ca și cum aș putea fi pe oricare, oriunde în lume, în orice zi sau noapte, în orice dată din calendar, la orice oră, pe orice meridian și pe oricare dintre paralele, conectat la toate fusele orare din Univers. Ai observat și tu cum îngheață clipa, pentru o secundă, cu fiecare selfie făcut de drag pentru poezia trăită? Îmi întorc privirea înapoi, înspre mine, un gest de separare de tot, ca să prind înțelesul care nu poate fi deslușit, chiar acela căutat cu felurite mijloace de totdeauna, inclusiv pe calea poeziei scrise, cu slabe speranțe, mai mult la noroc, în globul transparent și neobișnuit de mare de săpun, care i-a uimit nu doar pe copiii prezenți, ci și pe noi, oamenii mari, în fața primăriei, la Paris, unde un street-performer se juca deja de mai bine de un ceas cu ideile noastre despre viață.  

Treceri

O oră înapoi, pe toate ceasurile, pentru că zburăm în direcția apusului de soare prelungit. Pe cel mecanic a trebuit să-l rotesc preț de o zi completă, cu dimineață, amiază, seară, cu o cină prelungită cu prieteni cînd sîntem în stare de inspirație, o învîrtire de cadran, ca și cum aș fi văzut totul, chiar viața întreagă, într-o secundă. Timpul de pe telefoane nu face absolut nici o problemă nimănui, se schimbă singur, înainte, înapoi, în viață, în altceva, în treceri ușoare prin lumi paralele, în așteptări necronometrate, în situații imposibil de povestit.  

Frig la Berlin

La Mark Hotel Berlin aveau carnet de note pentru clienții care vor să scrie cîte ceva, plus cîteva fructe de bun-venit. Eu însă, cu gîndurile mele nu prea clare, cu ideea de poezie trăită, scoasă din context, cu oboseala, chiar dacă plăcută, a călătoriei, am preferat doar să mă întind și să ațipesc cîteva minute. A fost un somn adevărat, pînă dimineața, îmbrăcat, peste patul nedesfăcut, ca o scufundare în uitare, sau ca o repetiție a ceva ce-mi este teamă să mai invoc. Ești cu mine ca întotdeauna? Știu că ai fost mereu și nu o spun ca să mă prefac aiurit sau pentru vreun efect oarecare, pentru că am înfruntat cu tine mai ușor frigul pe terasa unde ne-am fumat țigările sub lampa de căldură deschisă de chelnerii amabili și am traversat rîzînd Unter den Linden, pe unde am vrut. Se poate porni din nou la plimbarea permanentă, trăită sau doar imaginată, pe încrederea că vom descoperi neașteptatul în nenumăratele-i forme, sau doar faptul obișnuit, la colț de stradă, în stațiile de autobuz pustii la ora la care ne-am hotărît și noi într-un sfîrșit să ne întoarcem.  

Graniţă incertă

Nu știu ce este poezia. De fapt, știu, dar nu e tocmai ușor de spus în cuvinte și oricum fiecare înțelege ce vrea. Nu știu nici viața ce este. De fapt, cîte ceva am trăit și aș putea povesti, însă mai niciodată nu e momentul. Un lucru, totuși, cred că sînt în măsură să clarific în fața oricui este dispus să asculte: între poezie și viață linia de demarcație este atît de ștearsă încît poate fi încălcată cu ușurință, oriunde, oricînd, de oricine, absolut după bunul plac și starea de moment.  

Autobuzul

Din mersul autobuzului spre Malaga am admirat livezile de măslini și am înțeles cîte ceva din gîndurile mele pline de melancolie. Sînt idei ușoare, fragmente din scene ample, bucăți de peisaj, frînturi de frază, începuturi și sfîrșituri de stări, ecouri de sentimente, lucruri în care mă regăsesc din ce în ce mai puțin, pierdut pe un meridian străin, cu tine alături și parcă departe, împreună totuși, mînă în mînă, umăr la umăr, braț la braț, posibil pe vecie și cine mai știe.  

Femeile

Femeile sînt mai frumoase ca poezia, iar acest fapt, altfel ușor de înțeles, se întîmplă pur și simplu pentru că viața este așa. Poate că e și puțin din atracția sofisticată a iubirii, pe care noi bărbații o trăim în felul nostru ciudat, ceea ce aduce un fel de tensiune invizibilă aici, care seamănă cu arta, dar mai curînd este vorba despre ceva ce nu se poate explica, nici măcar cît adunarea cu doi, nici măcar cît simplitatea lumii de apoi și nici cît plimbarea cu bicicleta pe malul Guadalquivirului, în plin anotimp al înfloririi, cu gîndul la ceva ce nu are absolut nici o legătură cu nimic.  

Împrieteniţi cu lumea

Sîntem învățați cu partea de suspendare a timpului în călătorie, cu bagaje făcute și desfăcute, check-in-uri, controale fără sfîrșit ale identităților infinite, cu parfumul magazinelor duty-free, zăngănitul farfuriilor și tacîmurilor în amestec cu trăncăneala potolită a oamenilor pe terase retrase, cu anxietăți de decolare, relaxări de aterizare, huruit de valize pe role, sunetul aparte al fiecărui grai, bani, carduri, PIN-uri, parole, aparate automate, întîlniri și despărțiri, zîmbete și lacrimi, adrese stradale, adrese electronice, itinerarii pe jos și cu mașina, pliante, informații necesare și utile, alcool și pastile, într-un fel cu toate și încă în plus cu o infinitate. Ne-am împrietenit ușor și trăim se pare o viață anume, cumva mulțumitoare, poate un pic, dacă ar fi să compar, în felul în care maimuțele de pe Gibraltar se împacă fără probleme cu turiștii – le-au învățat atitudinea potrivită pentru poze și le acceptă mofturile, capriciile, selfie-urile periculoase pe marginea stîncii, iar ca bonus le sar uneori femeilor pe umeri, iar ele țipă cum țipă fetele și femeile peste tot în lume cînd sînt surprinse. Ne-am mai învățat, în fine, și cu tristețea de a fi undeva și totuși nicăieri, însă despre acest aspect altă dată, sau – mai bine – niciodată. Spania, aprilie 2019" ["post_title"]=> string(5) "Poeme" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(5) "poeme" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 14:50:47" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 11:50:47" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199206" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#19336 (24) { ["ID"]=> int(199208) ["post_author"]=> string(4) "3173" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:20:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:20:23" ["post_content"]=> string(10843) "Urlă, urlă, urlă și lovește cu mîinile lui mici în capul care nu mai mișcă, a lăsat piatra deoparte și, cu spume la gură și icnind, lovește cu toată furia pe care a strîns-o în tot acest timp, în toate aceste cîteva ore dintre lăsarea serii și dimineață, lovește și urlă, De ce ai omo-rît-o pe sor-mea, măăă? și nu-i răspunde decît luciul ușor mătuit de acum al ochilor care nu mai privesc, care s-au despărțit de inima dușmanului și par globuri de sticlă rătăcite în noaptea care, la marginea pădurii Crețuleasa, încă se mai încăpățînează să ascundă cele întîmplate oricărei priviri. În jurul lui perechile de luptători sînt încleștate pe viață și pe moarte, grupuri de copii fugăresc alte grupuri de copii, prăștiile șfichiuie prin aer și pietrele cad ploaie, lovind nediscriminat, cuțite însîngerate lucesc în noaptea aproape transparentă, furia din ochii celor care luptă nu va putea fi stinsă nici de răsăritul soarelui, nimic nu va mai fi ce a fost. Pe un copac din marginea centurii stă răstignită o fată, privirea ei imploră, pe față i-au apărut dîre care, cîndva, ar fi fost numite lacrimi uscate. Sînt și cîțiva morți în tot acest haos al nopții, nimeni nu-i vede, furia luptei s-a întins ca un foc și nu-i pasă nimănui de cîteva vieți care de mult nu mai valorează nimic. Cîțiva au plecat deja înapoi către tabere, au lăsat totul în urmă și merg gîrboviți peste cîmpul nu foarte mare care desparte pădurea de cartiere, ochii lor sînt încă singurele lumini din noaptea care nu pare să se mai termine. Imediat lîngă calea ferată, pe locul unde cîndva se ridica un frumos cartier rezidențial, stau aliniate un șir de blocuri absolut identice. În mijlocul lor e o cantină, alături e o școală și totul e înconjurat de terenuri de sport din care pornesc poteci care duc în inima ascunsă a pădurii. Peste centură, chiar vis-a-vis, la o aruncătură de piatră și accesibil privirii, Fortul vechi de mentenanță a fost și el transformat în tabără de pregătire. Încă de cînd lupta politică s-a ascuțit, ambele coaliții au înțeles că viitorul stă în capacitatea lor de a pregăti copii pentru viitor, de a-i îndoctrina și a-i crește astfel încît, la nevoie, să fie capabili chiar și să ucidă pentru convingerile lor. După zonele de influență care au fost împărțite odată cu posibilitatea de a face afaceri după bunul plac, fiecare facțiune politică și-a creat fiefuri și în acestea au construit, cu timpul, zone de pregătire paramilitară pentru copii luați de lîngă familiii și aduși să trăiască în comun în aceste tabere. Sînt locuri pentru copii nevoiași, nimic deosebit, un fel de orfelinate de lux în care aceștia nu duc lipsă de nimic și din care, așa se spune cel puțin, urmează să iasă oamenii viitorului: pregătiți intelectual, fizic și politic, aceștia vor asigura cadre pentru viitoarele aparate de partid, vor fi oamenii de încredere ai copiilor conducerii, ai celor care, prin regulile Puterii și Opoziției, vor moșteni totul. Cum te uiți spre Nord, copiii de pe partea dreaptă a centurii au ochii albaștri, iar cei de pe partea stîngă au ochii de oricare altă culoare decît albastru. Primii poartă uniforme albastru închis, ceilalți nu au semne distinctive. Dar toți sînt la fel, toți sînt tăcuți și singuratici, nu știu să se joace, își petrec vremea între cursuri, pregătire fizică și ședințe politice. Sînt buni camarazi, nu și-ar trăda pentru nimic în lume colegii, învață încă de mici loialitatea și tăcerea, cele două pietre de temelie ale guvernării. Cu toții sînt vizitați din cînd în cînd de șefii cei mari, asistă la conferințe, învață istoria așa cum li se spune, cred totul cu sentimentul firesc al celor care nu cunosc alte adevăruri. Cuvîntul doctrină e pentru ei sinonim cu învățarea, nu au de unde să știe altceva, adevărurile pe care le învață sînt la fel de bune ca oricare alte adevăruri pentru că, încă de cînd au fost aduși în tabere, nu au avut de unde afla mai nimic despre lumea exterioară. Fiecare dintre ei e convins de valorile partidului care îl îngrijește, fiecare e sigur că nimic din ceea ce învață nu e greșit pentru că, desigur, viața bună nu poate deriva din lucruri care sînt altfel decît bune. Dacă în tabăra ochilor albaștri, cea din cartierul rezidențial, doctrina de dreapta e înțeleasă ca unic mod de a guverna, evident că în vechiul fort ideile de stînga au putere de legi și sînt predate asemenea unui catehism din vechime. E lucru știut, copiii în uniforme albastru închis vor sprijini elitele intelectuale, iar ceilalți vor fi coloana vertebrală a Noii Ordini Ale­se. Nu e nimic mai natural decît ce se întîmplă în pregătirea lor, nimic în fond nu e deplasat, asemenea oricăror ființe umane acești co­pii învață exact ce li se spune, nici mai mult și nici mai puțin. Sînt liniștiți în general, sînt silitori și cu toții se străduiesc să obțină rezultate foar­te bune în toate domeniile, pentru că toți știu că totul depinde de media generală cu care vor ieși din aceste locuri. Au viitorul asigurat, li se spune zilnic că întotdeauna partidul va avea grijă de ei, vor avea case, mașini, venituri bune, tot ce trebuie să facă e să asculte ordinele și să‑i sprijine necondiționat pe cei puternici. Ceea ce se întîmplă în noapte nu e neobiș­nuit. S-a mai întîmplat, se va mai întîmpla. Taberele vor mai ieși din cînd în cînd la luptă, e subînțeles faptul că spiritul de luptător se călește cel mai bine în aceste mici izbucniri de furie care de obicei nu se soldează cu morți, dar din cînd în cînd lucrurile sînt lăsate să scape de sub control tocmai pentru a le arăta copiilor cît de gravă poate fi situația și ce lucruri trebuie să fie capabili să facă pentru a-și sluji cauza. Comună. Copilul se ridică de pe trupul inert al dușmanului, își șterge cu mîneca sudoarea de pe față care în timp s-a amestecat cu stropi de sînge, își privește victoria cu o oboseală nespusă, ridică ochii, au început să se ivească zorii, la cîteva zeci de metri mai încolo două grupuri se luptă cu cuțitele, taie în carne vie, urlă, luptă într-un război de jucărie care nu e numai al lor, el merge, trece pe lîngă ei cu capul plecat ca semn că nu va participa la încăierare, ocolește cele cîteva trupuri care zac inerte pe frunzișul pădurii, privește cerul sîngeriu dinspre Otopeni, păsările au început să cînte, parcă și urletele ultimilor luptători sînt mai slabe acum, într-un crîng doi băieți siluiesc cît se poate de calmi o fată din tabăra adversă, poate, ceva mai încolo unul își prinde praștia la cingătoare cu satisfacția cosașului care și-a făcut treaba bine, dincolo de o linie dreaptă de copaci un grup de albaștri își lustruiesc armele și le așază într-o piramidă care va rămîne acolo, el se îndepărtează treptat, ajunge pe poteca principală, lasă totul în urmă și merge singur, își scoate cuțitul de la cingătoare și îl șterge de iarba umedă de rouă, se așază pe marginea potecii, își ia capul în mîini și o vreme privește pămîntul, ridică ochii spre cer și în ochi îi apar urmele unor lacrimi, plînge liniștit, plînge de oboseală și de neînțelegere, de o tristețe care-i e necunoscută și înfricoșătoare. La cîteva zeci de metri de el instructorii din ambele tabere fac ședință, notează în tabele cele întîmplate, discută această mică încleștare și trag concluzii pentru viitor. Din dreapta, de la cîteva sute de metri depărtare, vin cartușe trasoare care trec pe lîngă el și din cînd în cînd se înfig în copaci, probabil băieții mai mari din vreo tabără reglează tirul unei mitraliere. Un avion de linie decolează la mică înălțime de pe Băneasa, totul devine pentru cîteva clipe un uruit infernal și parcă lumea întreagă stă să se prăbușească, să cadă în acel sunet și să dispară. Băiatul se apropie de instructorul său, îi spune ce s-a întîmplat, o mînă părintească îl mîngîie pe cap și o voce prietenoasă crește peste sunetul tot mai slab al avionului care se îndepărtează, spunîndu-i că din cînd în cînd aceste lucruri se întîmplă și trebuie să fie întotdeauna pregătit pentru ce e mai bine, ca și pentru ce e mai rău. Pentru orice. În ochii copilului lucesc cîteva lacrimi, apoi se înfiripă o speranță și pe fața lui se așterne un început de zîmbet. Se lasă mîngîiat pe cap, vrea să fie consolat, pierderea surorii lui l-a afectat totuși mai mult decît ar vrea să se vadă. Dar știe că celălalt știe, în general instructorilor nu le scapă nimic. Întreabă dacă poate să se ducă să-și mai vadă o dată sora, i se spune că probabil deja a fost luată de acolo și o va putea vedea mai tîrziu, în timpul ceremoniei. Privește în ochii celui mai învățat decît el, probabil așa trebuie să fie, dacă așa i se spune, așa trebuie să fie. Face cîțiva pași, se așază în iarba jilavă a dimineții, scoate sticla de apă din micul rucsac pe care îl poartă pe spate și soarbe cu nesaț ultimele picături din ea. În inima lui crește o pace mare, instructorul se apropie și se așază lîngă el, scoate o carte din buzunarul de la piept și începe să-i citească liniștit: beati pauperes spiritu quoniam ipsorum est regnum caelorum; beati mites quoniam ipsi possidebunt terram; beati qui lugent quoniam ipsi consolabuntur. Privirea copilului se ridică spre cuvinte ca o întrebare mai mare, lasă capul în pămînt, privește atent micii bolovani și iarba ițită dintre ei. Se ridică, își ia rucsacul de pe jos, îl așază regulamentar, pornește cu pași hotărîți în direcția din care auzise și văzuse venind, se întoarce brusc, ocolește copacii, găsește locul în care a văzut-o ultima dată, nu mai e, nu mai e nimic acolo, nu mai e nimic, se întoarce, se sprijină de un copac și privește răsăritul acesta care nu o mai cuprinde, pornește din nou în direcția din care auzise și văzuse venind, străbate distanța pînă la cuib, acum îl vede, servan­ții adolescenți ai mitralierei încă sînt la posturi, nu au primit ordin să se retragă, scoate cuțitul de la cingătoare și se îndreaptă hotărît spre ei, unul îl vede, îi strigă să se oprească, totul s-a terminat, nu are rost să facă asta, continuă să meargă, se apropie de ei, tînărul îndreaptă arma spre el și îi străpunge corpul cu o rafală scurtă și foarte bine țintită." ["post_title"]=> string(5) "Beati" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(5) "beati" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 09:20:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:20:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199208" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#19337 (24) { ["ID"]=> int(199211) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:31:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:31:01" ["post_content"]=> string(4927) "Pe 24 mai 2019, s-au acordat Premiile ,,Constantin Virgil Bănescu“, în cadrul Concursului Național de poezie, desfășurat cu prilejul Zilelor de Poezie ,,Constantin Virgil Bănescu“, ediția a X–a, Tîrgoviște.
  • Premiul „Constantin Virgil Bănescu“: Emilia Nedelcoff (Iaşi);
  • Premiul revistei Observator cultural – Vlad Berariu  (Suceava);
  • Premiul Centrului Judeţean de Cultură Dîmboviţa: Ioana Iacob (Tulcea);
  • Premiul Teatrului Municipal Tîrgovişte: Nicoleta Florescu (Suceava)
Juriul a fost format din Rita Chirian, Diana Geacăr și Octa­vian Soviany (preşedinte). Constantin Virgil Bănescu (1982‑2009) s-a născut la Tîrgovişte, la 26 mai 1982, şi este licenţiat al Facultăţii de Comu­nicare şi Relaţii Publice, SNSPA, Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de poezie: cîinele, femeia şi ocheada (Editura Timpul, Iaşi, 2000), floarea cu o singură petală (Editura Junimea, Iaşi, 2002), acelaşi cer ce nu e (Editura Vinea, Bucureşti, 2006). A fost tradus în germană (Oskar Pastior, Ernest Wichner), spaniolă (Joaquín Garrigós) şi slovenă (Aleš Mustar). A primit Marele Premiu al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (1999), Premiul Asociaţiei Scrii­torilor din Bucureşti (2001), Premiul şi medalia „Teiul de argint“, ediţia I, 15 iunie 2002, Ipoteşti-Botoşani, şi Premiul „Hubert Burda“ (Heidelberg, 2003).  

Poezii de Vlad Berariu

fading   d r e a m s

șinele atîrnă în urma noastră de parcă ar fi doar niște ațe din hanoracul care încă îți poartă // // urmele și trag de ele ca și cum ar fi legate de colțurile orașului și încetișor tot ce lăsăm în spate e numai un ghemotoc de fire depănate și nimic nu mai // // și nimic nu mai înseamnă nimic acum mănînc friptură înmuiată în vin dar îmi aduc aminte de pizza ta homemade de cafeaua amară și sendvișurile stîngace și carnea asta nu mai are nici un gust și nici noua silueta săritoare ce se perindă prin bucătărie nu mă mai face să zîmbesc // și simt cum // de capul meu atîrnă ațe de care tragi pînă cînd ajung să semăn cu nimic și să nu însemn nimic și nimeni nu ne mai poate lega șireturile ca atunci cînd eram mici și degetele noastre nu se cunoșteau încă   acum cumpăr 16 ani de viață cu 8 lei și simt cum nimic nu seamănă cu nimeni și nimic

sentimente biodegradabile

realizez că trenul ăsta are o întîrziere de vreo 6 luni și parcă luna se automutilează din ce în ce mai mult așa pățesti cînd lași geamul deschis zicea mama rădăcinile astea îți împletesc o nouă pereche de pantofi doar ca să ai cu ce umbla un an de zile   //în fiecare zi se ivește cîte o boală nouă//   într-o zi cutii de carton încep să ne crească peste capete&să ne sufoce cînd // cînd le dăm jos ne rămîn niște zîmbete tîmpe crestate adînc în obraji   am putut să văd cum printre dinți cresc mîini ascuțite care îmi apucă pleoapele și mă trîntesc la pămînt cu tot cu cutia mea /am redisecat trupul de sub pat/ găsesc printre intestine cîte o amintire care să mă învețe ce să fac acum am rămas fără intestine și afară mai sînt numai -150 și ceva de grade

oceanele au mîncat alaska

și m-ai întrebat cum se pronunță eclipsarea cataractelor am văzut cum între degetele tale creșteau la loc ghețarii pierduți ai alaskăi   /fiind gemeni mi-am sinucis o personalitate gîndindu-mă că cineva îi va putea lua locul/ mi-am împachetat iubirea așteptînd trenul dar știi cum e cu cfr-ul mereu are întîrziere mă urc în vagon cu țigara mea strîmbă & în descompunere ascunsă după urechea înroșită încerc să respir adînc să las melodia din căști să mi se impregneze în cap să-mi pătrundă pe sub piele afară e friguț dar plăcut cumva și atît de alb atît de liniștit   //but I black out//   astfel fiecare tablou are colțul lui imperfect; îl dezvelești descoperi delirul prin care a trecut micul trup înghețat din zăpada crestată rezemat de scheletul trenului nostru deraiat   /dacă ești mai atent poți observa urmele lăbuțelor unui lup singuratic ce se îndepărtează șchiopătînd/   Vlad BERARIU este elev în clasa a XI-a, la Colegiul Naţional „Petru Rareş“ din Suceava, şi este membru al Clubului de poezie „Light of Ink“ (profesor coordonator: Gheorghe Cîrstian)" ["post_title"]=> string(41) "Premiile „Constantin Virgil Bănescu“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(34) "premiile-constantin-virgil-banescu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 17:13:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 14:13:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199211" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#19338 (24) { ["ID"]=> int(199241) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 11:05:55" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 08:05:55" ["post_content"]=> string(14563) "Nu, nu este vorba despre ce vă imaginați. E doar un gînd. O idee. Poate exagerez. Mulți de „poate“. Dar am senzația că tinerii de azi intră în contact cu violența și sexualitatea, cu toate ororile de pe această lume, cu manipulările politicului și ale televiziunilor, din trecut sau prezent, iau contact mult prea devreme și fără discernămîntul necesar de a desluși ce e bine și ce e rău, ce se cuvine și ce nu, ce este adevărul și cum se prezintă minciuna. Sigur că moravurile au devenit mai libertine decît pe vremea bunicilor noștri. Sigur că violența, de la cea domestică și conjugală la acțiunile autorităților civile şi militare, a atins cote de nebănuit. Sigur că doar știrile rele, marile/micile nenorociri – accidente, catastrofe naturale/e­pidemii/ boli noi și necunoscute/cu tot corolarul lor de imagini – fac azi ravagii și ne afectează psihicul. Sau, poate, deja nu ne mai afectează/atinge nimic? O crimă a devenit ceva banal. Cîteva sute de morți într-un atentat terorist, accident maritim sau aerian, bombardament sau incendiu nu mai sînt ceva neobișnuit. Banalitatea răului? Da. Și totuși. Lumea e așa cum e, nu cum am vrea noi să fie. Dar copiii, minorii măcar, ar trebui menajați, ca să citeas­că alte lucrări decît cele propuse de mine aici.   Haruki Murakami (n. 1948, Kyoto, debut în 1979 cu Ascultă cum cîntă vîntul, vezi seria de autor de la Polirom, bogată, cu deja peste 20 de titluri în românește) este unul dintre cei mai importanți scriitori japonezi contemporani. Bine cotat pe plan internațional, cu numeroase premii în panoplie – dar fără Premiul Nobel, care e cireașa de pe tortul prestigiului unui scriitor, dincolo de orice alte comentarii, îl ai, e OK, nu-l ai, la fel, Camus l-a obținut, Malraux și Céline, nu, și tot așa etc. –, cu o prestigioasă biobibliografie. Fap­tul că a tradus din Fitzgerald, Truman Capote, Raymond Carver sau Salinger spune ceva despre un om care a deschis un club de jazz, iubește și trăiește muzica – dialogul lui cu Seiji Ozawa din volumul Pur și simplu despre muzică e pur și simplu fascinant și-l recomand din toată inima celor care se pregătesc să se bulucească la noul Festival Enescu din această toamnă –, un om care aleargă în cursele de maraton (vezi și volumul Autoportretul alergătorului de cursă lungă) și care a studiat tragedia Greciei Antice la Universitatea Wasada (cea mai cea din Japonia) ne spune multe despre un autor care are multe de spus. Nu doar de scris. Murakami le poate fi de folos și cititorilor români. Acum avem la îndemînă volumul al doilea din Uciderea Comandorului. Metafora se schimbă (Editura Polirom, 2019, traducerea din limba japoneză de Iuliana Oprina). Nu e neapărată nevoie să citim și volumul prim. Se leagă între ele, dar se pot citi și independent. Personajele nu sînt multe, trimiterile culturale puzderie, acțiunea se con­sumă la viteze reduse, doar intensitatea trăirilor și complexitatea psihologică se diversifică. Nimic din ceea ce e omenesc nu lip­sește din acest roman, aparent straniu. În partea a doua se adaugă o dimensiune filozofică, aș spune. Dincolo de narațiunea simplă, epurată de orice brizbrizuri stilistice sau tehnici intertextuale, răzbate un aer de mare puritate. Ce e să se întîmple se va întîmpla, că e în realitate sau în vis. Că logica din imediata noastră apropiere nu mai funcționează, că fantasticul, irealitatea și o legătură invizibilă cu o altă suprarealitate sînt oricînd și oricum posibile. Trecutul răzbate spre noi pe căi invizibile, prezentul se poate metamorfoza într‑un vehicul spre evenimente și oameni din trecut. Un du-te-vino al memoriei, al imaginației, al simțurilor extrasenzoriale. Istoria mare se conjugă cu cea mică. Personajele, puține, dar extrem de bine conturate, fac un joc prin timp și spațiu, eludînd tot ceea ce știam despre rațiune și logica imediată. E posibil să ieșim din ea? Da, e posibil orice. Opera de artă – în cazul de față, un tablou, care dă titlul, și un personaj-vehicul epic al romanului – intră și ea în acest joc. Édouard Louis (n. 1992) este pseudonimul literar al lui Eddy Bellegueule, care deja face o fulminantă carieră în doar cîțiva ani și cu doar trei cărți. Publicate succesiv, două deja traduse în limba română, a treia urmează. Sfîrșitul lui Eddy Bellegueule, publicat în 2014, cu evidente pulsiuni autobiografice, urmat, în 2016, de O istorie a violenței (Editura Litera, 2019, traducerea din limba franceză și note de Alexandru Matei), care ne este acum la îndemînă. Am citit cartea înainte de a mă documenta cine este acest june scriitor/in­telectual francez – provenit din sărăcime, dar cu studii la EHESS, la Paris – care face valuri. Un roman ce se naște dintr-o întîmplare. Nefericită. Dură, extrem de dură. Într-o seară, pur și simplu din nimic, se iscă o nenorocire. Un tînăr singuratic, care-și ducea niște haine la curățat, într-o seară rece și ploioasă, intră în contact cu un necunoscut și, din motive și explicații greu de deslușit, îl invită acasă, pentru ca, apoi, lucrurile să se precipite. Necunoscutul, un algerian, cu numele de Reda, de parcă numele ar avea vreo impor­tanță, îl violează pe Edouard, alter ego-ul autorului, și încearcă să-l ucidă. Totul povestit pas cu pas. La rece. Ficțiune? Realitatea intrinsecă? Ambele. Frica, spaimele, incertitudini de tot felul, ezitări, întîmplările oricînd puteau lua orice direcție, deja a trecut un an de atunci. Narațiunea merge în sens invers. Ce s-a întîmplat, în realitatea autorului, dar și în ficțiunea romanescă pe care aceasta o reface ca o vastă țesătură de confesiuni și mărturii. O piesă de teatru în care mai apar și doi prieteni și o sumedenie de polițiști și anchetatori. Din multele mărturii, confesiuni și depoziții, aflăm în detaliu tot ce s-a petrecut. Dincolo de ceea ce se întîmplă cu victima și agresorul, iese în evidență cu pregnanță personajul colectiv care este poliția. Jandarmeria. Autoritățile. Incompetența, hățișul de birocrație și prostie alcătuiesc o plasă din care nimeni nu poate ieși. Asta e societatea contemporană? Încercăm să deslușim cîte ceva din această Franță a ultimelor decenii. În care și-au găsit locul milioane de imigranți, mai mult sau mai puțin integrați, o Franță cîndva catolică, dar pe zi ce trece decreștinată și atee, cu un tineret debusolat și indecis cu privire la ce să facă în imediat cu propriile vieți. De altfel, spre aceste probleme grave sociale, umanitare și identitare și consecințele pauperizării unei părți a populației, despre convulsiile ideologice dintre o dreaptă naționalistă și conservatoare și pulsațiile unei stîngi care nu mai convinge și-a îndreptat atenția autorul și cu alte prilejuri. Publice, scripturale, am găsit pe net parte din aceste manifeste, angajamente și luări de poziție ale lui Édouard Louis. Fără să fie un roman polițist, fără să fie neapărat o frescă socială, avem o secvență extrem de dură despre violența lumii contemporane. În lumea asta trăim? Da. Ce se poate face? Nu știu. Cred că nici autorul și nici naratorul nu știu. Să nu ne pierdem speranța că am putea trăi și altfel. Cînd mă gîndesc la Adela lui Ibrăileanu, zîmbesc amar. Istoricul Florian Banu, consilier în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhi­velor Securității, după ce a publicat o atotcuprinzătoare lucrare – De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist. 1948-1989, Editura Corint, 2016 –, ne oferă acum o uriașă monografie dedicată unui important personaj al deceniilor trecute din timpul regimului comunist din România. Este vorba despre un ofițer de Informații – Intelligence, cum ar veni azi –, ajuns general înainte de 1989 și bine mediatizat pentru contribuția sa la accesul la documentele secrete ale NATO. Despre viața, biografia și activitatea generalului Mihai Caraman este vorba într-o carte alcătuită din multe informații și cu o vastă documentare: Mihai Caraman. Un spion român în Războiul Rece (Editura Corint, 2019). Dar și pe o suită de mărturii, de convorbiri cu generalul, ajuns azi nonagenar, șase la număr, aproximativ 18 ore – avem și minutajul lor pe zile, ceea ce denotă seriozitatea cu care-și tratează autorul subiectul. Prefața, „Mihai Caraman – spionul cu care ar trebui să ne mîndrim“, semnată de jurnalistul Ion Cristoiu, este un lung șir de incantații elogioase și o exaltantă laudatio la adresa activității generalului. Ca și postfața generalului de brigadă în retragere Gheorghe Dragomir la cele 600 de pagini, a cărei concluzie, „Să nu ne uităm eroii!“, mă lasă visătoare, ca să nu zic nedumerită. Destinul unui român din Basarabia, născut pe 11 noiembrie 1928, este urmărit pas cu pas de Florian Banu. Pe lîngă materialul documentar utilizat pentru a refa­ce biografia și traseul profesional al unui ofițer de informații, mai avem și numeroase analize ale conjuncturii politico-diplomatice în care acesta a funcționat. Pe scurt, a servit regimul comunist din România. Cu profesionalism, competență și calități personale. Nu ar prea conta sorgintea regimului pe care-l servea. Aici cred că ceva nu e în regulă. A avut loc procesul comunismului în România? Parcă da. A avut el vreo consecință prin condamnarea lui drept regim criminal? Se pare că nu. Consecințele se văd. Drept dovadă și acest volum, extrem de interesant și citibil cu interes cap-coadă, oricîte povești, istorii și informații clasificate cîndva ar cuprinde, lasă un gust amar. Nu e momentul și locul pentru explicații și justificări. Este dreptul generalului și al celor care-l apreciază în grad înalt să aibă opțiuni, dar și al meu să refuz o astfel de interpretare a istoriei. Oricît de recentă se dovedește. Ar fi interesant, pentru intelectualii români, de reluat opiniile generalului despre diaspora românească. „Amărîții care se bîrfesc și se mănîncă între ei“ și pe care-i disprețuiește generalul, interesat doar de NATO și documente, sînt cei cu care făceau fotografii istorice în Place de Furstenberg și cu care ne mîndrim noi azi. Ca membri deplini în NATO. Cartea despre Mihai Caraman merită citită de-a fir a păr și comentată la fel. Ca să definim cum trebuie, eventual, ce e bine și ce e rău. Nu doar în viața unui om. În viața unei națiuni. A unui popor. Grupaj de fotografii, în mod cert extrem de sugestive, nu doar inedite. Viețile noastre trec oricum. O altă lucrare de mari dimensiuni – 600 de pagini, se pare că nimeni nu mai e dispus să scrie scurt și cuprinzător, plus utile hărți explicative și mult material iconografic, puțin circulat – este și volumul  Lawrence în Arabia. Război, mistificare, nesăbuință imperială și crearea Orientului Mijlociu modern (Editura Trei, 2016, traducerea din limba engleză de experimentata Irina Negrea), al americanului Scott Anderson. Jurnalist cu vechi stagii, corespondent de război pe te miri unde prin lume, dar și şoarece de bibliotecă, dacă am pune cap la cap imensul material documentar ce se adună legat de Primul Război Mon­dial și de figura fascinantă a altui ofițer de Intelligence, colonelul arheolog, motociclist, trăgător de sfori și un abil lider militar, prietenul arabilor, cel supranumit Lawrence al Arabiei, adică Thomas Edward Lawrence. Vas­ta cercetare a lui Scott Anderson este prezentată ca o uriașă saga a Primului Război Mondial, cu accentul pus pe contribuția, imen­să, a unor personaje obscure, dar care s-au do­vedit mari manipulatori ai istoriei moder­ne. Curt Prüfer, un profesor atașat pe lîngă Ambasada Germană din Cairo, Aaron Aaronsohn, un sionist provenit din România, William Yale, un american cu obîrșii aristocratice, şi nu în ultimul rînd Lawrence trag sfori și fac aranjamente dincolo de fronturile de luptă. Intrigi și bătălii subterane, cu suspansul de rigoare, cu victorii, înfrîngeri, trădări – scopul scu­ză mijloacele, nu? –, toate se întrețes prin­tre evenimente politico-diplomatice și încleștări militare ce duc într-un tîrziu la Pacea de la Versailles. Și la redefinirea unei noi Europe și a unui nou Orient Mijlociu. Interesele marilor puteri se intersectează cu ambițiile, cu tenacitatea, competențele și cu abilitatea unor simpli oameni. Care fac istoria mare. Tot ea îi uită. Cine mai pomenește azi de cei patru de care se ocupă Scott Anderson? O carte formidabilă nu doar de istorie (militară), dar și despre deșertăciunea eticii și a moralei. Cu o vorbă a premierului britanic de acum 150 de ani, „Marea Britanie nu are prieteni, nu are duș­mani, are doar interese“. Poți să le spui așa ceva unor tineri sub 18 ani? Nu știu dacă ar fi înţelept. Dar poate mă înșel." ["post_title"]=> string(3) "18+" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(2) "18" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 11:05:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 08:05:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199241" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#19339 (24) { ["ID"]=> int(199219) ["post_author"]=> string(3) "345" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 10:18:44" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:18:44" ["post_content"]=> string(11136) "[caption id="attachment_199220" align="alignright" width="300"] Prof. V.I. Stoichiţă, conferința Despre chip
, UNAgaleria, 28 martie 2014[/caption] Învăţămîntul artistic superior s-a modificat semnificativ începînd din 1990. Referin­du-ne acum doar la cea mai reprezentativă instituţie de profil din România, subliniem următoarele aspecte: s-a mărit cifra de şcolarizare, s-au schimbat structura şi durata studiilor, de asemenea componenţa corpului profesoral inclusiv prin apariţia unor importanţi exponenţi ai generaţiilor mai tinere. Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti a devenit, în 1990, Academia de Artă. Aceasta a fost acreditată în 1998 ca universitate, iar în 2002 Universitatea de Arte a primit titulatura de „Universitate Naţională“. Actualmente, această importantă instituţie oferă studii de licenţă, masterat şi doctorat.

Universitatea Naţională de Arte

O contribuţie importantă la punerea lucrurilor în mişcare au avut-o, pe lîngă profesori, şi studenţii. Încă din toamna lui 1990, au intrat în catedre dascăli noi, precum Sorin Ilfoveanu, Nicolae Alexi, Adrian Popovici, Neculai Păduraru, Olga Birman, Ernest Budeş, Lucian Butucariu, Nicolae Ularu, Ruxandra Demetrescu, Carmen Popescu. Primul rector, la începutul perioadei schimbării, a fost istoricul de artă şi profesorul Răzvan Theodorescu (pînă în februarie 1990). Apoi, la conducerea şcolii a venit sculptorul Mircea Spătaru, care a deţinut această funcţie pînă în 2004. Între 2004 şi 2006 aceaaşi responsabilitate i-a revenit pictorului Sorin Ilfoveanu. În anii 2006-2012, UNArte a fost condusă de către istoricul de artă şi teoreticianul Ruxandra Demetres­cu, iar din 2012 pînă în pre­zent, rector este pic­torul Cătălin Băles­cu. În 1992 s-a constituit Facultatea de Is­toria şi Teoria Artei. Departa­mentul Foto-Video-Procesare computerizată a imaginii, prin crearea căruia Univer­sitatea de Arte bucureşteană făcea un pas important în actualizarea profilului său de studii şi credita un culoar up-to-date, complex, de exprimare în artele vizuale, a devenit funcţional în 1995. „Exerciţiul“ expoziţional este necesar şi bine-venit în formarea studenţilor; acesta are ca spaţiu de desfăşurare UNAgaleria, care a avut mai mult timp, începînd din anii ʼ90, sediul pe  strada General Constantin Budişteanu nr. 10, clădire în care s-au organizat, pînă în 2017, numeroase expoziţii, simpozioane şi conferinţe, inclusiv cu caracter internaţional, iar noua adresă a UNAgaleria  este pe strada Băiculeşti nr. 29, în incinta Combinatului Fondului Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici din România. [gallery columns="1" size="large" ids="199222,199224"]

Festivalurile de performance art

O noutate în viaţa artistică a României după 1989 au reprezentat-o festivalurile de performance art, aceasta fiind o formă de creaţie abia tolerată de autorităţi în cultura noastră vizuală în perioada comunistă, în cazuri izolate, însă chiar şi în acele condiţii a existat un prim reper consistent, major, reprezentativ pentru arta alternativă românească din „epoca de aur“, anume grupajul de performance-uri şi instalaţii de la Sibiu, din 1986, la care trebuie să adăugăm fap­tele artistice din house pARTy I şi II (1987, respectiv 1988). Cel dintîi festival de performance din România postdecembristă a fost cel iniţiat de un important artist de neoavangardă din Sf. Gheorghe, Baász Imre, care a organizat în 1990 prima ediţie a AnnART, în regiunea lacului vulcanic Sfînta Ana. Tot el curatoriase, în 1981, un semnificativ epi­sod al artei noastre alternative, expoziţia Medium, la Sf .Gheorghe, apoi, în 1991, a pus în operă a doua ediţie a acesteia. Baász Imre a murit, din păcate, în 1991, însă ştafeta inspiratelor sale iniţiative a fost preluată cu brio de un alt artist local, Ütö Gusztáv. Astfel, atît AnnART, cît şi Medium s-au internaţionalizat, acesta din urmă căpătînd statut de trienală. AnnART a avut zece ediţii consecutive, anuale, reuşind să îşi cîştige un binemeritat loc pe harta globală a festivalurilor de performance art. Componenta ecologistă a fost o caracteristică a acestei manifestări, la care au participat artişti din România şi din ţări de pe diferite continente, unii dintre ei cu renume internaţional. Îi amin­tim pe cîţiva dintre artiştii din ţară şi dintre cei străini: Ütö Gusztáv şi Kónya Réka, grupul Etna, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Bob József, Olimpiu Bandalac, grupul Euroartist Bucureşti (Olimpiu Bandalac şi Teodor Graur), Dan Per­jovschi, Lia Perjovschi, Szabó Zoltán Judóka, Marilena Preda Sînc, Cosmin Paulescu, Sándor Bartha, Cati Orbulescu, Barto­­lomé Ferrando (Spania), Bukta Imre (Ungaria), Szirtes János (Ungaria), Alastair MacLennan (Irlanda de Nord), Roddy Hunter (Scoţia), Andre Stitt (Anglia), Markus Hensler (Elveţia), Pawel Kwasniewski (Po­lonia), Seiji Shimoda (Japonia), Roi Vaara (Finlanda), Richard Martel (Canada), Boris Nieslony (Ger­mania), Hortensia Ramirez (Mexic). [gallery columns="1" size="large" ids="199227,199223,199225,199226"] Festivalul Zona, gîndit şi organizat de criticul şi istoricul de artă Ileana Pintilie în mediul urban, la Timişoara, şi intitulat la începuturile sale Zona Europa de Est, a debutat în 1993 şi a durat un deceniu, desfăşurîndu-se în regim de trienală. Subli­niem şi în acest caz dimensiunea internaţională a manifestării, unul dintre scopurile iniţiatoarei fiind acela de a crea noi punţi de comunicare între artiştii din ţările din estul şi centrul Europei, care acordaseră prioritate aproape absolută relaţiilor  cu vestul continentului în primii ani după 1989. Una dintre acţiunile cele mai intense a fost Abandonarea pielii, performată de Alexa­ndru Antik la Zona 3, în 1999, dialogul emoţional cu publicul, declanşat de artist, fiind unul remarcabil. Bienala de Artă Contemporană Peri­feric de la Iaşi, concepută şi iniţiată de Matei Bejenaru, a debutat în 1997 tot ca un festival (anual) de performance, apoi au „intrat în scenă“ şi alte limbaje artistice. În 2001, creatorul Festivalului a fondat Asociaţia Vector, care a devenit instituţia organizatoare a Bienalei Periferic. Beje­naru, artist conceptual, a reuşit să reintroducă în circuitul cultural ieşean, ca loc-gazdă inedit (însă benefic-provocator) pentru arta contemporană,  vechea Baie Turcească (din secolul al XIX-lea), alte spa­ţii integrate în „discursul“ Periferic 5 fiind Palatul Culturii, Galeria Cupola, Centrul Cultural Francez şi Institutul Goethe din Iaşi. O noutate, care priveşte traseul curatoriatului artei contemporane la noi, a fost invitarea, de către organizator, la alte ediţii, ulterioare, a unor curatori din străinătate pentru a se ocupa de una sau alta dintre ele – ne referim la Anders Kreuger (Suedia), Marius Babias (român de origine, trăieşte şi lucrează la Berlin), Dóra Hegyi (Ungaria),  adică personalităţi ale vieţii artistice internaţionale.

 Repere ale vieţii expoziţionale

Adăugăm acestei sinteze şi alte repere ale vieţii expoziţionale de după 1989 din România. În 1991 s-a deschis la Muzeul Colecţiilor din Bucureşti expoziţia cARTe. Cartea ca obiect, care s-a dorit a fi  un gest evocator-omagial al artiştilor faţă de cul­tura scrisă, faţă de distrugerile suferite de Biblioteca Centrală Universitară în zilele Revoluţiei din decembrie 1989. În acelaşi an, la Galeria Etaj 3/4 din Teatrul Naţio­nal, tot în Capitală, expoziţia Filocalia, pusă în operă de Alexandra Titu şi Sorin Dumitrescu, investiga „posibilităţile novatoare ale limbajului plastic în zona tematicii sacrului“ (Ioan Horga, în cronologia catalogului Experiment în arta românească după 1960, CSAC, Bucureşti, 1997). Şi tot în 1991, istoricul şi criticul de artă Ileana Pintilie a structurat, la Muzeul de Artă din Timişoara, o importantă expoziţie consacrată neo­avangardei timişorene, intitulată Creaţie şi sincronism european. Mişcarea artistică timişoreană a anilor ʼ60-ʼ70. Ex­poziţiile anuale ale Centrului Soros pentru Artă Con­temporană din Bucureşti au debutat în 1993 cu Ex Oriente Lux, curator Călin Dan (Sălile Dalles), prima amplă manifestare dedicată artei video la noi, însoţită şi de un simpozion internaţional, şi s-au încheiat cu Civitas Solis-Civitas Artis, realizată în 1997 la Castelul Cîlnic de Maria Rus Bojan. Centrul Inter­naţional pentru Artă Contemporană din Bucureşti a continuat cu succes  activitatea CSAC de promovare a artei contemporane româneşti. În 1994, istoricul de artă Judit Angel a deschis la Muzeul de Artă din Arad ex­po­ziţia de artă contemporană Art Unlimi­ted srl; programul său curatorial în Arad a continuat cu Inter(n), 1995 şi Complexul muzeal, 1996. Alexandra Titu a organizat la galeria Alfa din Bacău, în 1996, o expoziţie omagială Tristan Tzara, intitulată Avan­garda ʼ96. Bienala Tinerilor Artişti (internaţională) a fost întemeiată la Bucureşti, în 2004, de Fundaţia Culturală Meta, reprezentată de Romelo Pervo­lo­vici şi Maria Manolescu, o ediţie notabilă fiind aceea din 2006, personalizată de conceptul „Re-construction“ de la care au pornit lucrările expoziţiei „puse în operă“ de curatorul internaţional, originar din România, Ami Barak; s-a re­marcat de asemenea ediţia din 2010, organizată în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi Institutul Goethe din Bucureşti (pe o temă incitantă – supravegherea), expoziţia curatoriată de către tînăra cercetătoare Mica Gherghescu fiind găzduită de Palatul Ştirbey de pe Calea Victoriei. În 2007 a debutat Noaptea Albă a Galeriilor [NAG], un tip de eveniment cultural cu succes crescînd, care s-a constituit într-o interfaţă mai mult decît bine-venită între galerii, muzee şi publicul larg, în Bucureşti, trep­tat şi în alte oraşe:  Cluj, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Craiova, Arad, Baia Mare, Braşov, Tîrgu Mureş, Petrila, Reşiţa, Miercurea Ciuc, Sfîntu Gheorghe; iniţiator şi coordonator general al NAG este artistul Suzana Dan. În acelaşi context al venirii în întîmpinarea publicului de artă, menţionăm şi Noaptea Muzeelor, un proiect propriu mai multor ţări europene şi care trezeşte un interes remarcabil şi la noi, antrenînd numeroase instituţii muzeale din Capitală şi din alte oraşe (iniţiatorul proiectului este Dragoş Neamu)." ["post_title"]=> string(34) "Arta românească după 1989 (III)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(29) "arta-romaneasca-dupa-1989-iii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:18:44" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:18:44" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199219" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#19340 (24) { ["ID"]=> int(199214) ["post_author"]=> string(4) "3969" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:56:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:56:33" ["post_content"]=> string(16710) " Un sfert de oră, nu mai mult, îți trebuie ca să străbați pe jos, în centrul Genevei, distanța dintre strada Candolle, unde familia Starobinski a locuit patruzeci de ani, și bulevardul Champel, unde s-a mutat în 2005, obligată de împrejurări. O deliberare grea a precedat probabil respectiva mutare, impusă, se pare, de rațiuni administrative. Dar nu distanța în plus față de vechea locuință, nici retragerea din perimetrul Universității – au rămas, totuși, în cartierul Plainpalais, de care erau atît de legați social și sentimental – îi vor fi preocupat pe Jaqueline și pe Jean Starobinski în fața acestui eveniment. Mai neliniștitoare va fi fost  pentru ei anticiparea complicațiilor ce se puteau ivi în gestionarea unei situații care, oricum, urma să le schimbe viața; căci, în general, o mutare nu este, așa cum pare – o acțiune exterioară, o banală deplasare însoțită de inevitabilul transport de bagaje; este, în fapt, o despărțire, un fel de ruptură de sine. Ea se petrece prin deturnarea ființei de la un parcurs vital, temporal și emoțional, desfășurat anterior într-o ambianță familiară percepută trup și suflet de locatari. O ambianță protectoare și complice la acele momente de netulburată intimitate de care orice ființă omenească are nevoie pentru a medita, a se autoanaliza și construi conștientizîndu-și permanent starea și devenirea. Și, nu mai puțin, pentru a savura în secret deliciile unei armonii instaurate între libertatea interioară și calmul rutinei.

Dislocarea eului

Fericită sau nefericită, o mutare înseamnă pînă la urmă confruntarea dintre emoția și tensiunea unui sfîrșit cu cele ale unui nou început: al modului de viață și al vieții înseși. La o vîrstă înaintată, o astfel de experiență de­clan­șează, însă, un deranj periculos, aproape o dislocare a eului, determinînd ființa să intre în alertă. Căci un sentiment de nesiguranță pune stăpînire pe ea atunci cînd, după ce corpul și mintea au interiorizat atîta vreme într-un anume fel relația cu spațiul personal, noua destinație le obligă să o reconstruiască. Un confort este iremediabil pierdut. Și rareori încolțește speranța că altul l-ar putea înlocui vreodată. Date fiind împrejurările, presupun că, pentru Jean Starobinski, adevărata piatră de încercare a fost despărțirea de ceea ce era esența casei și a vieții sale, biblioteca. Chiar dacă, în fața rațiunii, sufletul, firește, s-a plecat. Citisem undeva că Borges, cînd era director al Bibliotecii Naționale a Argentinei, avea pe mînă 1.000.000 de cărți. Starobinski, în biblioteca personală, a mînuit aproximativ 40.000. În cei 40 de ani, cît a locuit în strada Candolle, trebuie să-i fi intrat în casă, anual, cîteva mii. Le-a încredințat, înainte de mutare, împreună cu manuscrisele, cu notele și corespondența, Arhivelor literare ale Bibliotecii naționale elvețiene de la Berna. Sacrificiul era inevitabil pentru salvarea acestui tezaur căruia ilustrul proprietar îi putea oferi astfel șansa de a se integra în patrimoniul cultural elvețian și european. Deși îndreptățit, fără discuție, la vremea respectivă gestul profesorului – care încă scria, organiza, reorganiza volume și le pregătea pentru publicare avînd nevoie nu doar de obiș­­nuita-i atmosferă de lucru, ci, practic, și de cărți – m-a impresionat. Mi s-a părut o cedare, o capitulare, un semn rău prevestitor. Dar, contrar oricăror îngrijorări, un răgaz de 14 ani avea să-i mai fie dat, de a cărui fertilitate profesorul avea să se bucure pînă tîrziu, spre ajunul mutării definitive, a morții sale survenite anul acesta, în 4 martie, la Morges.

Zîmbetul profesorului

Începînd din 6 martie, după înhumare, presa elvețiană și cea internațională au evocat pe larg viața și opera lui Jean Starobinski, medic, profesor, critic și istoric literar, istoric al ideilor, considerîndu-l unanim una dintre cele mai strălucite minți pe care științele umaniste le-au dat lumii în ultima sută de ani. Din această sută, viața sa – dedicată îndeosebi criticii literare și istoriei ideilor – acoperise aproa­pe 99 de ani. Cînd l-a surprins moartea, era preocupat să-și întîmpine cu demnitate centenarul. Cel puțin așa susținea necrologul  apă­rut în Tribune de Genève, din care am aflat că Editura Seuil avea, în proiectul său pentru 2020, Corpul și rațiunile sale, un volum reunind, sub coordonarea lui Martin Rueff, articolele medicale. În 6 martie, președintele Franței, Emmanuel Macron, îi aducea marelui defunct omagiul său pe Twitter, numindu-l „cetățean elvețian, spirit universal“, „reprezentant emi­nent al Europei culturii“, al acelei Europe „care ne adună și ne face mai umani“. La rîndul său, Le Monde publica, în aceeași zi, un amplu articol privitor la dispariția reputatului istoric al ideilor, cel care ne-a lăsat, „printre altele, cărți majore despre operele lui Stendhal și Rousseau“. Mărturisesc însă că, citindu-l, atenția mi-a fugit de la binemeritatul elogiu semnat de autor la fotografia ce ilustra textul, înfățișîndu-l pe profesor la el acasă, în vechiul apartament, în iulie 1990. Or, în acel an îl cunoscusem și eu, în timpul unei șederi de cîteva luni la Geneva. Dat fiind că am mai scris despre asta, voi trece peste motivele mai vechiului meu atașament față de profesor, ca și peste împrejurările cărora le datorez repetatele vizite la familia Starobinski, în acel an. În schimb, îmi va fi cu neputință să-mi reprim amintirile. Printre ele, zîmbetul profesorului, atît de special. Era același, în  fotografie, parcă rămas pe fața lui din ziua în care mi-a deschis prima oară ușa apartamentului de la etaj și m-a poftit în salon.

Întîlnirea din strada Candolle

Am avut, așadar, privilegiul să gust atmosfera casei din strada Candolle, să stau de vorbă cu profesorul și în biroul său de la parter, să-i admir biblioteca, să-l privesc și să-l ascult în timp ce, scoțînd din rafturi o carte sau alta și mîngîindu-le copertele cu mîinile amîndouă, părea să-mi spună că el nu era decît umilul lor cititor. Vorbea despre ele – sau și cu ele – zîmbind cu inocentă melancolie, prefirînd cuvintele cu vocea sa baritonală – emanație a  încîntării spiritului. În același timp, însă, era atent, cercetîndu-mă binevoitor cu privirea pentru a se asigura – nu că îl urmăream – că l‑am înțeles. Orice acțiune trebuia urmată de o reacție, ambele fiind legate de profunzime. Ca, de altminteri, orice expresie. Pînă și ironia. Se supunea el însuși  acestei exigențe, întru totul. Avea o dicție perfectă: părea că alege sunetele punîndu-le în rezonanță cu sine însuși, abia apoi rostea cuvintele. Și le rostea cu plăcere, înălțîndu-le mai presus de primul înțeles și coborîndu-le încărcate de sensuri. Fermecătoarea-i fluență nefiind cu nimic tulburată. Franceza lui, vorbită sau scrisă, era înțeleaptă și frumoasă – clară și caldă –, iradiind, deopotrivă, energie și calm. Era limba unui om cultivat, trăită lăuntric în armonia dintre suflet, lectură și muzică: un ecou vibrant al bibliotecii. Biblioteca, însă, în întregul ei, era  de necuprins, desfășurîndu-se, la vedere sau mai în umbră, în aproape toate camerele – și coridoarele – locuinței dispuse pe două nivele.  Erau  acolo cărțile unui erudit: cărți de specialitate, de medicină, de istorie și critică literară,  dar și de lingvistică și de filozofie, operele clasicilor, ediții bibliofile, tomuri masive, istorii și enciclopedii, colecții și albume de artă, cărți de lucru, cărți de plăcere, cărți rare, ediții vechi, bibliofile, cărți noi, cărți, cărți... într-o desfășurare  de genuri, vîrste, culori și texturi diferite – un adevărat spectacol al creației și libertății spiritului.  Degajau în toată casa o atmosferă de pace îndemnînd „la ascultarea sinelui“, la meditație.

Biblioteca, act emblematic

Astăzi, citesc cu nostalgie rîndurile lui Jean Starobinski evocînd fosta bibliotecă. Martin Rueff, responsabilul ediției, le-a inserat pe drept cuvînt în Frumusețea lumii1. Unde, cel puțin la modul simbolic, o astfel de construcție își merită locul: „În apartamentul din strada Candolle 12, biblioteca era împărțită pe două etaje. Cărțile medicale sau de istoria medicinei se aflau la parter, în două încăperi ce dădeau spre curte și pe culoarul ce ducea spre ea. Ele ocupau și două biblioteci închise dintr-un secretariat medical dînd spre fațada imobilului. În dulapurile sau pe rafturile altor încăperi spre curte se găseau: a) un corp foarte mare cu  rafturi conținînd colecția autorilor francezi ai secolelor al XIX-lea și al XX-lea, în ordine alfabetică și însoțiți de lucrări de istorie și critică literară despre ei; b) două biblioteci mari cu geam, în care cărțile erau așezate în ordine alfabetică, una pentru autorii francezi și europeni ai secolului al XVIII-lea, cealaltă pentru lucrările de filozofie modernă și contemporană. Un dulap fix era rezervat lucrărilor de lingvistică și de filozofie a limbajului. În această mare încăpere îmi aveam mai demult principalul birou de lucru, dînd spre curte. Lîngă fereastră era o etajeră mare, pe care stăteau dicționare, gramatici, repertoare, bibliografii etc. La etajul întîi, un dispozitiv complementar își afla locul în trei camere“. Nu încape îndoială că o bibliotecă de o asemenea complexitate și valoare nu s-a adunat la voia întîmplării. Dar nu era nici rodul pasiunii unui bibliofil: profesorul însuși nu se recunoaștea în această ipostază. El a fost în­treaga viață pasionat de lectură și de cunoaș­­­tere,  prin urmare, a gîndit-o, a înzestrat-o și a ordonat-o în funcție de schimbarea și evoluția propriilor interese științifice și literare. Altfel spus, a crescut-o odată cu propria operă, care s-a nutrit din ea. Achizițiile sale de carte din diferite domenii erau deseori subordonate unui scop precis, servind un proiect sau altul – în lucru sau în perspectivă. Mărturisea, de altfel, că alegerile sale mergeau de preferință spre sursele originale „mai curînd decît spre istoricii și comentatorii moderni“. „Cu ocazia lucrărilor despre Rousseau și Diderot, pentru pregătirea edițiilor critice, am achiziționat  ope­re sau colecții pe care cu siguranță le-a consultat Rousseau. Bunăoară, importanta colecție completă a Istoriei generale a călătoriilor, edita­tă de abatele Prévost, și călătoriile în Orientul Mijlociu, editate R.P. Labat. [...] În filozofia politică, Locke, Hobbes, Pufendorf, Shaftesbury, Burlamaqui, Mandeville, Hume, Adam Smith. În muzică: Rameau, și Tratatul lui Tartini”2. Fie și numai trecînd în revistă numele respectivilor autori, ne putem închipui cît de vastă a fost documentarea lui Starobinski pentru a scrie cele 30 de cărți și 900 de articole  care îi compun opera. Este mai mult decît evident că, împlinin­du‑se, biblioteca a devenit un act emblematic pentru destinul său uman și intelectual. Într‑un text de tinerețe – scris la 25 de ani, ca prefață la Colonia penitenciară de Kafka, tradusă de el din germană, Starobinski dădea o definiție actului de construcție ca justificare și naștere, ca afirmare de sine și nevoie de edificare a ființei, „constructorul intrînd în realitatea sa pe măsură ce-și construiește zidurile“. Această definiție, mărturisea autorul, era inspirată – și rezumată – de următoarea inscripție, pe care un dulgher și-a pictat-o pe propria casă după ce a construit-o undeva la marginea Genevei: „Casa este sufletul celui care o locu­ieș­te“.  Parafrazîndu-l, nu mă pot reține să n‑o plasez, la rîndu-mi, pe edificiul cărților profesorului: biblioteca este sufletul celui care o citește. O bibliotecă „d’ honnête homme“, i-a caracterizat-o cu modestie Starobinski lui Claude Reichler, profesor la Universitatea din Lausanne,  care, de altminteri, s-a și pronunțat asupra valorii ei științifice înainte de a fi transferată în arhivele de la Berna. Reichler o evaluează, însă, mult mai generos: „un fel de monument ridicat cărții, acestei civilizații a cărții din care ne tragem astăzi“ . Înaintea acestuia, Pierre Nora, de la Academia Franceză, o numea, în 2005, „o veritabilă geografie a ar­telor și literelor”3. Dar oare cîte și care anume dintre cărțile vechii biblioteci l-au urmat pe Starobinski în noul apartament din strada Champel? Ce va fi însemnat adaptarea, „cînd mîna, obișnuită să caute cutare carte în cutare loc, găsește alta“4. Sînt mici sacrificii omenești pe care, firește, posteritatea nu le va înregistra.

„Raporturile noastre cu trecutul, cu trecuturile multiple“

Numele lui Jean Starobnski, însă, singur sau alături de cele ale fondatorilor și membrilor școlii critice geneveze: Marcel Raymond, Jean Rousset, Albert Béguin, Georges Poulet Jean-Pierre Richard – acesta din urmă plecat și el dintre noi la puține zile după colegul său, în 15 martie  –, va rămîne fundamental legat de istoria culturală a Elveției și a Europei.  Rousseau, la transparence et l’obstacle, Plon, 1957, L’invention de la liberté Skira,1964, La relation critique, Gallimard, 1970/ Relația critică, Univers, 1974 și Portrait de l’artiste en saltimbanque, Skira,1970, Montaigne en mouvement, Gallimard, 1982, Le remède dans le mal, Gallimard, 1990, Textul și interpretul, Univers, 1985, 1789: Les emblèmes de la raison, Flammarion, 1973,1789: Emblemele rațiunii, Meridiane, 1990, Melancolie, nostalgie, ironie, Meridiane, 1993, Action et réaction, Seuil, 1999, Les enchanteresses de l’opéra, Seuil, 2005, Largesse, Gallimard, 2007, L’encre de la mélancolie, Seuil, 2012, Accuser et séduire și Diderot, un diable de ramageLa beauté du monde. La littérature et les arts (ediție stabilită de Martin Rueff), Gallimard, 2016, Gesturile fundamentale ale criticii, Art, 2016 sînt doar cîteva dintre cărțile care ar trebui să nu lipsească din biblioteca – și  educația – bunului european, cel care va duce mai departe istoria și cultura. Firește, prin puterea gîndirii sale, a creației și a noilor  mijloace de lucru create de el. Fapt este că orice frază Jean Starobinski a lui Jean Starobinski închide în ea un adevăr profund, dar deschide totodată îmbietoare cîmpuri  de reflecție. Convingerile sale și atitudinea au fost, cu toate acestea, nu mai puțin ferme. În legătură cu derapajele prezentului nu a ezitat să ne transmită îndemnuri la discernămînt, la responsabilitate în acțiunile și în raporturile noastre culturale, civice sau politice. Așa, bunăoară, în cele cu trecutul: „Într-o lume ce tinde să se uniformizeze, trecutul constituie o mare rezervă de diferență a cărei pierdere ne-ar face mai săraci. Raporturile noastre cu trecutul, cu trecuturile multiple, sînt o dimensiune a persoanei noastre de care nu trebuie să ne lăsăm amputați“5.  
  1. La beauté du monde. La littérature et les arts. Ediție stabilită sub direcția lui Martin Rueff, Gallimard, 2016, pp. 152-153.
  2. Martin Rueff, ibidem, p. 152.
  3. Pierre Nora, Jean Starobinski, care este secretul grandorii dumneavoastră?, Le Temps, 5 mai 2010.
  4. Citat de Isabelle Ruff, în „Jean Starobinski, o gîndire geneveză și universală“, în Le Temps, 6 martie 2019.
  5. Serge Bimpage, Staro, pur și simplu, Scènes Magazine, 2010.
" ["post_title"]=> string(46) "Biblioteca este sufletul celui care o citește" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(45) "biblioteca-este-sufletul-celui-care-o-citeste" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 11:49:13" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 08:49:13" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199214" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#19341 (24) { ["ID"]=> int(199212) ["post_author"]=> string(3) "971" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:47:44" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:47:44" ["post_content"]=> string(6552) "Nu știu dacă fizicianul Carlo Rovelli e, într-adevăr, următorul Stephen Hawking (cum scrie The Times Magazine că ar fi considerat). E însă, cu siguranță, un fizician teoretician extrem de respectat, specialist în gravitație cuantică, unul dintre autorii teoriei gravității cuantice a buclelor (loop quantum gravity theory). E o teorie seducătoare, în care nu toată lumea crede – cuvîntul nu e deplasat, deși vorbim despre știință, pentru că, la fel ca teoria corzilor (string theory), nici cea a buclelor nu are vreo dovadă experimentală și nici nu rezolvă toate problemele puse de unificarea mecanicii cuantice cu teoria relativității. Dar este punctul la care a ajuns, deocamdată, fizica teoretică – o ramură a ei, cel puțin. Rovelli nu e „doar“ un reputat om de știință, e și un intelectual rafinat, bun cunoscător al literaturii și filozofiei lumii, și un scriitor foarte talentat. Are acel dar rarisim de a prezenta accesibil teorii abstracte, simplificînd fără să vulgarizeze și fără să piardă semnificațiile profunde  – har pe  care îl au, cred, numai cei îndelung familiarizați cu domeniul despre care scriu. Ordinea timpului, carte recent apărută la Humanitas, în excelenta traducere a lui Vlad Zografi (o!, de-ar traduce cărți de știință numai oameni care înțeleg bine ce traduc...), spune o poveste cu totul ieșită din comun. Povestea timpului. Care se dovedește a fi mult diferită de cea pe care (credeam că) o cunoaștem. Titlul e inspirat de un fragment din Anaxi­mandru: „Lucrurile se transformă unul într-altul potrivit cu necesitatea și își dau socoteală unele altora potrivit cu ordi­nea timpului“. Și tot ceea ce urmează, în­trea­ga carte, e o demonstrație a neexistenței a­cestei ordini, a săgeții timpului cu care sîntem atît de obișnuiți. Prima parte a cărții explică pe îndelete, cu schițe și exemple lămuritoare, că, din perspectiva fizicii secolului al XX-lea, nu există nici o diferență între trecut și viitor, legile elementare care descriu mecanismele lumii nu conțin această diferență. Singura ecuație care face această dife­rență e, spune Rovelli, al doilea principiu al termodinamicii, faptul că variația entropiei e mereu nenegativă. Timpul e deci legat indisolubil de căldură, de starea de agitație, de dezordine; dar dezordinea e sesizabilă abia cînd facem observații la scară microscopică. Atîta vreme cît privim de sus, privirea noastră e „încețoșată“ și avem iluzia ordinii – și a săgeții timpului: „diferența dintre trecut și viitor ține doar de perspectiva noastră încețoșată asupra lumii“. E lecția pe care ne-a predat-o Boltzmann. Ce rămîne dacă renunțăm la trecut și viitor? Prezentul, desigur. Ei bine, nu tocmai... Teoria relativității a lui Einstein ne învață că nu există simultaneitate, că nu există, deci, un prezent absolut. Nu există un „acum“ valabil pe Pămînt și pe Vega. „Ideea că universul există acum într-o anu­mită configurație și se schimbă în întregul său odată cu trecerea timpului nu mai e valabilă.“ Există un prezent aflat în vecinătatea noastră, dar nu un „prezent“ dintr-o galaxie îndepărtată. Timpul nu e diferit de celelalte entități descrise de fizică prin cîmpuri și cuantificate de mecanica cuantică. Există cuante de timp: „Substratul care determină durata timpului nu este o entitate independentă, ci un aspect al unui cîmp dinamic. Sare, fluctuează, se materializează doar prin acțiune și nu poate fi găsit dincolo de o scară minimă“. E un fel de-a nega nu doar existența săgeții timpului, ci chiar a timpului însuși. Partea a doua a cărții are un caracter mai degrabă speculativ în măsura în care încearcă să introducă cititorul în lumea teoriilor foarte moderne care trec dincolo de Einstein și Schroedinger – și încă nu validate, spune onest Rovelli. Acum, lumea e privită ca fiind formată nu din lucruri, ci din rețele de evenimente (puncte din spațiu-timp) caracterizate de devenire, adică de raporturile care se stabilesc între ele, de interacțiuni. O piatră e prototipul nostru pentru un „lucru“, dar, de fapt, piatra e doar un eveniment mai lung, „o vibrație complexă a cîmpurilor cuantice, o interacție momentană a forțelor, un proces care, pentru o clipă, reușește să-și păstreze forma“. Așa se ajun­ge la o fizică în care ecuațiile fundamentale nu mai conțin variabila timp. Partea a treia a cărții, „Sursele timpului“, încearcă să închidă cercul și să deslușească felul în care, totuși, ajungem la concepțiile noastre obișnuite despre timp. E un excurs fascinant prin teorii științifice, dar mai ales prin filozofie și literatură – nu lipsesc autorii antici greci și indieni, Augustin, Kant, Husserl, Heidegger, Proust –, dar nici fizicieni sau matematicieni ca Roger Penrose și Alain Connes. Rovelli se mișcă uluitor de elegant, prin milenii de cultură, fără să dea nici o clipă senzația de pedanterie. Remar­cabil e felul în care recunoaște că idei fundamentale din știință au fost intuite de poeți sau de filozofi cu mult înainte de a avea vreo dovadă experimentală (ceea ce nu e deloc o pledoarie în favoarea speculației care ignoră experimentul). Concluziile lui nu sînt ușor de explicat. În esență, timpul pe care îl percepem e doar o variabilă între altele, care posedă unele dintre caracteristicile atribuite timpului, aleasă de o stare macroscopică ale cărei detalii nu le percepem. Un timp (nu e bine să folosim articolul hotărît) e deci determinat de o stare ma­croscopică. Lumea e guvernată nu de ener­gie (care se conservă, deci nu produce schimbare), ci de entropie – care e o cantitate relativă, ca și viteza. Rovelli oferă o carte minunat scrisă, în care prezintă rodul studiilor lui de o viață asupra timpului – „concept complex, stratificat, cu numeroase proprietăți distincte de­curgînd din diferitele aproximații“. Desi­gur, întrebarea „Ce este timpul?“ rămîne fără răspuns. Poate că nici nu e bine pusă." ["post_title"]=> string(30) "Bifurcaţii. Săgeata timpului" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "bifurcatii-sageata-timpului" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 09:47:44" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:47:44" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199212" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#19342 (24) { ["ID"]=> int(199217) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 10:01:41" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:01:41" ["post_content"]=> string(6894) "Cum se pot situa actualitatea, prezentul, situația unui loc, a unui oraș? În cazul nostru, care ar fi intervalul, spațiul prezent al Bucureștiului? Care ar fi bornele acestei situații? Între ce și ce sau de unde pînă unde se întinde, se desfășoară, „are loc“, ca situație umană și socială comparabilă cu altele, contemporane lui, dar tocmai prin defazaj, prin decalaj, între ce și ce sau de unde pînă unde se întinde, așadar, Bucureștiul strict actual? Nu cred că voi greși dacă voi spune că Bucureștiul actual se situează sau se „întinde“ între două ilegalisme opuse, simetrice și complementare – de fapt, practic, identice. Între două rezistențe, dacă nu chiar sfidări ale unor norme urbane actuale. Între, pe de o parte, o rezistență la modernitate și, pe de altă parte, o sfidare din partea unei anumite ultra-modernități. Ambele, însă, sfidînd și încălcînd în egală măsură spațiul public și spiritul civic. S-o luăm însă concret și sistematic. Mi-a fost dat, așadar, să observ o dublă invazie. Pe de o parte, primăriile de sector au fost nevoite, pentru a ne alinia în sfîrșit legislației europene, să introducă pubelele separate, pe tipuri de deșeuri, obligîndu-i, prin urmare, pe bucureșteni să facă un salt în viitor și să înceapă să trieze ceea ce aruncă. Eu, unul, m-am bucurat, dar în spațiul cîtorva zile, pubelele la care aveam eu acces au început, pe de o parte, să fie debordate aproape zilnic, de parcă dintr-odată cantitatea de deșeuri aruncată de către vecinii mei se înzecise, deși imediat mi-am dat seama că este vorba de multă hîrtie, deci de abuzul unor firme private care profitau de pubelele publice cînd, de fapt, ar fi trebuit să se aboneze privat la servicii private de ridicare a gunoaielor. Și, pe de altă parte, de faptul că nimeni nu separa, de fapt, nimic, că toată lumea arunca, în continuare, suveran alandala, de toate peste tot, în toate cele trei tipuri de pubele. După care, foarte rapid, colantele de pe cele trei pubele care anunțau atît tipurile de deșeuri, cît și operatorul privat responsabil de acest serviciu au început să dispară, după care, pe rînd dar la fel de rapid, la fel de vertiginos, au dispărut și pubelele ca atare. Între autoritățile locale, care au introdus, din bugete publice locale, trierea deșeurilor, și operatorii privați (diferit de imaginativi și, de fapt, de cheltuitori în ceea ce privește pubelele) care o asigură, chiar nimeni să nu fie interesat să alerteze Poliția? Sînt acestea, sau nu, niște infracțiuni, nu doar niște sfidări? Sînt, altfel spus, ele doar niște ilegalisme, cum spunea Michel Foucault (termenul îi aparține), sau, deja, niște ilegalități? Ceea ce caracterizează Bucureștiul strict, dar absolut strict prezent, imediat actual, ar fi, cum spuneam, două ilegalisme (ba chiar ilegalități) opuse, dar complementare la adresa bunului comun, a spațiului public, a spiritului civic (rețineți, vă rog, această triadă de cvasi-sinonime: public, comun, civic). Este vorba de două înfrîngeri ale societății, din partea societății înseși. În loc să încerce a se depăși pe ea însăși, societatea se trage pe ea însăși înapoi. Sau, în cel mai bun caz, se ține pe ea însăși pe loc. Iar acestui loc îi putem spune, fără teamă de a greși, cu sau fără ghilimele, în sens atît spațial-fizic, cît și moral-social, București. Am văzut, așadar, cu cît eroism re­zistă, se opune, așadar, societatea bucureșteană la introducerea pubelelor bazate pe normele europene ale trierii deșeurilor, cum fie le ignoră, fie le umple, alandala însă, fără a separa vreun pic deșeurile, după care poate ajunge chiar la subtilizarea acestor pubele, altfel spus, cel mai probabil, la însușirea lor. Adică la privatizarea spațiului public și a bunului comun. La polul opus, în oglindă față de această rezistență anti-modernă, se găsește o altă sfidare la adresa sferei publice, comune, civice, de data aceasta din direcția – doar aparent, totuși, opusă – a unei anumite hiper-modernități și ultra-modernități strict actuale: invadarea Bucureștiului, în special a trotuarelor sale, de vehicule pe două roți, în special trotinete, și deja în sistem de închiriat. De multă vreme deja, a merge pe trotuarele Bucureștiului, a fi deci pieton, a devenit, în mintea unora, depășit, ne-mo­dern, aceștia făcînd să coincidă o anumită viteză a istoriei, traducînd viteza, hiper-accelerarea istoriei, prin viteza propriu-zisă de deplasare, de fapt de rulare, căci este vorba de mersul pe roți, motorizat, fie el în mod „carbonic“ sau nu. „Rulanții“, pe biciclete sau trotinete, par, pentru că li se spune și au ajuns să își spună ei însiși, mai moderni și mai ales, moral, mai virtuoși, mai „curați“ decît automobiliștii „fosili“, și au ajuns să își permită orice, să-și ia, practic, nasul la purtare. Adică să abuzeze de trotuarele confiscate, pînă mai ieri, de automobilele parcate ilegal, azi de deplasarea cu aceeași obsesie, cu aceeași manie a vitezei, cu biciclete și trotinete. În București se repetă ceea ce am văzut deja, foarte recent, la Paris: invadarea în primul rînd a trotuarelor, dar și a carosabilului de trotinete de închiriat (aceleași cîteva firme californiene, de fapt aplicații delocalizate de bike sharing, dar tocmai de aceea ușor de localizat, ca în întreaga lume), trotinete care pot fi lăsate oriunde și luate de oriunde, expunîndu-i pe pietoni la accidente și expunîndu-și propriii utilizatori la accidente, dat fiind că, neacoperite încă de codul rutier, strecurîndu-se, în toate sensurile cuvîntului, printre norme, ele nu sînt supuse nici unei reglementări. La Paris, în fața acestei invazii, Primăria Parisului a început, însă, să reglementeze. Asta va trebui să facă, urgent, și Primăria Bucureștiului. Mersul pe jos, singurul să­nătos, este în mare pericol de extincție, asemenea multor specii ale biosferei, în urbanosfera bucureșteană. Pentru că, tot mai motorizate, chiar dacă „micro“ și chiar dacă electric, aceste device-uri tind spre viteze tot mai mari, aliniindu-se, de fapt, ravagiilor provocate de automobilele cu carburanți fosili cărora par a li se opune și față de care se propun ca versiune „curată“ ecologic și „virtuoasă“ moral. Între mașini și mașini, adică între automobile și biciclete și mai ales trotinete, orașul nu mai merge." ["post_title"]=> string(106) "de-clic(k) / atelier deschis. Între trotinete și (non)trierea deșeurilor, a fi și a nu fi urban modern" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(94) "de-click-atelier-deschis-intre-trotinete-si-nontrierea-deseurilor-a-fi-si-a-nu-fi-urban-modern" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:01:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:01:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199217" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#19343 (24) { ["ID"]=> int(199228) ["post_author"]=> string(1) "9" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 10:26:45" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:26:45" ["post_content"]=> string(9888) "Pe 7 iunie, Ali Moini a fost oaspetele Cen­trului Național al Dansului din București (CNDB) la Teatrul Odeon, în colaborare cu Institutul Francez din București. Este un artist iranian născut la Shiraz, în 1974, și devenit rapid cunoscut în Europa și în America prin spectacole construite la Montpellier Dance Festi­val, dar promovate peste tot în lume.

Scena

La intrarea în sală vezi un om în picioare în semiîntunericul din stînga scenei, între nenumărate fire, care duc spre „ceva“ din dreapta ei și spre sticle (semi)umplute cu apă, care atîrnă în fundal: atît și nimic mai mult, tot spectacolul. Omul ne privește tăcut în timp ce ne așezăm, iar el își leagă diverse fire pe corp. Scena se întunecă treptat, sala amuțe­ș­te. Ușor, o mînă a omului se mișcă, simultan cu acel „ceva“ din dreapta, lucind în întuneric: o structură metalică verticală, un soi de schelet uman cu brațe și picioare. Lumina, palidă, este îndreptată spre el sau spre fundal. Omul, aflat în semiîntuneric în echilibru instabil, adesea sprijinit pe un singur picior, manevrează neîncetat firele din întreg decorul. Înțelegem rapid că propriul lui corp, printr-un efort muscular apreciabil, ține în echilibru toată această enormă mașinărie, sticlele fiind contragreutatea siluetei de metal din prim-plan. Sonorul este un soi de huruit, cînd violent, cînd scăzut, crescînd tensiunea spre paroxistic sau diminuînd-o spre liniște, dar mereu dramatic, chiar amenințător.

Lupta

La început, omul pare doar a încerca dacă și cum poate mișca prin fire silueta din fața lui. Văzînd că ea răspunde, încearcă mișcări din ce în ce mai largi și mai sofisticate, cînd apropiindu-se, cînd depărtîndu-se de aceasta, în timp ce, în același ritm, silueta se retrage sau tinde spre el. Omul ajunge astfel adesea în poziții-limită, ușor oblic sau paralel cu podeaua, chiar cade de vreo două-trei ori, iar silueta se mișcă și ea, ba chiar  dă, în ciuda firelor, mereu mai mult, impresia de mișcare semiautonomă, nu comandată de mînuitor, ci doar în armonie cu el, ba chiar independentă uneori și cu nuanțe autoritare, ca și cum ea ar fi mai curînd cea care este la comandă. Toate acestea se întîmplă în timp ce sticlele din fundal se clatină tot mai ra­pid, în ritmul mișcărilor celor doi, mărind astfel riscul de eșec al omului, dar subliniind și im­portanța fundalului ca fiind un al treilea jucător, cel care men­ține în fapt echilibrul dificil de pe scenă din­tre ceilalți  doi.

Tentația

Aceste mișcări paralele au inițial ceva hieratic, dau im­pre­sia de plutire, dar ea pare treptat macabră, iar silueta, din ce în ce mai mult un sche­let propriu-zis, mișcat de om. Astfel citită, scena amintește apariții asemănătoare din pic­tura europeană, în care un „schelet viu“  se ivea printre oameni, ca un memento mori, adesea preluînd propriile lor atitudini, precum în gravurile lui Hans Holbein cel Tînăr, unde Moartea apare, de exemplu, într-o casă săracă (1523-1525) sau, mai crud, în Triumful morții, la Pieter Bruegel cel Bătrîn (1562), unde ea tronează devastator deasupra mulțimii de oameni. Dar este aici o astfel de intenție la mijloc? Dificil de răspuns. Acel schelet poate fi citit ca atare, negativ, dar și pozitiv, ca o  creație a mînuitorului ei, un soi de păpușă gigantică sau o sculptură gen Galateea, de a cărei frumusețe se îndrăgostește autorul ei legendar, Pygmalion, și care astfel prinde viață. Paralelismul lor elegant pe verticale oblice prin aer reduce apropierea fizică, în unele mișcări, dintre mînuitor și cel/cea mînuit(ă), la cîțiva centimetri. Exprimă ea astfel tandrețea omului față de scheletul tratat ca păpușă seducătoare? Așa s-ar spune, totuși dansul nu duce la atingere, este ca și cum acesteia i s-ar opune o interdicție divină sau un blestem, în ciuda atracției reciproce dintre ei: „Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe/ E un adînc asemene/ Uitării celei oarbe“, s-ar putea numi pasiunea mînuitorului pentru ceea ce mînuiește, ca și sofisticatele lor neatingeri, în limbaj eminescian. Sau știu amîndoi că interdicția este definitivă? Care este diferența dintre ei, pare atunci a se întreba mînuitorul  într-un paroxism, ce-i lipsește ei?

Final

Brusc, el începe să atîrne bucăți de carne adevărată pe firele marionetei, vrînd parcă să-i dea la propriu viață, într-o interpretare violent antiromantică – sau antiestetică – a vechiului mit. Cum transformi visul în realitate? Prin carne vie: un răspuns violent contemporan, opus oricărui estetism sau simbol. Și brusc explodează o lectură inversă a tot ceea ce am văzut pînă acum. Carnea reală atîrnată de fire nu se arată numai dizgrațioasă, ci rupe și armonia dintre ei, ca un exces, în încălcarea permisă a legii: viața Galateei este spartă de încercarea lui Pygmalion de a transforma simbolul în om concret. Mînuitorul atins de furie distruge atunci tot ceea ce a construit, desface contactele, aruncă brațele păpușii  de le zboară în tavan fără viață:  ele se lipesc de traverse, pe măsură ce mînuitorul redevine un om ca toți oamenii. Blestemul separării veșnice dintre om și obiecte învinge.

Discuție

Frumusețea spectacolului rămîne însă de neuitat. După spectacol, Ali Moini ne-a răspuns la întrebări, cînd în franceză, cînd în engleză, detașat, tehnic, glumeț, ca și cum ar fi dorit să se distingă el însuși de mînuitorul păpușii. Tot ceea ce a vrut să arate, spunea Moini, este cum se pot transmite semnale la distanță unor obiecte inanimate.  Atît? Atît, a răspuns el concret și dezinvolt, evitînd discuția despre sensul lor. Lectură mitologică? Simbolică? Nu. Narațiune cu sens anume, apropo chiar de Rostam, eroul mitologic iranian, citat în preambulul scris al spectacolului difuzat de organizatori? Nici asta. Exclude tehnicitatea, semnificația? Nu neapărat, dacă l-am înțeles eu bine pe Ali Moini, dar discutarea celei din urmă devine superfluă. Încă ceva. Mînuitorul putea eventual trimite semnale la distanță păpușii precum unei drone, și ea, deși inanimată, ar fi răspuns. Legarea prin fire nu ar fi fost, tehnic, cred, strict necesară. Dacă a făcut-o, înseamnă că aceasta îi era ca atare necesară spre a sugera că păpușa nu numai asculta, ci îi și răspundea ea însăși, cumva, și astfel i se putea atribui nu numai un parteneriat tehnic, ci și un soi de viață proprie. Succesul tehnic este deci întovărășit, finalmente, în acest spectacol, de eșec creator. Am mai înțeles însă ceva și despre dans, cu acest prilej, ceva foarte prețios, deși nu știu dacă  este ceva general sau specific lui Moini. Artistul, în genere și mai ales într-un astfel de spectacol, nu creează ceva pentru a-i clama astfel public sensul. Obiectele și gesturile lui sînt într-adevăr doar semnale; noi le dăm acestora un sens. Povestind aici ceea ce am văzut, eu am încercat astfel să dau un anume sens mișcării de pe sce­nă. Alții, poate, îi vor da un alt sens. Artistul nu o face însă, din principiu, în alt limbaj decît în cel ales inițial. Dacă încearcă, ratează și oferă ideologie sau banalitate. Marcel Mauss, vorbind despre dar, preciza importanța contra-darului oferit la schimb de primitor într-un cod cunoscut în mai toate culturile lumii. Noi înșine, privind spectacolul lui Moini ca un dar, îi oferim în contradar reflecții și interpretări. [caption id="attachment_199230" align="aligncenter" width="754"] Pieter Bruegel cel Bătrîn, Triumful Morții , 1562, Madrid, Museo del Prado[/caption]

Post-festum

Încă ceva, neintenționat de Ali Moini, dar devenit public, grație lui. Centrul Național al Dansului din București (CNDB) a oferit, pe 7 iunie, foarte probabil, ultimul său spectacol din acest an. Guvernul Dăncilă i-a acordat, cu mare întîrziere, doar 40% din bugetul cerut pe 2019. Ca urmare, dacă situația nu se schimbă, acest minunat CNDB își închide porțile restul anului și artiștii îi rămîn pe stradă. Din cîte înțeleg, situația este gravă și la Cluj și Iași. După terminarea spectacolului lui Ali Moini, dar grație lui, înțelegem că desfacerea păpușii, imaginate ca obiect de artă, devine, fără voie, și un al doilea simbol, unul public, anume al înghețării de către „maestrul“ Teodorovici, la propriu, a oricărei mișcări de dans pe scenă, din cîte aud și la Iași ori Cluj, nu numai la București, ba poate și în alte arte. Guvernului PSD nu-i pasă de efecte, dar Ali Moini i-a arătat rezultatul: din artă, rămîn doar niște cîrpe sau fire, aruncate undeva pe scenă. La fel și din Putere. Numai că PSD uită, pare-se, că toate aceste nepăsări se plătesc. A mai uitat cineva din acest partid și a plătit. Vor plăti și alții." ["post_title"]=> string(14) "Lupta cu umbra" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(14) "lupta-cu-umbra" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:26:45" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:26:45" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199228" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#20140 (24) { ["ID"]=> int(199209) ["post_author"]=> string(4) "3767" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 09:25:38" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:25:38" ["post_content"]=> string(1317) "Mi-e patul plin de cărți. Adio, coapse De fufe dulci, moi către mine-ntoarse! Adio și la sîni suind spre cer, Cu sfîrcuri puse de-un bijutier Ce adîncește și burice, fără milă, Lucrînd cu o dăltiță și-o tocilă, Și șlefuiește și nimfete și rozete Ascunse sub dantele și șirete Și-mprejmuite-n tatuajele horror. Mi-e patul plin de cărți despre Amor, Cu planșe lubrice, grotești, pururi gingașe Și cu tabele de poziții pătimașe Și între scoarțe adunînd miresme fine Și puturoase ce orbesc pe-oricine Încearcă literele tandre să dezlege Pînă-i ajung mințile-n cap betege Și-aripile-i cad în heleșteu Și-aureola-i pîlpîie mereu În jurul tîmplelor, liric se stinge... Și-atunci demonu-amiezei îl învinge Cu plase de paianjen pe meninge Și-l pustieșe-ncet-încet de toate, Împotmolindu-l în singurătate, Deși are alt înger pe-un perete Care-l privește ca să se desfete Și bea pe-ascuns pahar după pahar De ceai băltit din vechiul samovar Ce nu-l vedem, căci samovarele dispar..." ["post_title"]=> string(45) "Negoţ cu îngeri. Înger căzut la cititură" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(39) "negot-cu-ingeri-inger-cazut-la-cititura" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 09:25:38" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 06:25:38" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199209" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [26]=> object(WP_Post)#20141 (24) { ["ID"]=> int(199231) ["post_author"]=> string(4) "3460" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 10:32:40" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:32:40" ["post_content"]=> string(11140) "[caption id="attachment_199232" align="alignright" width="305"] Ioan Mihai Cochinescu, Omagiu lui Dali. Cascada Timpului[/caption] Mimi Müller, odioasa prostituată de la subsol, nu avea nici treizeci de ani și era foarte frumoasă, mai frumoasă chiar decît Marilyn Monroe tolănită în pat într-o fotografie matinală extrem de senzuală din revista Pageant, în care aceasta declara că mănîncă dimineața, după duș, în timp ce se îmbracă și își dă cu ruj pe buze, doar o cană cu lapte fierbinte, în care bate două ouă crude. Sora mea, Vergi, care avea pe-atunci vreo doisprezece-treisprezece ani, o privea extaziată pe Mimi cum stătea la poartă, în stradă, și își aștepta clienții – cei mai mulți, soldați ruși din garnizoana aflată la Pădurea Verde –, admirîndu-i buclele aurii, strălucitoare, date cu briantină, și ceasul Doxa de care nu se despărțea niciodată. „Aș vrea și eu un ceas dintr-ăsta“, îi spunea inocenta mea soră, legănîndu-se de pe un picior pe celălalt. „Cum aș putea să fac rost?“ „Ehe, fetiță dragă, nu-i ușor deloc. Trebuie să muncești foarte mult, crede-mă!“ Și rîdea cu gura larg deschisă, dezvelindu-și printre buzele cărnoase, roșii, dantura perfectă, albă precum mărgelele de perle ale mamei pe care le ținea într-un sertăraș al oglinzii cu dulăpior din sufragerie, într-o cutiuță hexagonală de carton, cu nisip și scoici lipite de jur-împrejur, lîngă pastiluțele de Luminal, Antinevralgic și Piramidon. La fiecare hohot, buclele aurii ale frumoasei și odioasei Mimi îi tremurau în perfectă sincronizare cu sînii dezveliți pe jumătate grație decolteului generos al sarafanului de vară, înfoiat de juponul cel bogat de dedesubt. Mă oprisem cu trotineta în mijlocul trotuarului și le priveam tăcut, măsurînd-o din cap pînă în picioare pe Mimi, despre care mama noastră ne vorbea ca despre cea mai rea dintre toate vrăjitoarele pămîntului, capabilă să înghețe cu otrăvuri și descîntece sau numai dintr-o privire sîngele din vinele tuturor bărbaților care o vizitau, hrănindu-se mai apoi, lacom, cu carnea acestora și dîndu-le resturi de oscioare și bucățele de inimă nenumăratelor ei pisici. „Niciodată să nu o priviți în ochi! Niciodată!“, era porunca mamei. „L-am văzut chiar de Înălțare pe preotul bisericii noastre prăvălindu-se la pămînt, după ce nenorocita l-a privit drept în ochi. Odioasa e necuratul, ucigă-l toaca. Piei, Satana!“ Și își făcea de fiecare dată trei cruci mari, la repezeală, murmurînd și o rugăciune. Odioasa Mimi, îi spunea mama, sau numai Odioasa. Și așa i-a rămas numele, pentru noi toți cei din familia noastră. Ar fi putut să-i spună Mülleroaia, după cum botezase alte vecine sau femei periculoase care ar fi încercat să-i fure mințile tatălui meu, precum Sucioaia, Brătianca, Moldo­veanca, Droloșoaia sau Gănioaia. Mimi se pricopsise însă cu porecla cea mai nemiloasă: Odioasa. De data aceasta nu apăru nici un bărbat dornic de vreo întîlnire amoroasă cu odioasa Mimi. În schimb, de după colțul dinspre strada Drăgășani, venea zîmbind către noi, păcănind din pantofii ei roșii de lac cu toculețe metalice, o femeie tînără, blondă, cu bucle strălucitoare, izbitor de asemănătoare la chip cu Mimi, de parcă i-ar fi fost o soră ceva mai mare. Cele două s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu drăgălășenie, îndoindu-și fiecare dintre ele cîte un picior, în exact aceeași clipă, la un unghi de nouăzeci de grade. Necunoscuta m-a mîngîiat pe cap. „Și eu eram pistruiată ca tine cînd eram mică“, mi-a zis. „Și iată ce frumoasă m-am făcut cînd am crescut. Nu te mai uita așa la mine, aș putea să-ți fiu mamă. Hm?“ Am ridicat din umeri, zîmbind prosteș­te, fără să spun nimic. I-a întins apoi mîna surorii mele, prezentîndu-se: „Mirona“. „În zilele următoare“, i-am povestit frumoasei mele cu părul arămiu, lung și cîrlionțat, în vreme ce ne savuram micul dejun în Montmartre, la Café Deux Moulins din Rue Lepic, „Mirona făcu turul vecinilor casei noastre Secession și își cîștigă repede simpatia tuturor prin felul deschis de a comunica, prin afișarea unor vădite bune maniere și a unei educații alese, care nu păreau a avea nici cea mai mică legătură cu reputația proastă a prietenei sale de la subsol“. Oprindu-se la atelierul de bobinaj al tatălui meu, Mirona ciocăni ușurel în ușa din scînduri de brad spoită cu păcură. „Deranjez?“, îi zîmbi ea prietenoasă. „Nu, nici vorbă. Luați loc, domnișoară“, o invită el pe unul dintre scăunelele așezate în jurul unei mese scunde, rotunde, din lemn, făcută după modelul celei din bucătărioara de la Sinești, pe care erau rînduite bucatele, țuica, blidele și mămăliga. „Mirona“, se prezentă ea, strîngîndu-i mîna ușurel. „Flo­rian“, s-a prezentat și el. Iar apoi, de parcă s-ar fi vorbit dinainte, și-au spus în același timp numele de familie. Și tot ca la un semn, au izbucnit în rîs. „Nu se poate!“, i-a spus tatăl meu. „E o glumă?“ „Nu, e chiar numele meu de fami­lie“, i-a spus femeia, potolindu-și cu încetul veselia. „Sîntem rude?“, a întrebat-o el, puțin încordat. „De unde să știu?“, a ridicat ea din u­meri. „Sînteți din Sinești?“ „Da. M-am născut acolo. Dar toată familia s-a mutat în București, înainte de război.“ „Și eu sînt din Sinești.“ „Într‑adevăr?“, a făcut ea ochii mari. „Da. Am plecat de-acasă cînd eram copil și, după mai multe peripeții, am ajuns în București. Am făcut războiul, și, iată-mă aici, în Timișoara.“ „Extraordinar!“, bătu ea din palme, entuziasmată. „Așa­dar, sîntem consăteni. Dacă nu cumva neamuri. Pentru că e un nume destul de, cum să spun?, rar, neobișnuit. Nu?“ Și chiar atunci apăru de după ușa din lemn de brad a atelierului mama mea, încruntată, cu mîinile în șolduri. „Dum­neata, domnișoară, o să pleci imediat de-aici!“ „Îmi pare rău, dar...“ „Nici un dar! Acum! Imediat!“ Mirona se ridică stînjenită de pe scăunel și se îndepărtă. În zilele următoare n-a mai văzut-o nimeni. Dispăruse la fel de discret precum apăruse. Se răspîndi după plecarea ei, cu viteza fulgerului, zvonul că odioasa Mimi și Mirona erau lesbiene. Că în realitate Mirona era în egală măsură voyeristă, după cum și sugera numele ei, tradus din spaniolă. Roji Neni afirma, de pildă, că Mimi făcuse un avort ajutată de enigmatica Mirona de la București. Ștefi, fata familiei Hermann, susținea însă că bucureșteanca o sugrumase pe Mimi și îi furase toate ceasurile. Se jura că le-a văzut pe cele două umblînd într-un cufăr „unde erau cîteva mii de ceasuri de aur“ și că se jucau cu ele aruncîndu-le în sus ca pe niște mingiuțe, ca pe niște podoabe pentru bradul de Crăciun. Tot ea spunea că după aceea le-a văzut călărindu-se una pe cealaltă, părînd că vor să se sufoce reciproc și că, în cele din urmă, Mimi a rămas întinsă fără suflare pe pardoseala odăiței care își avea geamurile spre strada Drăgășani. „Eu cred că a făcut săpun din ea, în cada de aramă din spălătoria din beci“, a mai adăugat Ștefi, privind mereu în lături, ca și cum n-ar reuși să scape de obsesia acelor imagini terifiante. „Cine nu mă crede să meargă să vadă. Sînt peste două sute de săpunuri mari acolo. Le-am văzut cu ochii mei și le-am numărat. Nu mint.“ Tatăl meu stătea abătut în fața unui motor mare de macara, desfăcut, care părea un soi de miriapod cu zeci de sîrmulițe în loc de picioare, ivite din bobinele statorului cel uriaș, de curînd rebobinat. Privea în gol, cînd a simțit că îl bate cineva ușor pe umăr. Era Mimi, care zîmbea trist din colțul gurii. „Mirona v-a lăsat acest pachețel și o scrisoare.“ „Domnule Florian”, scria în mica ei epistolă Mirona, „regret din suflet dacă v-am pricinuit neplăceri din partea soției, care probabil a interpretat în mod greșit prezența mea în atelierul dumneavoastră, motiv pentru care încep cu toate scuzele necesare și foarte sincere. Am venit în Timișoara la invitația prietenei mele, Mimi Müller, cu care întrețin de mai multă vreme relații strict profesionale, mai exact în domeniul comercializării ceasornicelor, pentru că ea deține numai produse de calitate, la un preț rezonabil. Poate ați auzit de domnul Max Wiessblueth, din București, care s-a ocupat înainte de război de distribuția producătorilor de ceasuri Doxa, Hamburg-Amerika­nische Unhrenfabrik, Rosskopf System și Louis Roskpf Reconvilier, Kollmar & Jourdan și alții, la fel de faimoși. După ce am devenit prieteni, domnul Max m-a desemnat pe mine să-i preiau afacerea, cu-atît mai mult cu cît sînt sigură că aveți cunoștință despre consecințele persecuției evreilor din anii 1942-1943 și înțelegeți de ce dînsul a renunțat la afacere aproape cu totul. M-am ocupat o vreme de importul ceasornicelor Longines, mai ales de cele destinate avioanelor produse în România la faimoasa întreprindere IAR. Vă mărturisesc că Mimi mi-a spus într-o scrisoare că are un vecin cu numele de familie identic cu al meu. Acesta a fost cel de-al doilea motiv pentru care am ajuns la atelierul dumneavoastră – dintr-un impuls, desigur nesăbuit, dictat de curiozitatea specific feminină. Acum regret. În semn de împăcare și cu nădejdea că veți accepta un mic dar ca simbol al bunei mele credințe, și anume cel din urmă ceas comandat de mine în Germania, în anul 1943, avînd marca Longines. Cu deosebită stimă și respect, Mirona“. Semnătură indescifrabilă. Trecînd în căruciorul ei de infirmă împins de o asistentă îmbrăcată în halat alb și capot mov pe sub coroana bogată a arțarului de lîngă poarta principală a sanatoriului din vecinătatea Micului Trianon din Florești, bătrîna Beatrice Wittgenstein ridică în bătaia soarelui micul ei ceas, al cărui geam trimise o săgeată de lumină către mine, orbindu-mi privirea. Mai apoi, aplecîndu-se ușor către apa iazului, încărcată de plante acvatice felurite, își trecu ceasul peste oglinda apei ca și cum ar fi mîngîiat-o și îl lăsă să-i alunece lin din podul palmei. Legănîndu-se lent, ceasul se afundă în mîlul iazului, desenînd în caligrafie subțire la suprafață cîteva cercuri concentrice tremurate, care se risipiră cu încetul precum stingerea ultimului acord al unui preludiu de Bach." ["post_title"]=> string(44) "Povestiri cu creionul chimic. Ceasul din iaz" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(43) "povestiri-cu-creionul-chimic-ceasul-din-iaz" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:32:40" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:32:40" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199231" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [27]=> object(WP_Post)#20142 (24) { ["ID"]=> int(199233) ["post_author"]=> string(3) "268" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 10:36:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:36:23" ["post_content"]=> string(6272) "[caption id="attachment_199234" align="aligncenter" width="540"] Dumitru Ţepeneag şi Constantin Abăluţă la expoziţia Visez deci exist , deschisă la MNLR pînă pe 24 iunie[/caption] La vîrsta de 80 de ani, prozatorul Dumitru Țepeneag, care mărturisește că de cîțiva ani nu mai scrie, a vrut să-și încheie cariera trecînd în alt domeniu, apropiat dînsului încă din copilărie. Și a vrut să facă asta nu oricum, ci într-un mod care să încununeze cu brio onirismul pe care l-a inventat acum multe decenii împreună cu Dimov, împărțindu-și frățește (adică ambiguu) domeniile: unul poezia, celălalt proza. Aș fi vrut să dau aici citatul din Țepeneag însuși, cel inserat în invitația oficială online a expoziției de la MNLR, dar, vai, momentan computerul meu face fițe și l-a ascuns undeva. Așa că nu-mi rămîne decît să povestesc eu destăinuirea pe care ne-o face Țepeneag: aceea că dînsul și-a ales imprimanta, ca modalitate de a produce imagini. Nu computerul, ați citit bine, ci doar imprimanta. O banală imprimantă color, în care se introduc... obiecte tridimensionale. Alese aleatoriu sau dinainte preparate de autor, acestea sînt morcovi sculptați, frunze, flori presate, hîrtii mototolite etc. Iată-l așadar pe prozatorul oniric regizînd un spectacol unic, irepetabil, în 3D. Cît de preconceput este scenariul ori cît de spontan reușește să fie spectacolul însuși, vom vedea abia în momentul cînd cortina se ridică. Pentru că atunci cînd imprimanta (reamintind cumva cutia magică a dagherotipului de-odinioară) este complet pregătită – decor, personaje, efecte scenice –, cortina simbolică fiind aici reprezentată de declicul electronic, toate aceste mostre de realitate palpabilă se văd preschimbate într-o epură bidimensională ce nu mai reține decît plutirea și armonia întregului, acea împerechere de frumos neașteptat și uimire pură pe care ți-o dau imaginile salvate. Și trebuie să subliniem că Țepeneag regizează aceste transformări în mod ultimativ, de parcă ar depune niște ofrande, dar și cu acea delicatețe/duioșie ce se cuvine să însoțească rămășițele unei lumi care piere. Vă mai amintiți de cea mai pregnantă marcă a filmelor lui Tarkovski, respectiv de  invazia de fluidități (rîuri, peșteri cu bălți visătoare, nesfîrșite perdele de ploi etc.) în vîrtejul cărora licăresc fragmente amintitoare din viețile sfărîmate de timp, acele cavalcade line în continuă curgere, aluviuni și spălări repetate? Ei bine, sentimentul cu care am privit unele dintre imaginile din această expoziție (nu știu dacă să le numesc colaje sau altfel) este apropiat de acela tarkovskian, în sensul în care realul cel mai profan capătă, prin pixelo-magia  acestui procedeu – aș spune stilistic – oferit de imprimantă, o tentă celestă, o îndepărtare ce ține cumva de-o mistică arhaică, precreștină. Sînt scene cu o simbolistică aleatorie, sui-generis, neconceptuală, în care sentimentul general este acela de lume amenințată de un iminent dezastru nenumit, dar presimțit prin acele ceruri sau fundaluri cu sclipiri negre și argintii, de nori terifianți și fulgere conținute, care plutesc peste niște vagi și minuscule forme humanoide. Cîteva lucrări grupate pe peretele din dreapta al sălii de expoziție marchează cu brio această ten­din­ță. Iar o altă lucrare, puțin mai mare, dispusă pe latura unde se găsește intrarea, încununează, după mine, acest sentiment frisonant și situează jocurile lui Țepeneag într-o zonă a expresivității care se află între experimentul plastic și filmul experimental (acesta din urmă, eventual, o peliculă în care se folosesc marionete și decor intenționat de recuzită săracă – vezi curentul arte povera). Trebuie spus, de asemenea, că artistul își îngăduie, ici și colo, și cîteva accese demiurgice. Atunci cînd unealta, care este în cele din urmă imprimanta, i se pare că și-a întrecut atribuțiile, o mustră părintește și mai adaugă operei livrate de dînsa tușele finale: o tentă anume, un zbenghi preferat, cu mîna proprie, ca o iscălitură. Dincolo de grupajul tematic despre care vorbeam mai înainte (și care este preferatul meu), pe ceilalți trei pereți ai expoziției se înșiră o galerie de alte imagini care merg cumva pe urme mai cunoscute, oferind feerii de forme și culori pe fundul unui acvariu, ori efecte de hîrtie mototolită și cartoane ondulate, studii geometrizante (un foarte frumos și sever colaj din bucăți de hîrtii scrise și mîzgălite, închipuind, poate, configurația unui burg – în doar cîteva tonuri de negru și gri – lucrare ce ar fi putut fi realizată și fără imprimantă). Spuneam la începutul acestor rînduri că modalitatea aleasă de Țepeneag pentru a-și încheia cariera, respectiv aceea de a produce imagini cu ajutorul imprimantei duce mai departe, radicalizează cerințele onirismului literar. Și văd aici un imbold mult mai profund decît simpla întîmplare că ultimii ani au fost seci pentru scriitură. Pe scurt, cred că e vorba de destin. Ce vreau să spun alăturînd cele două cuvinte: imbold și destin? Cred că cel care inventase situațiile și personajele cu aură de vis și le transcrisese în cuvinte (de n-am pomeni decît de vatmanul și călătorul tramvaiului ce nu mai oprește nicăieri și se pierde în infinit) nu se simțea realizat complet dacă, în epoca imprimantei (obiect absolut liber, neîncărcat cu cuvinte precum computerul, în schimb înzestrat cu o memorie repetitivă și punctuală) nu s-ar fi folosit de potențialul ei de a fluidiza și imponderabiliza toate însemnele vieții materiale care i se încredințează. Așadar, a ocoli cuvintele: a crea oniricul în stare pură. Acesta este, după mine, demersul artistului și reușita prezentei expoziții. Vivat onirismul imprimantei!" ["post_title"]=> string(19) "Imprimanta onirică" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "imprimanta-onirica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:36:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:36:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199233" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [28]=> object(WP_Post)#20143 (24) { ["ID"]=> int(199237) ["post_author"]=> string(2) "47" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 10:38:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:38:11" ["post_content"]=> string(9045) "Roland Garros ediţia 2019 a fost pur şi simplu despre tenis. Nu despre cei care înşală tenisul. Pe zgură nu ai cum să păcăleşti pe nimeni. Mai cu seamă pe tine ca jucător nu te poţi păcăli. Tenisul pe zgură e despre rezistenţa fizică, căci un „trei din cinci” masculin te poate duce oricînd peste patru ceasuri de schimburi lungi şi dure, în care punctul nu se face uşor şi în care serviciul-voleu este cel mai adesea un nonsens. Despre tehnica clară, lift şi slais, un-doiuri, scurte şi loburi, servicii cu kick şi servicii tăiate, în care forţa brută şi viteza sînt metafore răsuflate. Despre tactica gîndirii geometrice, una aplicată pe tot terenul, căci nu merge cu aşii, cu punctul închis rapid, din două-trei schimburi de mingi. Pe zgură trebuie să construieşti cu răbdare şi să ataci decisiv abia atunci cînd eşti în poziţia s-o faci. De fapt, adevăratul tenis este cel pe zgură. Acela este tenisul total, nu canonada pe gazon sau pe dur, cînd publicul nici nu vede zburînd mingea, ca la hochei. Ashley nu minte tenisul, îl joacă De aceea, Roland Garros 2019 nu a fost despre Simona Halep. Care şi-a concediat sparring-partnerul înainte de turneu. Care nu a găsit un înlocuitor demn de valoarea lui Cahill. Un antrenor faţă de care nu nutreşti respect se cheamă că nu este antrenor. Cu tot respectul meu pentru Dobre... Aici e vorba despre atitudinea angajatoarei faţă de tehnician. Nu despre ce se vede din exterior la TV. Aşadar, un sfert de finală pentru ex-campioană, în condiţiile în care a avut un culoar excelent înainte de meciuri, şi unul genial pe parcursul lor. Să te bată o jucătoare de 17 ani pe suprafaţa ta favorită, indiferent de forma ei bună, este în sine o contraperformanţă. Cu această şansă Halep nu se va mai întîlni. Vestea rea este că anii trec, iar condiţia fizică şi forţa şi viteza nu vor mai fi aceleaşi ca acum. Dar să acceptăm realitatea în coordonatele ei, nu în cele ale fantasmei noastre legate de victorie, glorie, celebritate. Tenisul a fost celebrat prin triumful australiencei Ashley Barty. Cea mai completă jucătoare a circuitului, cu cel mai „masculin” tenis, a cîştigat absolut pe merit în faţa unei stîngace redutabile, cehoiaca Marketa Vondroušová. Aceeaşi cehoiacă care o bătea de două ori în sezon, şi pe hard, şi pe zgură, pe Halep, aceeaşi cehoiacă învinsă în primul tur anul trecut la Roland Garros de Ana Bogdan, meci comentat de subsemnatul. A mai auzit cineva de Ana Bogan? Că de Marketa a auzit o planetă.... Deci Ashley învinge pe o suprafaţa care nu este a ei, zgura roşie europeană, făcînd demonstraţie de tehnică, tactică şi forţă mentală. Semifinala contra Anisimovei, cu set pierdut în tiebreak de la 5-0, e o capodoperă în materie. Să nu capotezi cînd e clar că planetele s-au aliniat contra ta depăşeşte şi condiţia eroului elin. Iar Ashley ne-a arătat nu doar cea mai canonică ştiinţă a jocului, ci şi o tărie de caracter rară. Plus un comportament de un calm alb şi de o distincţie de secol XIX. Regele şi veşnicia roşie Dar Roland Garros ediţia 2019 a fost mai ales despre Rafael Nadal. În ciuda revirimentului de la Foro Italico, cînd cu victoria scurtă în faţa unui Djoker în patru labe de oboseală, sorţii nu păreau favorabili spaniolului. Valid şi proaspăt, chiar la un „trei din cinci”, chiar şi pe zgură, sîrbul era favorit. Aşa a gîndit şi marele Laver, aşa au gîndit mulţi specialişti. Îndeosebi pentru că Nadal avusese probleme mari în sezon. Ar fi fost prima oară din 2004 cînd ar fi ajuns la Roland Garros fără victorie de turneu, dacă nu ar fi fost triumful de la Roma. Altfel, sezonul pe zgură se dovedise un dezastru pentru elevul lui Moya: semifinală la Monte-Carlo, bătut de Fognini, semifinală la Barcelona, învins de Thiem, semifinală la Madrid, cînd a fost dominat de Tsitsipas. Quo vadis, Rafa? se întrebau fanii lui şi comentatorii. Chiar şi după Foro Italico, întrebările erau la fel de actuale... În urma declaraţiei lui Nadal („După Indian Wells, cînd am abandonat înaintea semifinalei cu Roger Federer, nu eram bine nici mental şi nici fizic. Mi-am pierdut energia. Uneori, cînd încasezi constant lovituri, devii groggy, nu mai ştii ce se poate întîmpla. Monte-Carlo şi Barcelona au fost dificile pentru mine, mental nu mai aveam plăcerea de a juca, eram foarte îngrijorat de stadiul meu fizic şi, ca să fiu sincer, prea negativ. După primul meu meci la Barcelona, contra lui Leonardo Mayer, am stat singur cîteva ore în camera mea şi am reflectat la ce mi se întîmplă şi la ce trebuie să fac. O variantă era să fac o pauză, care să permită corpului meu să se recupereze...”), era evident că lucrurile nu sînt bune pentru cel care cîştigase de 11 ori Roland Garrosul. A 12-a coroană era deja sub semnul întrebării... Dar tragerea la sorţi i-a dat speranţe lui Rafa. Două tururi anemice, contra unor mediocri germani veniţi din calificări, Hanfmann şi Maden, cărora le-a lăsat doar şase, respectiv şapte ghemuri, apoi un tur trei cu un mare talent, belgianul Goffin, care a reuşit să-i smulgă un set închizînd ochii şi jucînd ca în transă. Însă firavul David nu era în măsură să facă mai mult contra regelui gladiatorilor. A urmat apoi simpaticul argentinian Londero, simplu galop de sănătate. În sferturi, Nishikori era o nucă tare pe hîrtie. Niponul a ajuns între primii opt secătuit de forţe, după meciuri lungi şi grele. Rafa l-a miluit pe Kei cu doar cinci ghemuri.  Samuraiul a fost o umbră. Semifinala promitea un spectacol de vis. Nadal îl înfrunta pe Federer. Era a şasea partidă pe zgura de la Porte d’Auteuil între cei doi giganţi, a 38-a la total. La Paris, Rafa cîştigase confruntările anterioare, la general îl conducea pe elveţian cu 23 la 15, dar ultimile şase meciuri fuseseră adjudecate de Mister Perfect. Însă nu pe zgură. Federer era în mare formă, pierduse un singur set în minunatul sfert de finală cîştigat la Wawrinka. Ziua a fost oribilă pe Chatrier. Vînt turbat, praf de zgură de ziceai că e furtună de nisip saharian. Mult mai adaptabil la orice condiţii meteo, oricît de nefaste, catalanul i-a lăsat lui Federer doar nouă jocuri. O scurtă strîngere de mînă şi marea finală se profila promiţător. În semifinala a doua, disputată pe parcursul a două zile, pe un vînt încă şi mai cîinos, cu ploaie şi peripeţii ale întreruperii succesive, Thiem a arătat de ce este al doilea tenismen al planetei pe suprafaţa roşie. Marele Djokovici s-a înclinat în cinci seturi, în ciuda unui suspans care a persistat pînă aproape de final. Sîrbul a cîrtit ca de obicei, dar a recunoscut sportiv supremaţia austriacului pe suprafaţa lentă. Iar finala? Nadal jucase doar două meciuri scurte, marţi şi joi, Dominic evoluase de miercuri pînă sîmbătă inclusiv, iar ultimul meci fusese un maraton şi fizic, şi nervos. Fireşte, la 25 de ani nu refuzi nici un dans, dar majoritatea comentatorilor erau convinşi că austriacul nu va pricepe nimic din flamenco-ul ce i-l va propune Rafa. Ceea ce s-a şi confirmat, dar nu fără a ne delecta cu percepţia capodoperei. În primele două seturi Rafa şi Dominic s-au autodepăşit, mingile lor grele părînd a fi lăncii într-un turnir al cavalerilor cruciaţi. Poate cu un plus de vigoare şi de abordare plată din partea vorbitorului de germană. Dar atîta benzină a mai avut Thiem, răgaz de două manşe în care cei doi au fost egali. În ultimile două acte, în ciuda combativităţii şi reuşitelor sale fantastice, Dominic a putut să cîştige doar două ghemuri în faţa ibericului. După ultima minge, prăbuşit şi crucificat pe spate, însîngerat de roşul zgurei pe tricoul galben, Nadal a plîns. Semn că nici el nu mai credea în miracol. A 12-a coroană era a sa. Cupa Muschetarilor se întorcea acasă, la Manacor. Record absolut în istoria sportului alb. Margaret Court a rămas în urmă cu o unitate, căci are 11 trofee la Melbourne.  Dar să nu comparăm epocile şi genurile în tenis. Ar fi o impietate. Văzîndu-l pe Nadal ridicînd cupa şi muşcîndu-i toarta, mi-am amintit ce spunea acum 11 ani după un meci din sferturi tot aici, la Roland Garros, Nicolas Almagro, căruia balearul i-a lăsat doar trei ghemuri: „Rafa va cîştiga 40 de trofee la rînd la Porte d’Auteuil. Şi la 65 de ani va cîştiga Cupa Muschetarilor.” Cîtă dreptate, cît umor, cît adevăr!  " ["post_title"]=> string(15) "A 12-a coroană" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(14) "a-12-a-coroana" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:38:11" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:38:11" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199237" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [29]=> object(WP_Post)#20144 (24) { ["ID"]=> int(199238) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-14 10:41:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:41:22" ["post_content"]=> string(4339) "Situația din Republica Moldova e mult prea încîlcită și încurcată, gravă am putea spune, ca să ne oprim la bîlbîielile și bazaconiile – vot întins pe o săptămînă pentru cei din diaspora, halucinant, etc – actualului ministru de Externe al României, Teodor Meleșcanu. Într-o conferință de presă la MAE, care a vrut să justifice haosul și proasta organizare a votului pentru europarlamentare din secțiile de votare din străinătate, Teodor Meleşcanu a sugerat (sau a spus-o direct) că vinovați de situație sînt Klaus Iohannis și Biroul Electoral Central. Explicaţiile sînt puerile. BEC ar fi putut prelungi timpul de vot, în urma solicitărilor scrise ale ambasadelor. Orice organ cu competențe decizionale poate schimba orice și oricum, dacă dorește. În limitele legii se pot găsi soluții care să nu încalce legea. Punct. Din păcate, noul discurs al ministrului Meleşcanu arată că România este văduvită de o politică externă energică și activă. Avem o prestație mediocră și abulică a unui ministru de Externe, fără orizont politic geostrategic și abilități de comunicare cu partenerii europeni și euroatlantici. E clar că Teodor Meleșcanu e depășit la toate compartimentele și schimbarea lui ar trebui luată în seamă, cu prioritate. Situația din Republica Moldova a explodat acum cîteva zile, cînd în Parlamentul Republicii Moldova s-a creat o nouă majoritate, care a condus la actuala situație explozivă. Noua majoritate  – inedită, ca să nu spunem contra naturii, alcătuită din PSRM (Partidul Socialiștilor din Republica Moldova) și din Blocul ACUM – a devenit un nou centru de putere, care a votat-o pe lidera socialiștilor, Zenaida Greceanîi, în funcția de președintă a Parlamentului și a nominalizat un nou premier, în persoana Maiei Sandu, lidera Blocului ACUM, cu deschideri europene. Partidul Democrat al lui Vladimir Plahotniuc – cancerul politicii moldovene, cum îl categori­sește fostul președinte al României, Traian Băsescu, ajuns ultravocal comentator politic, după ce a fost ani în șir un mare trăgător de sfori în politica românească – iese din noua schemă. După negocierile eșuate, care nu au condus la nici un consens pentru o alianță de guvernare între PD, PSRM și ACUM, la trei luni după alegerile din 24 februarie, se ajunge la această variantă. Bună, rea, noua alianţă guvernamentală ar putea fi o soluție. Interesele diverselor grupuri politice rămîn, însă, divergente. Vladimir Plahotniuc și Partidul Democrat sînt scoşi din noile jocuri, dar nu cedează și vor să fie în continuare pe poziții. Lumea e îndemnată să iasă în stradă la Chișinău, dar situația este încă sub control, nu au fost înregistrate incidente majore. Ce va urma? România trebuie, cum, necum, să nu lipsească de la masa negocierilor legate de viitorul Republicii Moldova. Situația din Ucraina, cu două regiuni separatiste, nu e nici ea roz. O federalizare a Moldovei e exclusă din start, nu poate fi în nici un caz acceptată de România, chiar dacă așa ceva și-ar dori Moscova, care nu crede în lacrimi, ci în forța sa militară desfășurată atît în zonă, cît și în Marea Neagră. SUA, UE și Rusia au recunoscut legitimitatea noilor organisme moldovene, dar situația e departe de a fi clară. Nu e clar cine conduce și cine ia decizii, pînă la alegerile anticipate din 6 septembrie, care, eventual, pot limpezi apele. Nimeni nu vrea violență. Președintele României a îndemnat la calm și responsabilitate. Pînă la alegerile anticipate, cine și cum va gestiona treburile curente ale țării? După cum declara un lider al Partidului Democrat de la Chișinău, Andrian Candu, la o întîlnire cu ambasadorii UE, avem un blocaj juridic. Curtea Constituțională a decis suspendarea prerogativelor președintelui Igor Dodon, în timp ce președintele interimar, Pavel Filip , a dizolvat Parlamentul și a anunțat alegeri anticipate pentru 6 septembrie. Dar Curtea Constituţională este dizolvată şi a fost folosită ca un instrument al Partidului Democrat, ceea ce ar însemna că Igor Dodon este în funcţie, iar guvernul Maia Sandu poate lucra.  Cine va reuși să tăie nodul gordian extrem de încîlcit din Republica Moldova?" ["post_title"]=> string(34) "Tulburări politice la Chişinău" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(30) "tulburari-politice-la-chisinau" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:41:22" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:41:22" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199238" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(30) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#19319 (24) { ["ID"]=> int(199163) ["post_author"]=> string(4) "2694" ["post_date"]=> string(19) "2019-06-11 17:06:06" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-06-11 14:06:06" ["post_content"]=> string(7184) "În Republica Moldova nu este vorba doar de o criză politică internă, ci de confruntarea dintre cele două orientări, proeuropeană și prorusă, ajunse într-un moment de cotitură. Formarea aparent intempestivă a coaliției parlamentare și guvernamentale dintre socialiștii lui  Dodon și proeuropenii conduși de Maia Sandu, în ultimul moment, ilustrează atît dificultățile arhitecturii politice moldovenești, dar și schimbările politice de la București, de după referendumul pentru Justiție și condamnarea la închisoare cu executare a lui Liviu Dragnea. Soarta lui Liviu Dragnea nu l-a lăsat indiferent pe Vladimir Plahotniuc, care a privit situația de la București ca pe un avertisment. În aceste circumstanțe, poziția Guvernului de la București, exprimată de Teodor Meleșcanu, reflectă ambiguitățile politicii românești, nu doar de acum, față de Republica Moldova, dar și susținerea de care s-a bucurat oligarhul moldovean din partea unor instituții românești de-a lungul timpului. Pentru Vladimir Plahotniuc nu era vorba doar de prăbușirea unui aliat, ci de faptul că schimbarea situației politice de la București ar fi putut influența ecuația politică din Republica Moldova. Și cum, între cei doi lideri, Liviu Dragnea și Vladimir Plahotniuc, pare să fi existat o concordie, multe dintre acţiunile lor fiind similare, orientate în direcția capturării instituțiilor publice, schimbarea de la București pare să fi precipitat evenimentele la Chișinău. Decizia președintelui moldovean Igor Dodon și a socialiștilor de a nu valida scenariul lui Plahotniuc și de a nu accepta convocarea alegerilor anticipate a dus la declanșarea unei confruntări politico-mediatice cu evidente dimensiuni internaţionale. Odată ce a devenit evidentă formarea unei noi majorități fără Partidul Democrat (PDM), presa aservită lui Vladimir Plahotniuc a publicat înregistrări video cu negocieri dintre Dodon și Plahotniuc, desfășurate, după toate aparențele, cu doar o zi înainte, în care președintele moldovean pare să recunoască că a primit, pînă la 1 aprilie 2019, o finanțare lunară de aproximativ 800.000 de mii de dolari, pentru Partidul Socialiștilor, dinspre Rusia. Mai mult, site‑urile apropiate de Plahotniuc au prezent „dovezi“ că, în aceeași conversație, Dodon se declara adeptul unui plan de federalizare a Moldovei. Toate aceste „dezvăluiri“ au oferit ocazia unei ieșiri „legitime“, suveraniste și „patriotice“, dintr-o situ­ație‑limită, pentru președintele PDM. Iar Plahotniuc nu ar fi putut deveni președinte al PDM și apoi liderul absolut al Republicii Moldova, dacă nu ar fi primit, acum un deceniu, un sprijin important dinspre București. Încă de vineri, 7 iunie, Curtea Constituțională de la Chișinău, dominată de oamenii lui Plahotniuc (patru din cei șase judecători fiind controlați de liderul PDM), „constata“ necesitatea dizolvării Parlamentului, interpretînd în interesul grupului din cadrul PDM Constituția republicii. Și, apropo de asta, orice asemănare cu ceea ce se întîmplă sau s-ar putea întîmpla la București cu Curtea Constituțională nu poate fi deloc întîmplătoare. Precum în România, unde Tudorel Toader a fost promovat la Comisia de la Veneția pentru a influența deciziile forumului european în interesul grupului de putere de la București, tot astfel, în Republica Moldova, Alexandru Tănase – fost ministru de Justiție în 2018, pentru vreo două luni, fost membru al Curții Constituționale de la Chișinău – a fost numit reprezentant al Moldovei în aceeași instituție. Mai mult, chiar înaintea alegerilor din februarie, au fost schimbați doi judecători și puși oameni de încredere ai Puterii, veniți din parchete, așa cum la București cei doi judecători numiți de majoritatea PSD-ALDE au exact același profil și, probabil, același scop. Trebuie accentuat că evenimentele din 8 iunie din Parlamentul de la Chișinău au fost puse sub semnul neconstituționalității. Chiar dacă Parlamentul și-a ales o președintă, pe lidera socialiștilor, Zinaida Greceanîi, chiar dacă a fost desemnat un nou premier, în persoana Maiei Sandu, și a fost votat un nou guvern, totul a putut fi contracarat prin contrapunerea deciziilor Curții Constitu­ționale. Suspendarea lui Igor Dodon nu a fost vreo surpriză, ba chiar intra în logica lucrurilor. La fel, au fost invalidate, de către Curtea Constituțională, acțiunile legislativului, aceeasi Curte declarînd neconstituțional atît Parlamentul, cît și guvernul. În logica fake news-ului, confruntarea dintre cele două „blocuri“ a luat apoi forme epice, Plahotniuc mobilizînd zeci de mii de oameni la Chișinău într-o demonstrație de forță și pentru a sprijini deciziile noului președinte interimar, Pavel Filip, care a și decretat alegeri anticipate pentru începutul lunii septembrie. Ba, într-o încercare de a crea și mai mult haos, reprezentanții Partidului Democrat vor nu doar alegeri parlamentare anticipate, ci și alegeri prezidențiale, susținînd, nu fără temei, că Igor Dodon s-a delegitimat. Suspendarea președintelui a devenit la Chișinău o formă curentă. Cred că președintele moldovean a fost suspendat de nenumărate ori. Și asta pentru că, printr-o interpretare neobișnuită a textului constituțional, Curtea consideră că poate decreta o suspendare „tehnică“ a președintelui pentru refuzul de a-și exercita obligațiile constituționale, în cazul de față, de a dizolva Parlamentul, ceea ce înseamnă constatarea imposibilităţii temporare de a-și exercita atribuțiile și duce la instituirea unui președinte interimar. În cazul de față, articolul 85 din Constituția Moldovei este cît se poate de clar: „În cazul imposibilității formării Guver­nului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Președintele Republicii Moldova, după consultarea facțiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul“. Mai mult, în articolul 63 din aceeași Constituție se stipulează că „Parlamentul se întrunește, la convocarea Președintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri“. De la această dată, care a fost 21 martie, ar trebui să se calculeze timpul celor trei luni, iar președintele nu este obligat, ci doar „poate“ să dizolve Parlamentul și numai după consultarea liderilor partidelor parlamentare. Dincolo de decizia surprinzătoare a liderilor ACUM de a forma o majoritate cu socialiștii, colaborarea dintre Rusia, UE și SUA în Moldova, ca și poziționarea stranie a României indică calcule politice complicate. Însă orice schimbare reală a echilibrelor politice de la Chișinău depinde de capacitatea societății civile liberale de a mobiliza o societate inertă și divizată între Vest şi Est." ["post_title"]=> string(46) "Linia frontului se mută în Republica Moldova" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(44) "linia-frontului-se-muta-in-republica-moldova" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-06-14 10:42:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-06-14 07:42:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=199163" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> string(2) "30" ["max_num_pages"]=> float(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "c9947a60d96a0fca440026a198b8babb" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

Articole din numărul curent (Nr. 974)

13 iunie, 2019

object(WP_Term)#20816 (11) { ["term_id"]=> int(20769) ["name"]=> string(7) "Nr. 974" ["slug"]=> string(6) "nr-974" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(20769) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(30) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }

Despre Cookies

Folosim cookies pentru funcționalitatea site-ului și pentru a-ți oferi o experiență personalizată pe observatorcultural.ro. Prin continuarea navigării, ne oferi acordul tău.

power tools for sale पॉर्न विडियो Dinamo-Minsk BLACK FRIDAY NCS Shopping DEALS. European News Web cheap swiss gear backpack Dynamo, Kiev Asian sex video cheap fjallraven backpack xxx movie