object(WP_Query)#17420 (51) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(20578) } } } ["query_vars"]=> array(68) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(20578) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["static"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(20578) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#19038 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(20578) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(20578) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#19037 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#17422 (11) { ["term_id"]=> int(20578) ["name"]=> string(7) "Nr. 963" ["slug"]=> string(6) "nr-963" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(20578) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(23) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(20578) ["request"]=> string(489) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (20578) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish') AND oc_reorder_post_rel.category_id = '20578' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(23) { [0]=> object(WP_Post)#19039 (24) { ["ID"]=> int(197544) ["post_author"]=> string(4) "2694" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-20 19:54:21" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 16:54:21" ["post_content"]=> string(6320) "Domnia legii este înlocuită în forță și viteză de domnia urii! Democrația, acum cîțiva ani încă triumfătoare, se află în defensivă pe toate fronturile. Iar fundamentul său juridic, statul de drept, este pus în dificultate și substituit cu dreptul suveran al poporului de a face ce vrea! Violența poluează mediul social și cultural, antisemitismul și antiislamismul sînt instrumentalizate politic, hărțuirea cotidiană, pe internet sau pe stradă, devine virală, iar agresarea fizică a femeilor și cuplurilor LGBT este tolerată. În același timp, o ură viscerală, irațională, care-și caută justificări identitare și religioase (re)devine ideologie dominantă! În această atmosferă infestată de învrăjbire, atentatele devin o armă de propagandă. Atentatul de Christchurch din 15 martie 2019 trimite la un altul, care a avut loc pe 22 iulie 2011 la Oslo și Utøya, în Norvegia. Atunci, în 2011, în două ac­țiuni teroriste coordonate, au fost uciși 77 de oa­meni, majoritatea tineri militanți de stînga aflați pe insula Utøya la tabăra de vară a „Ligii tinerilor socialiști“. Acum au fost uciși, în alte două acțiuni, care au vizat două moschei, credincioși musulmani aflați în timpul rugăciunii de vineri. Între cele două atentate inspirate de ideologiile de extremă dreapta, interesul public a fost mutat către terorismul jihadist, care a ocultat celelalte forme de terorism. Și aceasta deși rapoartele Europol arătau că, spre exemplu, din cele 205 atacuri teroriste înregistrate în 2017 (ultimul an pentru care Europol a publicat date în raportul din iunie 2018), „în ansamblu, etno-naționaliștii și separatiștii reprezintă cea mai mare proporție (137) a atacurilor teroriste. Mai mult de jumătate dintre acestea (88) au fost incidente legate de securitate în Irlanda de Nord“. Între timp, folosind fricile legate de islamism, ideologiile de extremă dreapta au fost legitimate și, prin intermediul iliberalismului – propagat mai întîi în Rusia și Turcia ca formă de luptă împotriva democratizării și a vectorului acesteia, democrația liberală –, răspîndite în întreaga Europă și în America de Nord. Semnele s-au înmulțit, de la Brexit și alegerea lui Donald Trump pînă la venirea la putere a lui Matteo Salvini și justificarea discursului urii odată cu mișcarea „vestelor galbene“, dar măsurile de contracarare nu au venit. O toleranță neputincioasă a permis discursului urii să se răspîndească. În SUA, poziția lui Donald Trump împotriva demonstrației mișcării Unite the Right de la Charlottesville, din statul Virginia, din 11 și 12 august 2017, este o dovadă a complezenței autorităților față de extremismul de dreapta. Or, această manifestație a suprematismului alb, la care au participat grupări naționaliste, membri ai „alt-right-ului“, neo-naziști și milițieni albi organizați după modelul Klu Klux Klan-ului, a atras atenția opiniei publice internaționale asupra rolului mediatic al violențelor. Antisemitismul este mereu prezent, chiar dacă uneori nu este deschis afirmat. Dar, să nu uităm, atentatorul de la sinagoga din Pittsburgh din 27 octombrie 2018 a strigat, înainte de a deschide focul: „Toți evreii trebuie să moară“. Frecventarea teoriilor conspiraționiste, facilitată de erupția rețelelor sociale, asigură condițiile difuzării tuturor aberațiilor. În fața acestor evoluții, statul de drept pare meduzat. Și, atunci cînd statul de drept (în engleză, rule of law: domnia legii) nu mai poate acționa – fiind minat din interior –, domnia urii (rule of hate) face victime. Teoriile conspirației, promovate de populiștii de toate obediențele motivează deja atentatele. Asmuțiți împotriva elitelor de toate felurile (politice, economice, culturale) de către politicieni ambițioși care folosesc populismul pentru a produce falii în societate, extremiștii trec la fapte. În același timp, există riscul ca domnia urii să producă o adevărată birocrație a urii, cea pe care Hannah Arendt ne-o releva prin banalitatea răului. Asistăm la transformarea urii într-un fapt banal de societate. În egală măsură cu refuzul elitelor, o supunere oarbă față de liderii populiști cuprinde părți ale societății. De fapt, nu este vorba de o cucerire, nici măcar de o recucerire, ci de o eliberare a unei uri care fusese bine temperată de politica rațională. Nu e deci de mirare că astăzi, precum în vremurile de vîrf ale fascismului interbelic, rațiunea – și corolarul său, știința – sînt puternic atacate și discreditate în numele trăirii autentice. „Trăirismul“ este din nou la modă. Dar, oare, o fi fost vreodată uitat? Nu au fost reabilitați, unul după altul, toți promotorii culturali ai urii, de la Céline la Eliade? Pentru a ajunge la transformarea lui Michel Houellebecq într-un apostol al libertății cuvîntului, a fost necesară o întreaga întreprindere de recuperare. În plină instrumentalizare populistă a opiniei publice, o formă de determinism cultural este revendicată ca fundament al noului-vechiului extremism de dreapta. Aceasta poate, într-o oarecare măsură, explica de ce unele societăți cad atît de ușor sub efectul iliberalismului. În termenii lui Gabriel Almond și Sidney Verba, ar fi vorba de existența unei culturi politice de supunere care accentuează tradițiile culturale ori religioase sau așa‑zisele identități naționale. Pentru acești identitari, democrația ar fi doar o copie artificială, opusă adevăratei vocații a națiunilor. De aceea, limitarea „abuzurilor“ democratice (a drepturilor copiilor sau a egalități de gen, spre exemplu) este justificată în numele purității și al autenticității comunității politice naționale. Mai apoi, cînd cei care promovează domnia urii ajung la putere, aceștia, prin însăși poziția pe care o ocupă, vor instituționaliza politica urii." ["post_title"]=> string(11) "Domnia urii" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(11) "domnia-urii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-20 19:54:21" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 16:54:21" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197544" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "2" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#19042 (24) { ["ID"]=> int(197545) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-20 20:00:20" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 17:00:20" ["post_content"]=> string(7115) "Au înflorit pomii. Într-o singură noapte. Aici, la București. Nu știu dacă are vreo importanță anume în mersul evenimentelor politice care ne asaltează. Precum legile Justiției, OUG 14 modificat sau abrogat, listele cu candidații la un loc în Parlamentul European (teleastul guraliv Rareș Bogdan pus în fruntea celor de la PNL ca un soi de locomotivă a unui partid cu prestigiul bine șifonat), un nou mandat pentru procurorul general Augustin Lazăr, alegerea Laurei Codruța Kovesi ca Pro­curor‑şef european, noul buget de stat, mare tevatură și cu durerile de șale ale lui Liviu Dragnea (operat sau nu, va trebui să răspundă în fața Justiției pentru codoșlîcul evident făcut cu ani în urmă) sînt destule teme la ordinea zilei care ar merita comentate. Dar nici n-am cum să evit această simplă observație. Dincolo de cei 50 de oameni uciși în mod barbar în Noua Zeelandă de un extremist antimusulman, dincoace de alți 1.000 care mor și ei din cauza unor confruntări cu natura. Nu sînt cifre, sînt oameni. Veștile rele ne copleșesc, știrile bune nu fac rating. Au înflorit peste noapte copacii, pomii – e o deosebire între copaci şi pomi, vă explic mai departe. Deocamdată, priviți în jur. Sau pe fereastră. Spectacolul e fabulos. Ne mai interesează și așa ceva? Nu prea. Un scriitor de care nu-și mai aduce aminte nimeni astăzi se numește Ștefan Popescu. Poet, prozator, editor, traducător, nu în ultimul rînd comunist ilegalist. Avea una dintre cele mai bine asezonate biblioteci pe care mi-a fost dat să le văd. Ca și cea a lui Mircea Iorgulescu, Florin Mugur sau Ovid. S. Crohmălniceanu, pe care am avut șansa să le văd. Ba chiar să și împrumut cărți. Fum, n-a mai rămas nimic din aceste biblioteci. De oameni, ce să mai spunem. Ștefan Popescu avea o casă‑vagon, cum se spunea pe vre­muri, cu un subsol amenajat să primească colecții întregi de reviste și cărți dintre cele mai puțin circulate. Undeva pe lîngă Biserica Sf. Ștefan. Nu știu ce s-a ales de acea fabuloasă bibliotecă – mărturisea fostul comunist ilegalist, care făcuse pușcărie sub Gigi Dej (n-am cum să nu-l evoc de fiecare dată pe dragul de Luca Pițu, care aşa îi spunea liderului comunist, Gigi), și nu sub Antonescu (în revista lui Cadran, debutase poetul Geo Dumitrescu, dacă nu cumva publicase și Marin Preda ceva pe acolo) că el aducea cu roaba cărți acasă atunci cînd la Biblioteca Academiei se aruncau la gunoi cărțile considerate dușmănoase de către noul regim comunist. Din care se alesese cu ceva pușcărie și Ștefan Popescu, fiind implicat în procesul lui Pătrășcanu etc. –  dar de la el, Ștefan Popescu, mi-a rămas explicația că pomii sînt cei care dau fructe, iar copacii nu. Așa cum la mare avem țărm și la ape curgătoare maluri. Nu știu dacă e și corect, n-am stat să verific niciodată ce mi-a rămas de la Ștefan Popescu, dar știu că era un om cald și prietenos și că acasă la dînsul, printre cărți și tablouri, multe – soția era pictoriță – mă simțeam bine. Nu interesează azi, aici și acum, unde mă simțeam eu bine în anii ’70-’80 din secolul trecut. Atunci, citeam de zor din Albert Camus. Erau două cărticele în BPT, apărute în 1968, pe care le mai am și azi. Uzate, desigur, dar la care apelez mai iute din motive sentimentale, probabil, în dauna unor ediții mai noi, care arată mult mai bine. Unul dintre textele din ciclul Vara se numește Migdalii. Este o elegantă glosă despre destinul lumii. Al oamenilor. Și despre neprețuita forță a naturii de a se regenera. Și de a ne da putere să trecem peste necazuri și nedreptăți, peste orori și alte cataclisme. Ale istoriei sau ale universului. Începe micul eseu Albert Camus cu un citat din Napoleon. Despre împăratul francez exilat în insula Sf. Elena este vorba. „Știi, îi spunea Napoleon lui Fontanes, ce admir mai mult pe lumea asta? Neputința forței de-a întemeia ceva. Nu există decît două puteri pe lume. Sabia și spiritul. În cele din urmă, sabia este întotdeauna învinsă de spirit“. Un frumos și emoționant text despre viață, destin, omenire, războaie, bucuria de a re­învia a naturii. Și a oamenilor. „Precum se vede, continuă Camus, cuceritorii sînt cîteodată melancolici. Atîta glorie deșartă trebuie totuși plătită cît de cît. Dar ceea ce era adevărat acum o sută de ani, cu privire la sabie, nu mai este adevărat astăzi, cu privire la tancuri. Cuceritorii au cîștigat cîteva puncte și tăcerea mohorîtă a ținuturilor lipsite de spirit s-a abătut ani de-a rîndul asupra unei Europe sfîșiate. […] Știm că trăim o contradicție, dar trebuie să refuzăm contradicția și să facem totul pentru a o îngrădi. Misiunea noastră de oameni este să găsim cele cîteva formule care vor liniști nesfîrșita înfricoșare a sufletelor libere. Trebuie să coasem la loc ce este sfîșiat, să facem dreptatea imaginabilă, într-o lume vădit nedreaptă, fericirea semnificativă pentru o seamă de popoare otrăvite de nefericirea secolului. […] Înainte de toate să nu deznădăjduim. Să nu dăm prea multă ascultare celor care vestesc sfîrșitul lumii. Civili­zațiile nu mor atît de ușor, și chiar de-ar fi ca această lume să se prăbușească, s-au prăbușit și altele înaintea ei. Este foarte adevărat că trăim într-o epocă tragică. Dar prea mulți confundă tragicul cu deznădejdea. […] Pe vremea cînd locuiam la Alger, am suportat întotdeauna iarna cu răbdare pentru că știam că într-o bună noapte, într-o singură noapte rece și pură de februarie, migdalii din Valea Consulilor se vor înveșmînta în flori albe. Mă minunam văzînd apoi că această zăpadă gingașă rezista tuturor ploilor și vîntului dinspre mare. Și totuși în fiecare an ea dăinuia tocmai cît era nevoie pentru pregătirea fructelor.“ Cerem scuze pentru lungul citat, dar ni se pare mai sugestiv decît o sumă de comentarii partizane și bombăneli încrîncenate. Deja multiplicate zilnic, într-o cascadă de energii consumate în van și cu iz că descoperim nu doar oul, dar și o nouă morală de utilizare publică. Nimic nu e nou în rînduiala lumii, nimic nu ar putea fi mai util decît să ne aducem aminte  de aceste introspecții ale lui Camus din 1940. Valabile și azi, în 2019, cînd, iată, au înflorit și copacii, și pomii, și viața își va urma cursul ei firesc. De care uităm, poate, de prea multe ori, lăsîndu-ne furați de contingent, cotidian, imediat și de pasiunile puse într‑un spațiu golit de semnificații și îndîrjite confruntări politice.  " ["post_title"]=> string(20) "Recitindu-l pe Camus" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "recitindu-l-pe-camus" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:49:18" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:49:18" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197545" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#19043 (24) { ["ID"]=> int(197593) ["post_author"]=> string(4) "1006" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 11:59:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:59:33" ["post_content"]=> string(25244) "Editura Litera este cea mai mare editură din România, scoate cele mai multe titluri, are cea mai mare cifră de afaceri şi cel mai mare profit. Editura Litera a pornit în 1989, la Chişinău. Fondatorul editurii se numeşte Anatol Vidraşcu, un om al cărţii, care a lucrat, în vremea Uniunii Sovietice, într-o editură de stat. Prin dezgheţul provocat de Mihail Gorbaciov, şi în Republica Moldova încep să apară rudimentele unei economii de piaţă, inclusiv pe piaţa de carte. De­clararea independenţei Republicii Moldova, în august 1991, găseşte Editura Litera în plin avînt. La cîţiva ani, Litera îşi continuă activitatea în România. Cei doi fii ai lui Anatol Vidraşcu, Dan şi Marin Vidraşcu, încep aventura românească. Dan Vidraşcu este mai mare cu şase ani decît fratele său, a fost primul care a dus Editura Litera de la Chişinău la Bucureşti. În prezent, Dan Vidraşcu este director general, iar Marin Vidraşcu – director executiv. De curînd, Editura Litera s-a mutat şi într-un nou sediu, situat în cartierul Băneasa din Bucureşti, loc unde am realizat şi interviul. Dan Vidraşcu are o poveste extrem de interesantă, plecat de foarte tînăr să studieze în România. Povestea Editurii Litera, ajunsă la 30 de ani, confirmă că România – deşi toate statisticile europene spun că, aici, se citeşte puţin şi are o piaţă de carte mică, cu puţini cititori – poate fi un loc unde dragostea de carte şi dorinţa de a citi nu au dispărut, dimpotrivă, ultimii ani, şi prin deschiderile editurilor spre publicul şcolar, copii şi tineri, dovedesc că se poate face şi o editură de succes şi poate fi stîrnit şi amplificat interesul pentru citit.      Cînd a început istoria Editurii Litera? Pe 3 mai 1989. Tatăl meu, la Chişinău, a deschis o „cooperativă“ – aceea era singura formă prin care se putea înfiinţa o societate privată în acel moment. Citise că la Moscova se înregistraseră deja asemenea societăţi. Exista un precedent, întregul proces era în schimbare, prin venirea lui Gorbaciov la putere, prin Perestroika şi Glasnost. Tata a înfiinţat o „agenţie literară“. Nu putea să-şi facă editură? Nu, nu putea. A făcut o agenţie literară şi de reclamă – aşa i-a spus. Denumirea „Litera“ a fost de la început. Scopul lui era să aibă o editură. Tatăl meu era, la acea vreme, redactor-şef într-o editură de stat. Fiind pasionat de cărţi, tatăl meu a speculat această posibilitate, ivită atunci, de a avea propria editură. Printre primele cărţi a fost un Abecedar, tocmai se trecuse la grafia latină. Primele amintiri pe care le am despre editură este prezenţa la unele mitinguri, în care se afirma identitatea românească, mitinguri la care vindeam Abecedarul din portbagajul maşinii.

„Facem mişcarea finală. Te trimitem la Braşov, la Şaguna!“

Acel Abecedar a ajuns la elevi? Ştiu că din toamnă s-a învăţat de pe acel Abecedar. Nu-l vindeam prin şcoli, n-aveam o distribuţie propriu-zisă, dar erau mari adu­nări populare în Chişinău în care noi vindeam această carte. După aceea, tata a făcut şi un calendar cu icoane româneşti, fiecare lună era tipărită separat şi asamblarea o făceam în familie, în demisolul blocului unde stăteam. Încet-încet, tata a început producţia efectivă de carte. Dumneavoastră eraţi, la acel moment, elev, student? Eram elev. În România a căzut Ceauşescu, în acelaşi an, 1989, iar tata dorea ca eu să-mi continui studiile în România, credea că am o perspectivă mai bună. Mai întîi am venit la Iaşi, la Liceul Negruzzi, care avea şi clase gimnaziale. Eram cazat la internat, cu 10 colegi în aceeaşi cameră. Eu avem 12 ani, eram în clasa a VII-a. Mă împăcam bine cu colegii, îmi plăcea, erau şi cîţiva copii din Chişinău. Mama n-a rezistat ştiindu-mă departe. Credea că eram prea fraged să plec de acasă, pe urmă o nemulţumea faptul că eram atîţia în cameră… Aşa că, după un trimestru, am re­venit la Chişinău. După ce am terminat gimnaziul, clasa a VIII-a, tata a zis: „Acum eşti pregătit de liceu, mai încercăm o dată“. Din nou la Iaşi, de această dată la Liceul Eminescu, de filologie-istorie. N-am mai stat la internat, tata avea un amic care era proprietarul hotelului Unirea din Iaşi, şi mi-a dat o cameră. Pentru mine, experienţa nu era foarte veselă, pentru că eram rupt de restul elevilor, nu eram împreună cu ei, oarecum izolat, mă simţeam cumva stingher, în fiecare weekend plecam acasă, nu rămîneam în oraş ca să leg nişte prietenii, să am o gaşcă de amici, fugeam acasă în fiecare vineri, cu un autobuz care făcea peste cinci ore. Era o navetă traumatizantă. După un trimestru, le-am spus alor mei că nu-mi place, că sînt nefericit şi m-am întors la Chişinău, unde am făcut clasa a IX-a şi a X-a. Tata era insistent, mi-a spus: „Facem mişcarea finală. Te trimitem la Braşov, la Liceul Şaguna! Nu mai vii în weekenduri acasă, nu mai faci naveta continuă. Ne mai ve­dem de sărbători“. Şi aşa am ajuns la Braşov, unde am terminat Liceul Şaguna. Tata îmi cumpărase o garsonieră, aveam prieteni, puteam să-i invit la mine acasă. După liceu, am venit la facultate, la Bucureşti, la Ştiinţe Politice, la Universitatea din Bucureşti. Aveam 18 ani, în Republica Moldova şcoala începe de la 6 ani. Aşa că aveam 18 ani la finalul liceului, iar tata meu mi-a spus că, din acel moment, mă voi ocupa de filiala de la Bucureşti a editurii sale. Era anul 1997. Am închiriat cîteva camere în Casa Presei, am cumpărat cîteva dubiţe şi am început să fac distribuţia cărţilor apărute la Chişinău. Dis­tributia şi formalităţile de import erau o cor­voadă, trebuia să preiau cărţile din vamă, se aştepta mult. Uneori, aşteptam şi o zi întreagă să iau liberul de vamă. Acela a fost momentul decisiv al vieţii dumneavoastră? Da, cred că da. Nu eram un student care doar învăţa, eram student, învăţam, mă duceam la examene, dar lucram. Lucram tot timpul, la început m-a ocupat de tot, de difuzare, de facturi, de evidenţa cărţilor. Tot. Sigur, tata mă ajuta, venea des în Bucureşti, dar eu eram aici, tot timpul.

Toţi banii de la Chişinău erau reinvestiţi în România

Cărţile erau toate tipărite la Chişinău? Da, toate cărţile veneau din Republica Moldova. La acel moment, toate cărţile veneau de la Chişinău şi eu le distribuiam în România. Mergeam la librării, la difuzori, le prezentam editura, aveam în portofoliu şi carte şcolară, auxiliare, care erau pe un trend ascendent. Aşa, încet-încet, am început să distribui carte şi să văd că se şi vinde. Cărţile arătau bine, aveau şi preţuri acceptabile. În general, difuzorul de carte, la acel moment, nu era foarte mofturos. Îţi lua marfa şi vedea dacă se vinde sau nu în contactul direct cu cititorii. Ce distribuia Editura Litera se vindea. Acum, accentul Editurii Litera este pe piaţa de carte din România, aici ne-am dezvoltat, aici vindem peste 90% din producţia noastră. Aţi avut un capital de pornire pentru filiala de la Bucureşti? Toţi banii din activitatea de la Chişinău erau reinvestiţi aici, în România. Mai tipăriţi cărţi la Chişinău? Nu. Nu se mai poate. Tipărim în România, în Serbia, în Italia, în China. Tipografiile din Republica Moldova nu mai sînt competitive, în perioada de început nu aveam accces la alte opţiuni, acum putem tipări oriunde în lume. Tatăl dumneavoastră n-a dorit să se mute la Bucureşti? L-a bătut un gînd, dar a renunţat. El se simte bine la Chişinău, ştiind că fiii săi îi dezvoltă editura de la Bucureşti, ştie că editura e pe mîini bune. Ce zice de voi, copiii lui, cînd vine la Bucureşti? De obicei, vine la cele două mari tîrguri de carte, la Bookfest şi la Gaudeamus. Vine, face timp de cîteva ore un tur al întregului tîrg, vede noutăţi, vede cum arată standurile, apoi se întoarce la Litera şi e bucuros, e mulţumit de felul în care ne prezentăm cărţile, cum dialogăm cu publicul.

Cum creştem capacitatea de expunere?

Care este secretul Editurii Litera, în cîteva cuvinte? Cum puteţi să vă extindeţi, în condiţiile în care sînt judeţe care n‑au librării (Teleorman), iar în altele este cîte una în reşedinţele de judeţ şi atît? Este nevoie să-ţi diversifici mereu oferta, să ai cît mai multe domenii acoperite, să fii la curent cu tendinţele internaţionale, să faci cărţi frumoase, de care să-ţi fie drag să le ai în bibliotecă. Să foloseşti toate instrumentele difuzării cărţii, să ai cărţi în cît mai multe locuri, începînd de la librării, le-am acoperit pe toate, avem distribuţie în toate librăriile din ţară. Apoi sînt tîrgurile de carte, unde trebuie să te prezinţi cît mai bine, cît mai elegant. Pe noi asta ne-a interesat: cum creştem capacitatea de expunere? La în­ceput, în primii ani, am folosit chioşcurile de ziare, care aveau capacitatea să amplifice reţeaua de difuzare. Accesibilitatea produsului este foarte importantă, indiferent de ce vinzi. Ai aflat că a apărut o carte; la colţul blocului – sau în mall – ai cartea. În majoritatea mall-urilor, noi avem cîteva insule cu cărţi Litera, insule care se află în zonele cele mai aglomerate. În 2009-2010, online-ul era un canal cu potențial de creștere foarte pronunțat, cartea fiind un produs care se pretează foarte bine pentru vînzarea online: nu costă foarte mult, cititorul știe exact la ce se așteaptă. În România nu exista șansa să se facă investiții foarte mari într-o rețea nouă de distribuție fizică la acel moment, și atunci singurul canal care se putea dezvolta accelerat era online-ul. De aici ideea de a lansa un proiect, elefant.ro, unde eram cofondator și acționar. Între timp, elefant.ro a devenit cea mai mare librărie din România, raportat și la online, și la offline. Cum vă promovaţi cărţile? Online-ul devine dominant, reţelele so­ciale sînt cele care contează cel mai mult. Ne promovăm cărțile pe grupuri de un anumit specific, acolo unde se adună oameni cu anumite interese profesionale sau pasiuni. Cîţi oameni lucrează în editură? Sînt peste 250 de angajaţi, cu contract de muncă, la care se adaugă colaboratori. Şi din punctul de vedere al numărului angajaţilor, sînteţi pe primul loc între editurile româneşti? Da, cred că da. Dar nu numărul este ne­apărat important, ci faptul că avem oameni foarte buni, în toate domeniile. Ne puteţi da cîteva nume de oameni din editură? Ar fi dificil pentru mine sa vă dau nume pentru că toți oamenii din editură sînt importanți și fiecare a contribuit – prin munca sa – la creșterea brandului și a notorietății Litera. Ce pot să vă spun este că avem un nucleu de profesionişti dedicați, care sînt în editură de mulți-mulți ani și care au coagulat în jurul fiecărui departament echipe de oameni la fel de buni.

Knausgard este un autor imens, la Alice Munro am avut fler

Aş vrea să vă pun cîteva întrebări punctuale, legate de activitatea editurii. Sînt curios să aflu cum l-aţi achiziţionat pe Karl Ove Knausgard, un autor cu care aţi dat lovitura. Au ieşit, într-un timp scurt, toate cele şase cărţi din Lupta mea! Sîntem, în fiecare an, prezenţi la cele mai importante tîrguri internaţionale de carte. Mergem acolo, vedem noile apariţii şi ne decidem pentru ce autor cumpărăm copyright. La momentul în care am achiziţionat drepturile, Knausgard era un autor imens, avea o cotă internaţională deja foarte ridicată. Pe lîngă tîrguri, sîntem în contact permanent cu agenţii literare, mari edituri internaţionale. Avem scouts care ne fac recomandări. Urmează un proces de evaluare, avem referenţi care evaluează propunerile primite. Alice Munro? Pe Alice Munro am luat-o în portofoliu înainte de a primi Premiul Nobel pentru Literatură. Recunosc că am avut fler, soţiei mele, Cristina Vidraşcu, director editorial în Litera, i-a plăcut foarte mult, este o autoare cu priză la publicul românesc, i-am tradus multe cărți: Dragă viaţă, Prea multă fericire, Fugara, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Dragostea unei femei cumsecade. Alice Munro se poate da ca exemplu de opţiune editorială de succes. Noi o traduseserăm deja, era cunoscută publicului românesc, dar, după ce a luat Premiul Nobel, în 2013,  vînzările au explodat. Cred că Premiul Nobel este singurul premiu internaţional care are cu adevărat impact pe piaţa românească, celelalte contează mai puţin. Dar şi la Premiul Nobel, nu întotdeauna. De exemplu, Patrick Mondiano, care nu e autorul nostru, era tradus în România din anii ’70; şi totuşi, după ce a luat Nobelul, în 2014, n-a produs un val de vînzări. Vă pun o întrebare din interiorul editurii: e adevărat că Editura Litera plăteşte mai mult pentru traduceri decît media obişnuită în România, de 2 euro pe pagină? Da, este adevărat, plătim peste medie. Tarifele vor creşte în continuare. E foarte important, ca editură, să ai traducători bine plătiţi. E o domeniu foarte greu, viaţa traducătorilor nu-i deloc uşoară şi, din acest motiv, ne străduim să plătim peste medie. Dacă creşte editura, e firesc ca o parte din bani să fie oferiţi şi traducătorilor. Să reţinem, în Occident, un traducător ajunge şi la 15-20 de euro pe pagină. Dar şi preţul unui roman este de 20-22 de euro, în condiţiile în care la noi este de 8 euro. Nu cred că editurile româneşti nu vor să-şi plătească traducătorii la nivelul din Occident, dar e o anumită realitate, e o piaţă mică. Noi, dacă putem plăti mai mult, o facem, pentru că am vrea să ne fidelizăm traducătorii. Încă o chestiune punctuală: publicarea lui Igor Bergler. Unii îl contestă şi spun că e „un autor comercial“, altora le place şi îl citesc cu plăcere. A venit el spre dumneavoastră, i-aţi făcut dumneavoastră o ofertă? Noi am fost surprinşi de succesul pe care l-a avut cu prima carte, care nu apăruse la noi. E vorba de Biblia pierdută, care apăruse la Rao. În momentul cînd am aflat că are aproape gata o nouă carte, i-am făcut o ofertă de publicare. E vorba de Testamentul lui Abraham, care a apărut în 2017. Igor Bergler şi-a dorit să continue cu noi, mizînd, probabil, pe forţa de distribuţie, pe capacitatea noastră de a promova cartea, pe brandul Litera. Cred că Igor Bergler a fost un pariu cîştigător atît pentru autor, cît şi pentru editură. Igor Bergler face nişte cifre impresionante de vînzări în România. Despre afirmaţia că „este un autor co­mercial“, cred că e o discuţie oarecum sterilă, care se practică foarte mult în România şi mult mai puţin pe alte pieţe editoriale mai mature. Este un autor român, care e pe gustul românilor şi care este foarte bine vîndut. E foarte important, cînd construieşti planul editorial, să nu ai iluzii, să fii realist în ceea ce priveşte perspectiva comercială pe care o are o carte şi să păstrezi mereu un echilibru. Cărţile de istorie. De ce le-aţi făcut, ce impact au, văd că toate sînt ilustrate şi includ o istorie co­mu­nă a României şi a Re­pu­blicii Moldova. Care e miza acestor cărţi de istorie? Tatăl meu a ţinut foarte mult la modul în care arată cărţile noas­tre. De aici, calitatea ti­po­­grafică, calitatea ilustraţiilor şi a machetei. Majoritatea cărţilor de istorie pe care le-am pu­blicat sînt foarte bo­gat şi frumos ilustrate. În Ro­mânia erau foarte pu­ţine asemenea ediţii, nu prea există o tradiţie în a ilustra bine cărţile. Nou­tatea cu care a venit Litera a fost ilustraţia. Pe de altă parte, fiind din Chişinău, tata era preocupat de istorie, ştia cît de importante erau cărţile de istorie pentru piaţa din Republica Moldova. De aici, interesul special pentru această categorie. Sîntem foarte atenți la calitatea cărților pe care le edităm: cea mai recentă este România în Primul Război Mondial de Petre Otu, o enciclopedie în format mare, bogat ilustrată. Şi tot zilele acestea trimitem spre public o enciclopedie – 1000 de ani de cultură şi civilizaţie românească. O istorie în imagini, o ediţie bilingvă în limba română şi în limba engleză. Anul trecut am editat Marea istorie ilustrată a României şi a Republicii Moldova, coordonată de Ioan-Aurel Pop. Să lămurim o chestiune. Aţi scos, anul trecut, Istoria ilustrată a românilor pentru copii şi Istoria ilustrată a românilor pentru tineri, cu bani de la Primăria Capitalei. S-a spus că aţi fost favorizaţi, că Primăria Capitalei v-a dat mulţi bani pentru editare, cumva preferenţial. Cum au ajuns acei bani la dumneavoastră? Cărţile despre care vorbiţi existau deja în portofoliul nostru și intenționăm să le tipărim în ediții noi, de care să se bucure și elevii, în anul în care toată România sărbătorea Centenarul. Cu această importantă ocazie, noi am încercat să propunem proiecte cultural-istorice diferitelor instituţii, printre care și Primăria Capitalei. A fost un proiect important, în urma căruia am primit și un feedback foarte frumos din partea profesorilor; în acest moment, toți elevii de gimnaziu și de liceu din București au în biblioteca de acasă o carte de istorie a României, și asta este ceea ce contează. Au fost contestaţi înclusiv coordonatorii celor două cărţi, Ioan-Aurel Pop şi Magda Stan, că s-au greşit nişte date, nişte informaţii. Magda Stan, profesoară de liceu, este autoarea unui manual de istorie, tipărit anul trecut la Editura Mi­niste­rului, la Editura Didactică şi Pe­da­gogică, apărut cu greşeli. Daţi-mi un exemplu de autor care să nu fie contestat. Cărţile noastre au ieşit foarte bine din toate punctele de vedere şi foarte mulţi elevi s-au bucurat de acest dar. În ceea ce privește datele eronate despre care vorbiți, aceasta este o altă discuție, pe un cu totul alt proiect, apărut la o altă editură, iar autoarea a făcut lămuririle de rigoare la momentul respectiv. Faceţi şi cărţi de colorat pentru adulţi? A fost un trend internaţional. Pe cît de repede a apărut, pe atît de repede s-a stins. A durat doi ani. Cea mai cunoscută autoare era o englezoaică, Johanna Basford. Îmi aduc aminte şi cum am ales-o. O văzusem în topuri, pe Amazon, într-o poziţie surprinzătoare pentru o carte de colorat pentru adulţi. Am zis: trebuie să testăm şi piaţa de la noi. Datele de vînzări au fost spectaculoase, după care am avut vreo 30 de cărţi de colorat pentru adulţi. Toate s-au vîndut bine o perioadă, după care moda s-a stins.

200 de titluri în proiectul „Carte pentru toţi“

Ce este proiectul „Carte pentru toţi“? „Carte Pentru Toți“ este un proiect care își propune să aducă într-un format foarte accesibil ca preț și portabil – uşor de citit – cele mai bune cărți care au fost publicate în toate colecțiile și imprinturile Litera. La minimum un an de zile de la lansarea în format original – care de cele mai multe ori este paperback, dar şi mai mare –, titlurile Litera se reeditează în imprintul „Carte Pentru Toți“. Cred că în România cititorii sînt foarte sensibli la preț; de foarte multe ori, cărți importante, care nu erau reeditate în formate mai accesibile, se aflau încă la un preț restrictiv pentru o parte dintre  cititori. Așa că prețul mai mic poate reda acestor cărți un nou ciclu de vînzare. În următoarele săptămîni ajungem la numărul 100 al cărților editate și avem programate pînă la finalul anului încă 100. Practic, la finalul lui 2019, imprintul „Carte Pentru Toți“ va ajunge la 200 de titluri. Includem aici cărți din absolut toate domeniile: fie că este vorba de un roman premiat sau de un volum de istorie, de o culegere de eseuri sau de un thriller, de un clasic al literaturii universale sau de o carte de dezvoltare personală. Domnule Vidraşcu, în final: e-book sau carte tipărită?  Sînt o persoană pasionată de tehnologie, în general, și sînt foarte interesat să asimilez și să aplic în businessul nostru cele mai noi și mai inovatoare tehnologii: vă spuneam că am lansat platforma elefant.ro, toate cărțile de ficțiune Litera se găsesc și în format e‑book. Dar cînd vine vorba de citit, cartea tipărită rămîne în preferințele mele. Și asta pentru că experiența lecturii este foarte puternic legată de interacțiunea cu obiectul fizic: poate fi vorba despre o carte groasă, despre una subțire, cu copertă cartonată sau bro­șată, cu o anumită cromatică sau ilustrație a copertei. Pentru că dacă te gîndești la experiența pe care ai avut-o citind o anumită carte, dincolo de conținut, îți rămîne în amintire destul de pregnant această componentă tactilă. În felul ăsta am constatat că amintirile despre cărți sînt mult mai vii atunci când le-am citit în format tipărit decît în format electronic, unde dispozitivul este tot timpul același: citesc Moby Dick sau Prințul fericit, dispozitivul este același. Pe cînd, în realitate, experiența fizică de interacțiune cu o carte tipărită este cu totul diferită. În plus, coperta unei cărți este foarte importantă; de multe ori, cînd te gîndești la o carte pe care ai citit-o, amintirea este declanșată și de felul în care arată coperta. La lectura în format digital, coperta o vezi o singură dată, atunci cînd ai cumpărat cartea, după care dispozitivul se deschide la ultima pagină la care ai rămas. În acest moment, la nivel mondial, se constată o creștere fulminantă a pieței audiobook‑urilor: în ultimii doi ani, audiobook‑ul este, de departe, formatul de carte cu cea mai accelerată creștere. Toate marile edituri își alocă eforturi semnificative pentru a transfera în format audiobook catalogul de cărți. Acest format este, însă, unul scump pentru că implică costuri mari: studio de întregistrare, actori, editare audio și așa mai departe. Cred că și în România va veni acest trend, dar doar atunci cînd va exista și o platformă care să găzduiască și să ofere audiobook‑uri spre vînzare vom putea vorbi despre o piață, CD-ul audio nemaifiind un format interesant pentru cititori.   Interviu realizat de Ovidiu ŞIMONCA" ["post_title"]=> string(50) "„Este nevoie să-ţi diversifici mereu oferta“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "este-nevoie-sa-ti-diversifici-mereu-oferta" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:31:52" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:31:52" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197593" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#19044 (24) { ["ID"]=> int(197620) ["post_author"]=> string(3) "550" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 13:32:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:32:17" ["post_content"]=> string(7174) "„Nu trebuie să fii un bun cunoscător de oameni ca să descoperi că fiecare om poartă cu sine o «fiară». Ne sperie cel mai mult cînd o descoperim în noi și cînd ne dăm seama că nu o putem controla, iar de alungat este imposibil. Pe ea o studiau fizionomiștii, dar au redescoperit-o și psihanaliștii moderni în adîncurile inconștientului nostru. Cum se poate să avem un chip făcut după chipul lui Dumnezeu și să fim purtători ai unei naturi animalice?“ (citat din albumul lui Aurel Vlad, Personajul din atelier, 21 de ani de sculptură, Editura Unarte, București, 2010, p. 54). Fragmentul acesta conținea încă de atunci, in nuce, un program estetic și conceptual al operei lui Aurel Vlad, care revine la Palatele Mogoșoaia cu expoziția Hai, mergi! (martie-aprilie 2019; curator: Mădălina Mirea), după ce, în anul 2010, expunea la Cuhnia din moșia Brâncovenilor suprinzătoarea sa compoziție Neliniștea, care aducea între zidurile de cărămidă un grup de figuri butucănoase din tablă, care aveau înălțimea de 275 de cm. Cred că atunci a ieșit în arenă o nouă tehnică în opera lui Vlad: tabla nituită. Pe care artistul o stăpînește cu o tactilitate aproape de neînțeles; cum oare tabla plată poate transmite expresivitatea și carnalitatea lemnului sau a pietrei? Metalul nu e lut, nu e lemn. Este fără corp. Are materialitatea, și aceasta este supusă coroziunii, oxidării, plierii... O primă lucrare în care tabla și lemnul și-au dat „întîlnire“ a fost Umbra (2007), în care figura umană călărind un lup este modelată din foi suprapuse și alăturate de tablă, arătînd precum o umbră care levitează, aidoma duhului... La Mogoșoaia lucrările modelate din tablă sînt acum majoritare. Tabla pare chiar materialul care-l determină pe artist pentru o anumită tematică, obsesiv repetitivă, deși drama izgonirii din Paradis a fost mereu o constantă în opera lui Aurel Vlad. Acum avem o teatralizare îndelungă a acestui episod din Geneză. Trebuie spus că artistul nu este deloc un apologet al imageriei creștine, și nu se inspiră din iconografia bizantină spre a se erija într-o verigă de legătură a acesteia cu contemporaneitatea. El este preocupat mai mult și mai ales de gestică, de expresie și dinamica mișcărilor, a mimicilor decît de încărcătura morală sau etică, ce pot emana din acestea. Sculptura lui Vlad are, totuși, de cele mai multe ori, surse literare și biblice. Dar titlurile lucrărilor sale, fruste, doresc să epureze recursul mental la aces­tea, unele revin și după decenii: Gestul lui Toma, Bătrînețea lui Adam, Pieta, Călcînd șarpele, Nădejdea, Prăbușirea, Om rănit, Mira­col, Durerea, Om ieșit din umbră etc. Cîteva lucrări poartă denumirea Prăbu­șirea lui Icar. Accentul acestora cade pe mi­nunata desfășurare a aripilor, deschise ca un evantai oriental de damă, decupate din tablă zincată, în timp ce figura băiatului Icar, fiul lui Dedalus, este din lemn rugos, patinat în negru, el e arătat în momentul în care nu mai are scăpare. Este pîrjolit de soare, carbonizat, și picajul lui este inevitabil, funest. Urmărim cum este înghițit de hău, iar viața, desigur, nu trebuie să înceteze. Prăbușirea lui Icar – o parafrază contemporană a „faptului divers“, tot astfel cum a fost zugrăvită și de Peter Breugel cel Bătrîn, în al său Peisaj cu prăbușirea lui Icar, și atît de bine și pro­fund analizat în poemul lui W.H. Auden, Musée des Beaux Arts (decembrie 1938). Se pare că tabloul lui Breugel a fost inspirat de o zicală olandeză, care sună cam așa: „Nici un plug nu se oprește doar pentru că moare cineva“. Dar, mai ales, de un pasaj din Meta­morfozele lui Ovidiu, în care toți cei amintiți de poet, pescarul, plugarul, păstorul, devin personaje principale, rămînînd înmărmurite de vedenia descrisă, crezîndu-i zei pe zburătorii Dedalus și Icar, pe cînd picioarele nefericitului Icar sînt de căutat îndelung cu privirea, restul figurii sale fiind afundat în apa care sclipește în razele soarelui. [gallery columns="1" size="large" ids="197624,197623,197621,197622"] Aurel Vlad pare să se răfuiască cu aceas­tă situație nedreaptă și ne pro­pune, prin miniseria sa de sculpturi, să asistăm activ la această lentă că­dere, să o urmărim din un­ghiuri dife­rite, să o consemnăm parcă cinematografic. Secvenția­lita­tea sculpturală imi­tă mișcarea în ralenti a „datului filmic“, pe care-l sesizăm la Breugel, consemnat poetic de Auden: „Soarele strălucea/ Cum se cuvenea pe albele pi­cio­a­re dispărînd în verdea/ Apă; iar gingașa, prețioasa corabie care văzu­se ceva uluitor, un băiat căzut din cer,/ Avea de ajuns undeva și plutea liniștit“ (traducere de Ion Pop). Surprinzătoare și ilustrativă, în sensul citatului transcris în preambulul acestor note, este lucrarea Pieta. Un trup uman încearcă să ridice de jos fiara muribundă, chipul său este schimonosit de un urlet sfîșietor, gura este larg deschisă, iar ochii rotunjiți de groază. Omul este îngrozit, oripilat, sfîșiat să se despartă de „natura sa animalică“. Poziția lui chircită, ridicat pe vîrful picioarelor, dă scenei un dramatism maxim, insuportabil. Plînsul acesta nu e aidoma celui pe care-l știm din suferința Fecioarei care și-a pierdut Fiul, nici din întreaga cul­tură vizuală a creștinismului, ci un zbucium visceral al naturii umane, și se poziționează la antipodul semnatic al unei alte lucrări a lui Aurel Vlad, Pelerini (2004), în care patru personaje masculine merg cuminți în cele patru direcții cardinale, însoțite de patru cîini, imitînd expresia și mimica patrupedelor. Sensul noniconic de Pieta este topit aici, și accentuat la cote maxime, în contorsionarea celor două trupuri, de om și animal, iar durerea devine expresie pură, premisă de angoasantă analiză plastică. Am vizitat expoziția lui Aurel Vlad la cea­sul chindiei, cînd soarele era foarte jos, cînd razele lui lăsau umbre lungi pe pămînt și pe pereții din interior, de-un alb orbitor, ai palatului brâncovenesc, culoarea umbrelor devenind rece și adîncă, și subliniau întregul dramatism trupesc și fizionomic al sculpturilor care au invadat parterul. Era ceva foarte tea­tral și scenografic în această vîltoare a expresiilor, a tensiunilor și a dinamismului corporal, și chiar dacă autorul nu a prevăzut neapărat această fugitivă intruziune solară, lectura sculpturilor sale a devenit cu atît mai percutantă și mai de neuitat... Așa cum omul este nevoit să-și poarte „fiara“ interioară, tot astfel sculptura lui Aurel Vlad a trebuit să facă față luminii violente a amurgului, preț de cîteva minute. Fotografii de Vladimir BULAT" ["post_title"]=> string(45) "„Fiecare om poartă cu sine o «fiar㻓" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(33) "fiecare-om-poarta-cu-sine-o-fiara" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:32:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:32:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197620" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#19045 (24) { ["ID"]=> int(197597) ["post_author"]=> string(3) "119" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 12:51:45" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 09:51:45" ["post_content"]=> string(19924) "În operațiunile de pregătire a celui de-al doilea volum din ediția tradusă în limba română a poemelor lui Paul Celan, decizia cu privire la statutul rezervat textelor românești scrise de poet în perioada petrecută la București între 1945-1947 a necesitat o reflecție suplimentară. Asociat fiind în alcătuirea acestei ediții traducătorului George State, demersul nostru, fără a anunța dificultăți insurmontabile, a condus finalmente la o „mică“ descoperire, dacă nu spectaculoasă, atunci cel puțin demnă de atenție – descoperire ce completează imaginea pe care o aveam deja despre relația tînărului Celan cu „cîmpul cultural“ românesc din epoca anterioară plecării sale în Occident.

„Urme“ româneşti păstrate de Petre Solomon

Istoria revelării respectivelor texte în spațiul public este, cum se știe, mai lungă. Cel care le-a păstrat cu sfințenie în arhiva personală, ferită de priviri răuvoitoare – căci pentru regimul instalat în 1948 fostul redactor de la Editura Cartea Rusă se transformase într-un transfug ostil –, a fost prietenul și confidentul Petre Solomon. Cei doi au putut reintra în legătură abia după mijlocul anilor ’50; s-au și revăzut în deceniul următor la Paris, în 1966 și 1967. Din corespondența lor, tipărită de Petre Solomon ca anexă la cartea sa devenită între timp celebră, Paul Celan. Dimensiunea românească (București, Kriterion, 1987), nu rezultă că Celan ar fi avut planuri anume legate de aceste „urme“ românești, pe care, desigur, le știa în posesia prietenului său; în intenția exprimată într-o scrisoare către Alfred Margul-Sperber, din 1960, cu privire la o eventuală includere și a textelor de tinerețe („auch der früheren und frühesten“) într-o ediție integrală a poeziilor, este puțin probabil să le fi avut și pe acelea în vedere. După dispariția lui Celan în 1970, Petre Solomon nu a avut ezitări în a publica treptat majoritatea poemelor românești scrise de prietenul său la București: în Viața Românească (Nr. 13/1970), în Secolul 20 (Nr. 1-3/1971), în Transilvania (Nr. 7/1982), și apoi în totalitate, alături de celelalte cîteva scrieri celaniene în limba română (fragmentele în proză și traducerile a patru schițe ale lui Kafka), în finalul volumului mai sus amintit. Cîteva au avut parte și de traduceri în limba germană, publicate însă exclusiv în periodice din România de Eduard Schneider, Horst Fassel, Werner Söllner. Dacă la colocviul consacrat la București, în 1981, tînărului Celan – ale cărui lucrări s-au publicat în Zeitschrift für Kultur­austausch (Nr. 3/1982) –, Petre Solomon a insistat asupra bilingvismului său poetic timpuriu, în spațiul lingvistic german conștiința acestuia s-a statornicit abia după publicarea tezei de doctorat a Barbarei Wiedemann, în 1985: Antschel Paul – Paul Celan. Studien zum Frühwerk (Tübingen: Max Niemeyer, 1985); exegeta, care a tradus ea însăși în germană textele celaniene românești, nu le-a tratat însă ca pe un corpus separat, ci le-a integrat în ansamblul scrierilor poetului dinainte de stabilirea la Paris, în 1948. Această decizie editorială a fost păstrată de Barbara Wiedemann în volumul Das Frühwerk (1989), reluat în seria Gesammelte Werke, ca și în ediția integrală comentată a poeziilor lui Celan – Die Gedichte (reperul actualei ediții românești), unde textele apărute în timpul vieții sînt grupate într-o secțiune diferită de cele publicate postum, între care poemele românești, tipărite toate după 1970, formează, inclusiv în varianta ultimă a ediției (Berlin: Suhrkamp, 2018), o diviziune aproape compactă (alături de un singur poem în germană), ca rod al perioadei lui bucureștene. În schimb, ele lipsesc nu întîmplător din volumele 1 și 2/3 (îngrijite de Andreas Lohr în colaborare cu Holger Gehle și Rolf Bücher) ale marii ediții istorico-critice inițiate la Bonn de Beda Allemann, volume ce acoperă întreaga creație timpurie a lui Celan în limba germană. Cu atît mai mult în cazul unei ediții traduse în limba română, am crezut de cuviință, împreună cu traducătorul, că se impune despărțirea explicită a puținelor texte românești ale poetului de integralitatea operei sale în germană – dife­ren­­țiere străină oricăror speculații excesive (precum anexarea lui Celan literaturii române), ci operată din simplul considerent tehnic al distincției dintre dicțiunea traducerii și cea originală (în limba română) a poetului. Amîndurora ni s-a părut însă util (nu doar din punct de vedere filologic) recursul la o recitire a manuscriselor, transcrise (cu actualizarea ortografiei) de către Petre Solomon și, în strictă conformitate cu originalul, de către Barbara Wiedemann. Am beneficiat de înțelegerea binevoitoare a dlui Alexandru Solomon, fiul lui Petre Solomon, care ne-a pus la dispoziție cópii ale tuturor textelor românești ale lui Paul Celan aflate în arhiva tatălui său.

Poemele din revista Agora

Surpriza a apărut atunci cînd am constatat faptul că la toate textele deja cunoscute și publicate se adaugă alte trei, grupate sub titlul comun Trei poeme de PAUL CELAN: Ospățul, Taina ferigelor, Singura lumină. N-a fost deloc dificil să recunoaștem în ele versiuni românești ale unor poeme celaniene cunoscute în varianta germană: Das Gastmahl, Das Geheimnis der Farne, Das einzige Licht. Primele două au fost publicate în germană chiar la București, în unicul număr tipărit al revistei Agora, apărut în 1947 și îngrijit de Ion Caraion și Virgil Ierunca, împreună cu poemul Ein wasserfarbenes Wild (p. 69-71), cel de-al treilea a fost inclus abia în placheta Der Sand aus den Urnen, imprimată la Viena în 1948, în Editura A. Sexl, care le conține de altfel și pe celelalte; în ciclul intitulat Der Sand aus den Urnen din volumul Mohn und Gedächtnis, publicat în 1952 de Deutsche Verlagsanstalt din Stuttgart – cel care l-a lansat cu adevărat pe Celan în mediul literar german –, se regăsesc doar primele două. Conform tuturor indiciilor, dar mai ales datărilor explicite adăugate cu creionul de autor pe propriul exemplar din Der Sand aus den Urnen, cele trei poeme din Agora, care au constituit de altfel debutul absolut al lui Paul Celan ca poet de limbă germană, au fost concepute în 1946 (Das Gastmahl poate chiar în 1947). Ion Caraion își amintea în 1981, la colocviul bucureștean mai sus amintit, că Alfred Margul-Sperber a fost acela care i-a adus, pe lîngă propriile contribuții, textele tînărului cernăuțean, de al cărui geniu era convins și pe care îl recomanda entuziast oriunde exista o speranță de publicare a acestora. De altfel, Caraion se aflase între participanții la faimosul revelion din casa Despinei Levent (Mladoveanu), evocat în diferite feluri de Petre Solomon, Ovid S. Croh­mălniceanu, Marin Preda, Nina Cassian, unde îl observase pe junele cu ochii migdalați și obrazul smead, care, în memoria sa, recitase cu patos melancolic versurile rusului Alexandr Block – poemul Reveion, scris de Celan în românește, a fost inspirat și el de acea noapte de 1 ianuarie 1947, pentru toți cei de față plină de pasiuni, dar și de neliniști privind viitorul. Poemele propuse în numele său de Sperber erau în germană, ceea ce l-a bucurat pe redactorul Agorei, care, proiectată ca o „Colecție internațională de artă și literatură“, ar fi trebuit să conțină tot atîtea texte în limbi străine ca și în română. Caraion sugerează că ar fi primit mai multe decît trei și că el le-ar fi selectat pe cele ulterior publicate. Con­comitent însă, Despina Levent (viitoarea italienistă Despina Mladoveanu) și Lia Fingerhut, amîndouă pe atunci foarte apropiate de tînărul Celan, i-ar fi furnizat lui Caraion și versiuni românești „foarte reușite“ ale acelorași poeme, dar, preocupat de profilul „internațional“ al revistei, el le-ar fi preferat pentru publicare pe cele „originale“.

„Soarta mea este aceasta: să scriu poezii în germană“

Aceste amintiri ale lui Ion Caraion risipesc din capul locului orice incertitudine în legătură cu statutul celor „Trei poeme“ descoperite în arhiva lui Petre Solomon: nu încape îndoială că ele reprezintă alternativa în limba română la grupajul ales să apară în Agora – și aceasta chiar dacă numai două dintre textele românești (Ospățul și Taina ferigelor) corespund celor publicate în revistă, deoarece nu este imposibil ca poemul Das einzige Licht, devenit în românește Singura lumină, să se fi aflat și el între manuscrisele oferite de Sperber, iar Caraion să fi optat pentru Ein wasserfarbenes Wild. Mai rezultă însă ceva important din spusa lui Caraion: faptul că, cel puțin în percepția acestuia, textele românești intermediate de Despina Levent și Lia Fingerhut constituiau traduceri ale originalelor ger­mane. Traduceri sau autotraduceri? Ion Caraion nu ezită în această privință: dacă ar fi fost să publice versiunile românești, nu altul decît același Paul Celan le-ar fi semnat ca autor. Bilingvismul său poetic era, se pare, de notorietate în cercurile „amicilor poeți“ pe care îi frecventa, iar un posibil destin al poetului în literatura română nu ar fi fost exclus de nimeni dintre cei care îl cunoșteau în acea vreme. Pe de altă parte, Caraion exagerează, desigur, atunci cînd afirmă, în aceeași intervenție la colocviu, că apariția din Agora și preferința sa ocazională de redactor pentru textele germane și nu pentru cele românești ar fi reprezentat răscrucea la care Celan ar fi ales definitiv să-și urmeze drumul ca poet german și nu român. Dar în acel moment, alegerea lui Celan era făcută; mărturia cea mai elocventă poate fi citită în faimoasa lui scrisoare din 6 noiembrie 1946 către influentul critic literar elvețian Max Rychner: „Aș vrea să știți cît de greu îmi este ca evreu să scriu poezii în limba germană. Dacă poeziile mele vor apărea, atunci vor ajunge și în Germania și – dați-mi voie să spun ceva îngrozitor – mîna ce va deschide cartea mea a strîns-o poate pe a aceluia care a fost ucigașul mamei mele... [...] Dar soarta mea este aceasta: să scriu poezii în germană. Iar dacă poezia este soarta mea, sînt bucuros“. Fragmentul conține referința la reticența fundamentală în virtutea căreia, poate, Celan s-a putut simți îndemnat către o devenire ca poet de limba română, dar și declarația explicită despre o opțiune lingvistică și culturală inexorabilă. Nu cumva faptul că a evitat să-și publice textele românești, deși ar fi găsit în Bucureștiul anilor 1946-1947 reviste dispuse să le adăpostească, indică o rezervă funciară față de un asemenea angajament? Cu puțin timp înainte de punerea în circulație a numărului din Agora, numele lui Paul Celan apăruse deja pe prima pagină a revistei Contemporanul, la 2 mai 1947, ca autor al poemului Tangoul morții, versiunea românească a (mai tîrziu) celebrei Todesfuge; conștiința publică avea să-l perceapă așa cum el însuși își va fi dorit: ca poet de limbă germană, căci reieșea limpede, dintr-o scurtă introducere, că originalul german al textului fusese tradus de nimeni altul decît Petre Solomon. Ovid S. Crohmălniceanu, în acei ani redactor al revistei, a rămas pînă la sfîrșit convins – conform amintirilor sale – că textul adus la redacție de Petre Solomon a reprezentat traducerea de către acesta a poeziei lui Celan. Să înțelegem de aici că avem de-a face cu un caz diferit de acela al celor „Trei poeme“ propuse lui Ion Caraion de către Despina Levent și Lia Fingerhut? Punctul meu de vedere, expus deja cu alte prilejuri, a fost dintotdeauna că, deși semnată de Petre Solomon, traducerea poemului Todesfuge trebuie considerată mai curînd drept o autotraducere celaniană, revăzută, de ce nu?, de Petre Solomon. Chiar Petre Solomon mărturisește, în contribuția la colocviul din 1981, că a lucrat împreună cu Celan la respectiva traducere; „eu însumi am simțit nevoia să-l consult, mai ales că nu stăpîneam limba germană în suficientă măsură pentru a descifra toate nuanțele unui asemenea poem“, va preciza tot Petre Solomon, în cartea sa din 1987. Dar oricine (Petre Solomon sau Celan însuși) va fi avut inițiativa traducerii acelui text emblematic, ea nu poate fi desprinsă (nici în „spirit“, nici în „literă“) de lirica scrisă de Celan în limba română, inclusiv de (auto)traducerile celor trei poeme. Nu este de altfel lipsit de semnificație nici faptul că versiunea românească din Todesfuge, semnată tot de Petre Solomon – sub titlul Fugă macabră! –, în volumul Paul Celan, Versuri, apărut la București în 1972 (în transpunerea Ninei Cassian și a lui Petre Solomon), diferă evident față de cea publicată un sfert de veac mai devreme în Contemporanul. Din păcate, în arhiva lui Petre Solomon nu s-a păstrat nici o copie manuscrisă (dar nici una dactilografiată!) a traducerii din Todestango/Todesfuge. Ar fi existat și în acest caz posibilitatea unui examen grafologic minimal, așa cum poate fi el efectuat pe manuscrisele celor „Trei poeme“ traduse din germană, potențial destinate revistei Agora; drept termen de comparație pot fi utilizate și celelalte manuscrise românești păstrate de Petre Solomon.

Misterul se prelungeşte

Pentru un nespecialist, grafia celor trei texte se deose­bește vădit de cea știută cu certitudine ca aparținîndu-i lui Celan, dar și cîteva din restul poeziilor și al prozelor în limba română atribuite lui sînt scrise de aceeași mînă. Să fie oare chiar mîna lui Celan, străduindu-se să ofere dactilografei sau zețarilor un scris citeț, ușor descifrabil? Unele rotunjimi de literă seamănă cu cele din scrisori din adolescență, precum cea din 1938 către prietenul Gustav Chomed de la Cernăuți (reprodusă într-un volum de corespondență cu acesta), dar ulterior grafia lui Celan a evoluat, fracturată, către esențializare. Este dificil de identificat „copiștii“ care ar fi putut, altfel, prelua sarcina de a multiplica aceste traduceri celaniene (și nu numai): să fi fost prietenele lui Celan sau Petre Solomon, ba chiar – greu de crezut! – Alfred Margul-Sperber (cu a cărui caligrafie îngrijită manuscrisul aduce pe alocuri)? Nu se poate nega faptul că aceste incertitudini relativizează cumva și încre­din­­țarea absolută asupra paternității celaniene a traducerilor propriu-zise. În plus, misterul se prelungește și în privința prezenței celor „Trei poeme“ în arhiva lui Petre Solomon: dacă s‑au aflat acolo de la „început”, adică dinaintea plecării lui Celan la Viena la sfîrșitul lui 1947, de ce deținătorul lor nu le‑a comentat sau măcar semnalat prezența, cum a făcut cu celelalte piese din arhivă? Este mult mai plauzibil ca Petre Solomon să fi preluat aceste manuscrise mai tîrziu (după 1987 sau după 1990), dar de la cine? De la urmași ai lui Ion Caraion, ai Despinei Mladoveanu, ai Liei Fingerhut? În ciuda amabilității sale de a răspunde întrebărilor în acest sens, dl Alexandru Solomon nu ne-a putut da vreo informație precisă. Asupra textelor propriu-zise nu vom întîrzia în mod special cu prilejul de față. Celan (?) se înfățișează aici pentru întîia oară în ipostaza (auto)traducătorului; îl descoperim îndatorat mai curînd literalismului (chiar și la echivalarea unor cuvinte compuse, precum „Rosengeschlecht“ = „trandafiri-seminție“), în respectul mesajului transmis de original, pe care „arta“ traducătorului nu are a-l deturna de dragul vreunui narcisism găunos. Pe de altă parte, precum în cazul oricărei transpuneri dintr-un sistem lingvistic într-altul, constrîngerile de tot felul (morfologice, sintactice, semantice, pragmatice, prozodice) implică și în cazul acesta recursul la soluții „infidele“, care merg de la convertirea diatezei pasive în diateză activă, licențe – precum în al optulea vers din Ospățul („wo alles nur gilt eine Stunde und schwelgend bespien wird von uns“ = „unde o singură oră e grea și beția scuipă totul afară“) – sau contractare semantică – precum în al doilea vers din Taina ferigelor („wer säumte im Tod nicht vor Spiegeln?“ = „ce moarte nu s-ar privi în oglinzi?“) pînă la eliminarea a două jumătăți de vers în finalul poemului Singura lumină („[...], dann springt ihre Mannschaft an Land/ dann schlägt sie die Zelte hier auf [...]“). Mai interesantă pentru profilul poetic al lui Celan din această perioadă pare dezinvoltura cu care mînuiește în translația românească a celor „Trei poeme“, nu altfel decît în restul poeziilor românești, rețeaua imagistică și metaforică foarte încărcată a succesiunii asumate pe linia tradiției Rilke-Trakl, la granița neoromantismului cu expresionismul, precum și familiaritatea sa cu vocabularul poetic românesc în general, cu preferință evidentă pentru formule retorice și termeni mai curînd arhaizanți, cu presupuse rezonanțe lirice mai penetrante decît sinonimele lor uzuale în limba contemporană (vrajbă, slavă, alean, perini, uliță, flăcăiandru etc.). Îmi îngădui aici să mă despart odată mai mult de cei care, în mod insistent, îl anexează pe tînărul Celan unui suprarealism care n-a constituit pentru dînsul decît un episod mimetic și livresc, repede depășit în opțiunile sale poetologice și, cu deosebire, suprarealismului bucureștean imediat postbelic, cu care nimic și nimeni nu i-au putut atesta vreo relație directă. În schimb, cred că o discuție despre afinitatea stilistică, hrănită de „aerul timpului“, dintre lirica românească a lui Celan și cea a lui Ilarie Voronca, dar și, cel puțin la nivelul apetenței spre metaforă, cu poezia foștilor colaboratori ai revistei Albatros (cu care, măcar prin Ion Caraion, a avut contact) merită inițiată." ["post_title"]=> string(30) "„Trei poeme“ de Paul Celan" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "trei-poeme-de-paul-celan" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 12:51:45" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 09:51:45" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197597" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#19046 (24) { ["ID"]=> int(197582) ["post_author"]=> string(4) "3522" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 11:23:18" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:23:18" ["post_content"]=> string(6748) "Asociația Națională a Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“ a propus, în anul 2018, în cadrul programului „Cercuri de lectură“, legat de Centenarul Marii Uniri, proiectul Lecturiada – Un secol de Istorie și istorii (sub același generic cu cele două ediții precedente: „D‑apoi cum să nu fie, dac-o fost“), gîndit ca un concurs deschis, adresat elevilor, pe mai multe secțiuni subsumate temei anunțate. Ideea volumului de față se naște dintr-o absență (semnalată de participanți) a cărților cu personaje-copii din perioada Marii Uniri ori a Războaielor Mondiale, fiind lansată unor scriitori profesioniști provocarea de a se încadra cu cîte o povestire în tema proiectului, iar elevilor finaliști revenindu-le sarcina de a ilustra cartea. Această antologie coordonată de Monica Onojescu (profesoară de limba și literatura română) spune, prin intermediul celor douăzeci de voci distincte, povestea unei Românii care a cunoscut un destin capricios, asemenea oricărui destin uman. Să afirmi ce ai păstra în poveste dintr-un secol de istorie (pentru un public foarte tînăr), alegere deloc ușoară, înseamnă și să cartografiezi multiple geografii locale și umane. Modul de punere în intrigă ales, intersecția vocilor, liniile de fugă sesizabile, toate devin veritabile curiozități, exponate ce se sustrag curgerii timpului în acest muzeu improvizat din vorbe. Deși ordinea textelor în volum nu este una cronologică, ci alfabetică, se pot fixa bornele de început și de final, accentul fiind pus pe cea de-a doua jumătate a veacului surprins. Astfel, la limita inferioară, Anca Hațiegan propune o istorisire din anii 1917‑1918, din vremea refugiului actorilor la Iași, în timpul ocupației Bucureștiului din Primul Război Mondial, în care Măriuca, o fetiță de doar 11 ani, primește un dar chiar de la Majestatea Sa Regina Maria. La polul opus, Doina Ruști se oprește asupra istoriei recente, în încercarea de a-i face pe cei mai tineri să îi înțeleagă mecanismele reale de funcționare – istoria e făcută de fiecare dintre noi, atîta timp cît alegem să punem în circulație o „urmă” lăsată de altcineva înaintea noastră, atîta timp cît continuăm să spunem povești, oricît de mici, necunoscute, personale, ar fi ele: „Istoria este compusă din fapte repovestite. Istoria nu este făcută de un singur om. Nici măcar eroii nu sînt singuri, ci însoțiți de milioane de ochi care-i văd, de milioane de inimi care bat pentru faptele lor, de milioane de mîini care scriu aceste fapte“. Impresia de autentic, de emoție pură, pe care reușesc să o transmită texte precum cel al Victoriei Pătrașcu (despre Mineriada din iunie 1990) ori cel al Ruxandrei Cesereanu, reprezintă doar una din fețele acestui caleidoscop istoric, care urmărește și zilele premergătoare Marii Uniri (Simona Antonescu, Florin Irimia), dar reține cu mult umor și practicile cotidiene din comunism (Adrian Buz, Alex Moldovan, Veronica D. Niculescu, Ana Rotea), rivalitățile și pitorescul anilor de tranziție postdecembristă (Tudor Ganea) sau vibrațiile pe unde mici ale iubirilor adolescentine (Laura Grünberg, Bogdan Răileanu). Cît de tranșant face naratoarea din Lamento pentru pelican azuriu (Victoria Pătrașcu) delimitarea dintre normalitatea întrevăzută de tineri după Revoluție (de care se alege praful), lumea lui fără-nici o-lege (căci „A fost nevoie ca minerii să iasă la suprafață ca să intrăm noi în subteran“) și cea a lui vă-dictez-eu-cum-a-fost (și a declarațiilor de la Procuratură)! În același ton, textul Lucreția (Ruxandra Cesereanu) evocă firesc curajul Lucreției Jurj din grupul de rezistență anticomunistă din Munții Apuseni – o poveste plină de speranță, de onoare, nesupunere, așteptare, putere și sacrificiu. La cîteva pagini distanță, unul dintre personajele lui Péter Demény conchide însă trist, pe un ton concesiv: „Dar viața e mai presus de orice sacrificiu“, cu gîndul la acea duioșie care învăluie relația părinte-copil și care transpare senin mai ales în Scrisori din țările calde ale lui Marius Chivu. Corespondența dintre puștiul de 10 ani, mama Lidia și tatăl plecat să muncească în Irak, în anii ‛80, surprinde prin sinceritate și simplitate. Grija și sistemul de constrîngeri cu care tatăl se apropie de fiul său primesc la schimb recunoștința și perseverența acestuia: „Dragă tăticule, Eu o duc în continuare bine cu școala. În afară de acei zeciuri am mai luat doi de zece. Istoria o iubesc ca pe ochii din cap de aceea am luat două note de 10 (zece)“. Aflăm treptat angrenajele care pun în mișcare tot acest univers casnic, înfățișînd o copilărie made in România (ultimilor ani ai comunismului): „Am parcurs iar drumul de la școală pînă acasă cu coronița care arată că stăpînul ei a luat premiul I învățînd  și muncind pentru a ajunge un om cinstit, curajos, stimat și iubit în viață”. Toată lumina pe care nu o putem vedea în acei ani în plan politic este aici, în text, și acolo, în viețile celor trei, legate definitiv una de cealaltă. Pînă la urmă, faptul că unele evenimente mărunte și detalii sînt preferate le face să transgreseze granița valorii personale. În Istoria Mare (prea-serioasă), politicul fixează cadrul, adesea coercitiv, ce polarizează cîmpul de forțe și radicalizează tensiunile existente, dar istoriile vieții private, uitate, șterse, ignorate reprezintă nuanțele în lumina cărora viața continuă să își caute și să își găsească (vre)un rost. „Petele albe“ ale acestei istorii ce curge prin amintiri (fie ele și inventate/ficționalizate), lipsite de fastul oficial al comemorărilor, vor fi cu siguranță, ulterior, și ele desenate și redimensionate, pornind de la exemplul autorilor din prezentul volum. Mică istorie a unui secol mare adună, ca într-o ladă de zestre, libertăți cu gust de înghețată, vacanțe „la Valea Drăganului, unde nu au nici măcar Pepsi sau Brifcor“, învățături care întorc lumea cu susul în jos, dar apropie și îmblînzesc revoluții personale, destine frînte, normalități defecte, tot atîtea felii de viață stranii prin fragilitatea lor dezarmantă." ["post_title"]=> string(16) "Album de familie" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(16) "album-de-familie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 11:23:18" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:23:18" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197582" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#19047 (24) { ["ID"]=> int(197574) ["post_author"]=> string(4) "3911" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 10:20:56" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 07:20:56" ["post_content"]=> string(10380) "Tema emigrării ocupă un rol important în literatura est-europeană a ultimelor două secole, reflectînd, astfel, marile metamorfoze istorice și politice experimentate de statele așa-zis marginale în raport cu progresul constant al centrului. Coordonatele acestui tip de literatură sînt însă mai de­grabă rigide, în funcție de perioada de apariție a respectivului text literar. Într-un secol al XIX-lea care privea înspre Occident ca înspre un pilon de cultură și democrație, plecarea se leagă inevitabil de un parcurs educațional și de importul unor forme politice. Mai tîrziu, în mijlocul turbulențelor internaționale ale secolului al XX-lea, migrația devine definitivă, e impusă din afară, primeș­te conotații tragice și marchează dislocarea identitară a unor grupuri sociale aflate obiectiv în pericol. Odată cu perioada tranziției, accentul nu mai cade însă nici pe exilul teatralizat, perceput ca ruptură ontologică, nici pe conflagrațiile militare opresive, ci pe mi­grația economică dintr-o țară incapabilă să ofere condiții demne de trai tuturor păturilor sociale afectate de postcomunism: în 2016, Dan Lungu privea fenomenul orfanilor ro­mâni cu părinți angajați în Occident prin lentila sociologică specifică scriiturii lui, oferind, în Fetița care se juca de-a Dumnezeu, o perspectivă intimistă asupra unui proces macroeconomic. S-a scris însă insuficient despre emigrația academică, poate fiindcă nișa socială a universitarilor, a intelectualilor aflați în căutarea unor medii de cercetare ofertante este, la prima vedere, lipsită de dramatism sau de tensiuni narativizabile. Tocmai aceas­tă prejudecată suferă o contrademonstrație în Avalon (Polirom, 2018), ultimul roman al lui Bogdan Suceavă, care, bazat pe elemente autobiografice, dar și pe o construcție ficțională autonomă, istorisește integrarea unui tînăr matematician în sistemul academic american. Traiectoria personajului-narator, al cărui monolog interior se suprapune cu epicul nu doar la nivel de construcție textuală propriu‑zi­să, ci și datorită omogenității stilistice, este una de afirmare identitară: departe de lamentația celor mai mulți exilați romantici și de nostalgia lor destabilizantă, protagonistul hotărît să își decupeze o nouă lume în mijlocul nebuloasei americane se impune ca instanță de autoritate și luciditate asupra bulversării inițiale, iar strategiile lui se regăsesc și în discursul narativ – listele de cursuri reușite, de examene și mentori, sfaturile pragmatice pentru universitarii cu o situație similară, toate acestea func­ționează drept limite ale unei ordini personale, un sector gestionabil de viață nouă. Cu toate acestea, nu sînt negate persis­ten­ța nostalgiei – metabolizată însă ca am­biție a întoarcerii și a revoluționării spațiului lăsat în urmă – sau realitatea unui sistem aca­­demic birocratizat și antropofag (hala standurilor de angajare pentru diverse pos­turi didactice apare ca imagine demitizată a visului american). Nu întîmplător, prologul redă episodul unei crize cardiace declanșate pe fondul surmenajului, iar fragmentul narativ, marcat de percepția senzorială acutizată a celui devenit conștient de fiecare mișcare a propriului trup, insistă asupra greutății resimțite. Fiindcă dincolo de simpla impresie de colaps fizic, scena meciului de fotbal și a semiparaliziei fizice din timpul jocului sintetizează o mare parte dintre provocările inventării de sine a unui expatriat: ambițiile profesionale copleșitoare în comparație cu posibilitățile corpului, lipsa de solidaritate dintre românii aflați, teoretic, în aceeași echipă, deplina singurătate a individului aruncat în criză, într-un spațiu ostil. Încă din acest prim pasaj este vizibilă una dintre trăsăturile naratologice definitorii pentru proza lui Bogdan Suceavă: îmbinarea organică a privirii profund individualizate (secvența meciului este aproape un exemplu de narațiune halucinatorie) cu un comentariu sociologic tranșant, ambele făcînd parte din personalitatea nuanțată, atent proiectată discursiv, a personajului central: „Ca și cum văzduhul s-ar fi umplut dintr-odată cu un fluid greu, consistent, cu greutatea a mii și milioane de suflete care au trecut în veacurile de dinainte pe pămîntul acesta, ca și cum trecutul ar fi devenit un mediu greu respirabil, greu apăsînd. [...] Meciul se desfășoară mai departe“. Percepția spațiului este, așadar, una istoricizată, iar ideea unui timp prezent în obiec­te, care condiționează înțelegerea umană a lumii, apare și în alte texte ale lui Bogdan Suceavă: în prologul Memoriilor din biblioteca ideală (Polirom, 2013), de exemplu – să înțeleg pînă la ultima consecință nu doar anumite idei matematice, ci și de unde provin aceste idei, filiația lor istorică – sau în modul de proiectare a lumii fantasmatice, scufundate în mitologie din Valea Rea, satul din Miruna, o poveste (Polirom, 2017) – bunicul [...] ne-a spus [...] că un amestec bine potrivit de istorii ține pe spatele lui întregul Pămînt și ajunge să ne explice lucrurile dinlăuntrul lor înspre afară. Nu este însă vorba despre inventarea unei mitologii personale, ci despre constanta privire lucidă asupra realității (fie ea cea a eseistului, a profesorului de matematici superioare sau a țăranului povestitor): o privire sensibilă inclusiv la tensiuni sociale, etnice și profesionale, esențială pentru disecarea unei experiențe atît de stranii precum reînrădăcinarea într-un cadru universitar străin. Datorită distanței pe care o ia naratorul din Avalon, sînt posibile atît umorul extras din protocoalele absurde întîlnite în cale, cît și autoironia bonomă și discutarea propriei percepții de atunci prin grila actuală. Subiectul puternic, angajat în autoconstrucția programatică, va avea, bineînțeles, un plan, iar orice abatere survine, inițial, ca accident major, fiindcă adaptarea se dorește a fi tot acțiune, nu reacție automată. Auto­reflexi­vitatea este totodată principala cauză a dez-vrăjirii progresive, în care sînt incluse fire epice secundare, precum întîlnirea cu un consilier din echipa de campanie a viitorului preşedinte Emil Constantinescu, la fel de obtuz ca regimul căruia i se opune, sau manifestările egoiste ale unor români priviți anterior în cheie fraternă. Dacă disoluția constructului cultural al națiunii – înțeles în contemporaneitate drept convenție – a ajuns în timp un loc comun, iluzia solidarității etnice dintre emigranți orientează încă în roman primele judecăți de valoare asupra Americii, iar căderea din această narațiune este, probabil, cea mai dură, mai ales din cauza convingerii că România visată (cea în care emigranții s-ar putea întoarce ca întemeietori) este, de fapt, sufocată de propriii eroi autodeclarați. Avalon înregistrează și călătoria mentalitară din iluzie în iluzie, punînd în lumină epoca tranziției, cu promisiunile și cu dezamăgirile ei. Ceea ce Bogdan Suceavă surprinde cu o claritate superioară multor analize istorice este polarizarea socială specifică oricărui moment de ruptură politică radicală: populația care ajunge să se definească doar în raport cu baricada partizană, excluderile și etichetările arbitrare, care folosesc ideologia anticomunistă ca instrument propagandistic, de demonizare aleatorie (tatăl protagonistului e acuzat în presă de compromisuri morale față de regimul ceaușist, fără a exista vreo bază reală, iar fiul suferă consecințele, chiar și în exilul său american); în final, devine evidentă neatenția voluntară la traiectoriile reale ale indivizilor, cîtă vreme discursul politic se nutrește din cazuri, nu din existența persoanelor concrete. De altfel, una dintre consecințele libertății postcomuniste și ale accesului la informație va fi în mod paradoxal foamea de ima­nen­ță (înțeleasă, în Avalon, ca experiență lăsată în urmă). Iar printre soluțiile neteoretizate, dar aplicate discursiv de Bogdan Suceavă se numără consacrarea familiei mobile în spațiu ca ultim refugiu neperisabil (cetatea terapeutică a Regelui Arthur) și ca înlocuitoare a ficțiunilor despre națiune sau comunitate, precum și integrarea improbabilă a matematicii în literatură: el însuși profesor și cercetător, autorul lansează discuții despre creativitatea conceptelor matematice (pe care inten­ționează să le transforme într-un spectacol inteligibil pentru studenți, reconfigurîndu-și pasiunea pe înțelesul neinițiaților), despre raportarea onestă la realitate (pusă în opoziție cu ipocrizia presei postdecembriste), și, în final, despre construirea cu mîinile goale a unei lumi matematice posibile, proiectate mai întîi în abstract. Dacă literatura autobiografică recurge în general la diverse opțiuni narative compensatorii, inspirate din madle­na proustiană (refacerea minuțioasă a at­mos­ferei, a unui eveniment irepetabil, nenumărate forme de escapism), răspunsul lui Bogdan Suceavă la situațiile-limită ale emigrării țin tocmai de falia dintre domenii de cunoaștere diferite, adică de flexibilitatea intelectuală și imaginativă necesară pentru locuirea unei lumi noi. Nu doar că nu există o fericire obiectivă a emigranților (așa cum sugerează, cu ironie, subtitlul), dar narațiunea din Avalon nu se dorește a fi una exemplară, verificabilă biografic sau didactică – ea apare ca singularitate și ca ficțiune.     Maria CHIOREAN este studentă în anul al II‑lea la Fa­cultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, secția de literatură comparată." ["post_title"]=> string(57) "Avalon: libertatea navigării între spații intelectuale" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(53) "avalon-libertatea-navigarii-intre-spatii-intelectuale" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 10:41:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 07:41:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197574" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#19048 (24) { ["ID"]=> int(197561) ["post_author"]=> string(4) "1835" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 09:44:14" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 06:44:14" ["post_content"]=> string(12749) "Romanul O formă de viață necunoscută al Andreei Răsuceanu se numără, spu­neam într-un bilanț publicat la începutul anului în Observator cultural, printre cele mai frumoase cărți de proză ale anului 2018. Între timp, el a fost nominalizat la cele mai importante premii și a avut parte de o receptare foarte bună (în condițiile date, de recul al criticii de întîmpinare).

„Ești locul în care trăiești“

Romanul a fost primit ca o surpriză, dat fiind că vine din partea unei autoare care s-a fixat foarte bine în critica și teoria literare. Una dintre temele importante ale cărții provine din volumele eseistice ale Andreei Răsuceanu: legătura intrinsecă dintre oameni și spațiu. „Geografia literară“ lasă locul ficțiunii care melancolizează perspectiva. Intere­sant este cum pornește romanul din cercetarea literară: două dintre poveștile care îl alimentează sînt documentate în studiul despre Cele două Mântulese (aceea a Stancăi și aceea, lacunară, care incită imaginația să umple spațiile albe,  a unei femei, Elena Mangâru, care nu își poate folosit terenul cumpărat din cauza pivnițelor uriașe care stăbat pămîntul ca un adevărat labirint). O formă de viață necunoscută îmbină aparent doar trei povești, din epoci distincte, care au în comun faptul că se derulează în același loc: pe strada Mântuleasa sau în jurul ei. Oamenii traversează epoci dificile – secolul al XVIII-lea, cu orizontul lui încă îngust, cel puțin pentru o femeie, fie ea și bogată, cum este Stanca Mântuleasa; Primul Război Mon­dial, cu traumele lui, pe care o femeie cu un soț nevolnic și un copil șocat de un bombardament care îi distruge camera, cum este Elena, îl traversează cu demnitate și voința de a construi; în fine, interbelicul și mai ales perioada comunistă, care lasă urme asupra vieții Ioanei, venită în Capitală din provincie și retrăgîndu-se de cîte ori are ocazia în paradiziacul C. Trei povești ale unor femei puternice, fiecare avînd dorința de a lăsa ceva în urmă, de a construi ceva care să treacă dincolo de veac, ceva stabil care să compenseze provizoratul vremurilor: Stanca ctito­rește biserica pe care o cunoaștem azi, pen­tru a o lega de memoria soțului dispărut pe drumul către Stanbul, cupețul Mantu, și își dă seama că, atunci cînd contrucția se apropie de final, și ea începe să se împace cu absența lui, așa cum o făcuseră deja oamenii din mahala: biserica devine o certitudine, omul dispărut e un abur, un gînd; Elena se încăpățînează să ridice o casă pe strada Mântuleasa, într-un timp al ororii, în care Bucureștiul este distrus de bombe și foamea decimează oamenii; Ioana se străduiește să își păstreze demnitatea, să-și țină legată familia, în ciuda unor lovituri dure pe care viața i le aplică. Dar nu „bietul om supt vremi“ e tema cărții, ci mai degrabă legătura lui cu spațiul. „Ești locul în care trăiești“, înțelege tîrziu, în anii ’80, Ioana, după ce familia i se risipește.

Împotriva uitării

Avem, deci, trei povești similare ale unor femei puternice, care comunică misterios. În primul rînd, fiecare are de înfruntat o absență: Stanca, pe cea a soțului plecat, despre care ajung în mahala tot felul de vești sau zvonuri: ba că a fost văzut te miri unde, ba că a fost tăiat de lotri, dar a scăpat cu viață, ba că e pe drum spre casă. Biserica ridicată trebuie să umple acest gol, să îi înlocuiască trupul absent, pentru soție și să țină numele lui Mantu în memoria oamenilor și mai ales în memoria locului pînă ce el se va întoarce. Elena înțelege că războiul trebuie învins cu forțele ei slabe de femeie, prin determinare, prin încăpățînarea de a pune normalitatea într-o vreme a traumei. În cele din urmă, își construiește casa, chiar dacă tîrziu, după ce i se risipește mare parte din visul ei domestic: Petru se îmbolnăvește și neputința lui e tot o formă a absenței celui de care se îndrăgostise, trupul lui neputincios e semnul absenței celui viguros, de altădată. Notațiile sînt mereu de o precizie și o luciditate acute: „Boala lui Petru e ca o absență, se gîndea Elena. O absență fizică, a corpului, ca și cum ar fi fost plecat, de fapt, și el pe front, sau într-o călătorie din care nu mai scria niciodată. Corpul lui Petru se transformase, pe nesimțite, în altceva. Un corp pasiv, fără voință proprie, mutat cu precauție dintr-o parte a casei în alta“. Pe umerii ei cade sarcina de a-și îngriji fiul șocat, pe Victor, de a face rost de hrană în foametea cumplită din timpul războiului. Imaginile ororii sînt nenumărate, copii morți de foame, soldați muribunzi (Elena e și infirmieră într-un spital), dar rutina acoperă și îmblînzește sensibilitatea lezată. Plecată după mîncare în preajma Capitalei, cu doctorul Mircea Deleanu (alt surogat de normalitate), Elena are senzația „că timpul nu există, doar spațiul“: timpul a devenit oroare generalizată, spațiul e același, singurul reper stabil al vieților oamenilor. În fine, Ioana trebie să se împace cu moartea soțului, Sandu, cu boala și apoi moartea Soficăi. Dar povestea ei nu i se încredințează unui narator omniscient, chiar dacă foarte empatic, așa cum e cazul cu celelalte două; o altă voce își asumă cît se poate de personal această partitură, cea a unei autoare care scrie pentru a reasambla trecutul, pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste viețile bieților oameni. E o altă traumă care intră în text, aceea a unei iubiri care nu dispare odată cu moartea Ioanei. Ca să o țină vie, îi scrie povestea, îi remodelează, apelînd fie la amintiri proprii, fie la fotografii, fie la imaginație, biografia. O face, astfel, prezentă, o menține în prezent. Acestea sînt, poate, paginile cele mai încărcate afectiv, în care scrisul trebuie să lupte cu o altă absență: aceea pe care moartea o aduce. De altfel, Ioana, după una dintre crizele sale care îi anunță moartea, îi răspunde scriitoarei că „probabil așa era și moartea, absența din propriul tău corp, și din propria conștiință“. Dar pentru ceilalți moar­tea înseamnă și absența trupului, golul fizic. Conștiința se străduiește să nu abandoneze, să nu accepte lipsa.

A patra poveste

Pe lîngă cele trei povești, se insinuează și o a patra, a celei care scrie, intim legată de viața Ioanei, a cărei moarte îi tulbură echilibrul, care caută să își amintească tot, care se întoarce în copilărie ca într-un spațiu amniotic, securizant. Scrisul e o tehnică de construc­ție și de conservare a memoriei. E și aceasta o temă majoră a cărții, care intră, astfel, în dialog subtil cu alte trei romane ale anului trecut: cu Fontana din trevi de Gabriela Adameșteanu, cu Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac și cu Cartea Numerilor de Florina Ilis. Toate cele patru romane, aparținînd, poate nu întîmplător, unor scriitoare, pun această problemă a memoriei ca parte esențială a prezentului, a identității. A identității personale și comunitare. Sîntem ceea ce ne mai amintim că am fost, mai ales într-o lume care aglomerează nu doar spațiul public, ci și memoria cu o cantitate uriașă de zgură. De aceea, spuneam, se infiltrează în romanul Andreei Răsuceanu și o a patra poveste, a celei care reconstituie povestea Ioanei. E și trecutul ei acolo, în text, e și viața ei, sînt, mai ales, sentimentele ei, e lumea ei dispărută (miraculosul loc numit C.), dar, mai ales, e o parte esențială din ea: propriul scris, care trebuie să umple un gol, să suplinească o absență. „Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. neantul. Absență, absențe, s.f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul în care ar fi trebuit să se afle. 2. Pierderea bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întîlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – din fr. absen­ce, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul unde ar fi trebuit să fie“. Locul este, deci, cel care rămîne gol. Și dispariția lui Mantu, și casa neridicată, și soțul bolnav, și moartea celor dragi lasă locuri libere. Ceva dispare din lume și nu poate fi înlocuit; echilibrul, armonia au fost tulburate și numai amintirea mai poate coase plăgile. De cele mai multe ori, amintirea, adică partea activă, metodică de reconstituire a trecutului, de administrare a memoriei ia forma literaturii. O formă de viață necunoscută este și despre asta, pentru că are în centru și povestea celei care spune povestea.

Senzorialitate

Romanul Andreei Răsuceanu este unul foarte bine scris, cu o frază atent elaborată, cu multe, foarte multe imagini poetice, de o concretețe adesea apăsătoare. Sentimen­tele cele mai nuanțate capătă concretețe, realitatea nu are numai contur și formă clară, ci și o porozitate aparte. Descrierile sînt numeroase, pentru că spațiul e personaj central. E un spațiu încărcat de obiecte, fiecare cu specificul lui, cu viața lui. Nimic decorativ în această densitate a lucrurilor, pentru că fiecare este un martor, fiecare trimite la o amintire, conservă o fărîmă din viața de odinioară. Obiec­tele acestea, vestigii ale trecutului, umplu spațiile goale, fără să poată șterge absența, dar făcînd legături cu trecutul. E o foame de concret în carte, tocmai pentru că lucrurile poartă în ceara lor sigiliul oamenilor cîndva vii: Stanca și Mantu sînt acolo, în biserica ctitorită de ea, Elena și Victor și Petru sînt în casa de pe strada Mântuleasa, după cum Ioana… Ioana e în textul celei care o plînge și care se încăpățînează să o mențină vie. Percepția este de cele mai multe ori acută, simțurile sînt, toate, inervate, lacome să cuprindă cît mai mult. Din această perspectivă, proza Andreei Răsuceanu aduce cu cea a lui Radu Petrescu: și aici se instaurează un foarte rafinat proces de estetizare a realului. Sînt cîteva scene de o plasticitate ieșită din comun, accesibile numai unui scriitor cu adevărat format, capabil să se joace nu doar cu textul, ci și cu simțurile (care sînt și ele instrumente de scris). O formă de viață necunoscută este cea mai senzorială carte din ultima vreme. Decupez un singur exemplu, deși sînt zeci de scene care ar putea fi aduse în sprijinul acestei afirmații: „Cînd căldura devenea insuportabilă, în timpul amiezii, Ioana trăgea jaluzelele de pînză tare, bleu, și aerul închis acolo, între pereții ei zugrăviți într-un calciu bleu-ciel, bătut cu mica, devenea aproape solid. Ne mișcam prin atmosfera acvatică noi înșine altfel, ca niște pești mari, cu mișcări adormite, lovindu-ne uneori de mobilele grele, privindu-ne cu ochi imobili. Aerul era greu de respirat, umed și cețos ca într-o seră, saturat de mirosul tare al florilor. Cînd redeschidea ferestrele, după zăduful de la prînz, nu se aerisea multă vreme, părea că aerul se solidificase înăuntru, era un pătrat de mirosuri, al garoafelor, ale noastre, al intimității care se forma acolo. Eram altfel în răstimpul ăla, absenți din propriile noastre corpuri, într-un fel de spațiu intermediar, unde eurile noastre nu mai existau individual, eram un singur eu, un singur animal marin, trei corpuri, o singură conștiință“. Efectul unor astfel de „descrieri“, care nu mai sînt funcționale, nu mai au rostul de a defini, de a face recogoscibilă o realitate ca atare, este concretizarea spațiului și abolirea timpului. O formă de viață necunoscută e o carte despre memorie ca formă a supraviețuirii; literatura, ca formă a memoriei, este și ea una dintre soluțiile acestei surpraviețuiri. Ea poate lupta cu ororarea, cu trauma, cu boala, chiar și cu moartea. Nu le poate învinge, dar li se poate opune. Poate da sens vieții care se fofilează printre atîtea absențe. Romanul Andreei Răsuceanu e una dintre cărțile cele mai provocatoare și mai frumoase ale literaturii de azi." ["post_title"]=> string(18) "Cartea absențelor" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(17) "cartea-absentelor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 09:44:14" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 06:44:14" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197561" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#19049 (24) { ["ID"]=> int(197564) ["post_author"]=> string(4) "3453" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 09:49:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 06:49:01" ["post_content"]=> string(16413) "O formă de viață necunoscută, primul roman al Andreei Răsuceanu, poate fi cu greu considerat un debut. Mai mult, eticheta aceasta nedreptățește romanul și îngreunează înțelegerea sa. Pe lîngă faptul că scriitoarea a mai publicat proză în diferite reviste și volume colective – lucru evident și prin siguran­ța cu care este scrisă cartea, pe care puțini debutanți o au –, O formă de viață necunoscută este o proză pe care celelalte cărți ale autoarei o anticipează. Cine a citit aceste lucrări sau cine a urmărit parcursul Andreei Răsuceanu simte că scrierea romanului de față era, într-o anumită măsură, inevitabilă. După istoria mahalalei Mântu­leasa, a fondatorilor și a locuitorilor ei, și după două vo­lume care aduc geografia literară în actualitatea literelor românești – toate aces­tea însoțite de numeroase articole și proze scurte –, O formă de viață necunoscută ne apare ca o continuare naturală a interesului pe care autoarea îl are pentru relația specială dintre București și literatură. A afirma că fiecare volum al Andreei Răsuceanu le conține pe celelalte nu este o exagerare. Acest fapt se observă cel mai bine în Cele două Mântulese, unde găsim germenii tuturor cărților ce au urmat. Sînt aici primele manifestări ale interesului pentru geografia literară, vizibile mai ales în scurta incursiune în Mântuleasa eliadescă, devenită cartea premiată de mai tîrziu, dar mai ales poveștile și premisele romanului pe care îl discutăm în această cronică. Cele două Mântulese este istoria mahalalei Mântuleasa formată din multe alte povești mai mici, întinse pe cîteva secole. Aici se regăseşte și O formă de viață necunoscută într-o formă embri­onară. Cu toate acestea, originea romanului nu este de căutat în informațiile ofe­rite de documentele istorice. Recon­stituirea vieții locuitorilor Mântulesei putea rămîne un simplu exercițiu pentru istoric, o modalitate de a surprinde mai bine mahalaua în etapele sale de dezvoltare, dar autoarea merge mai departe și își imaginează anu­mite aspecte ale acestor vieți pe care dovezile istorice nu le oferă. Nu puține sînt paragrafele în care Andreea Răsuceanu încearcă să umple golurile acestea prin mici speculații, care nu sînt nimic altceva decît ficțiuni ce încearcă să rămînă în parametrii datelor cunoscute din biografia locuitorilor mahalalei – evitînd, astfel, să devină un fel de istorii virtuale, de what if-uri. Aici se simte mîna scriitorului și dorința sa de afirmare. Într-adevăr, Andreea Răsuceanu, în Cele două Mântulese și în volumele ulterioare, își demonstrează, în mod predilect, calitățile de istoric și de teoretician literar, dar la con­struc­ția acestor cărți contribuie din plin și prozatoarea. Din aceste motive, nu împărtășim surpriza Gabrielei Adameșteanu, exprimată pe coperta a patra a romanului, „de a descoperi o prozatoare de forță“. Potențialul s-a văzut clar în micile doze de ficțiune picurate în cantitatea mare de non-fiction, în capacitatea de a reconstrui personaje şi peisaje de epocă. Cine a citit contribuția Andreei Răsuceanu la volumul editat de Cristian Fulaş, Orașul. Antologie de proză (Editura Gestalt Books, 2016), înțelege mai bine despre ce vorbim. Textele din această antolo­gie anunță următorul pas pe care autoarea îl va face în această saga mântulesciană, adică un volum de proză care să continue poveștile începute aici. Și, totuși, oricît de „premeditat“ ar fi fost acest roman, O formă de viață necunoscută nu e deloc previzibil. Cu micile sale surprize, volumul Andreei Răsu­ceanu este inovativ, fără a fi neapărat experimental. Valorificînd o importantă experiență de cercetare, romanul reușește să-i surprindă pe cititorii familiarizați cu opera autoarei, dar și să capteze interesul celor care se întîlnesc pentru prima oară cu po­veș­tile mântulesciene. După cum afirmam mai sus, O formă de viață necunoscută este, într-un mod asemănător cu Cele două Mântulese, și o istorie a unui spațiu, construită cu ajutorul biografiilor unora dintre locuitorii săi. Format din trei povești fără nici o aparentă legătură între ele, romanul tinde să ofere o panoramă a trei secole de existență bucureșteană prin ochii unor femei ce se chinuie să reziste trecerii timpului. Nu există o ramă care să aducă împreună firele narative, dar ele comunică subtil, și acest lucru se observă cel mai bine prin dispunerea lor în roman.

Trei femei ce gravitează în jurul străzii Mântuleasa

Cartea nu are trei mari secțiuni, ci multe mini-capitole ce se împletesc într-o țesătură narativă în care sînt prinse episoade din viețile Stancăi, Elenei și Ioanei. Singurul lucru concret pe care aceste femei îl au în comun este faptul că ele gravitează, în moduri diferite, în jurul Mântulesei. Această stradă – cu mahalaua ei – are un rol foarte important în roman, devenind un axis mundi atît al orașului, cît și al textului. Avînd în minte volumele anterioare ale Andreei Răsuceanu, înțelegem motivele pentru care Mântuleasa o­cupă o poziție centrală în aceste proze. Dez­voltarea mahalalei este, cu toate poveștile și misterele ei, foarte ofertantă, iar – după cum autoarea o demonstrase deja prin ana­liza universului ficțional eliadesc – Mântuleasa se împacă bine cu literatura. În explorările sale prin mitologia zonei, Andreea Răsu­ceanu simte că mahalaua nu și-a epuizat disponibilitatea de a fi ficționalizată. Ce așteptam cel mai mult, în calitate de cititori ai eseurilor scriitoarei, era modul în care a­ceasta va specula literaritatea Mântulesei într-o ficțiune pro­prie. La fel ca personajele ei, autoarea e pregătită să construiască ceva nou, fiind, în același timp, atentă la trecut. Prozatoarea moștenește de la Mircea Eliade nu numai obiectul fascinației, ci chiar fascinația însăși, pe care o oferă și protagonistelor sale. Cu toate acestea, Andreea Răsuceanu nu eșuează într-un epigonism eliadesc. Căutările ei se despart de la un punct de cele ale autorului nuvelei Pe strada Mântuleasa. În Cele două Mântulese, scriitoarea descrie cum Eliade transformă această stradă într-un „spațiu de confluență a sacrului cu profanul“ (p. 132) sau afirmă că un „spațiu mitic, un teritoriu aflat la granița cu dimensiunea sacră a lumii“ (p. 227) devine mahalaua însăși. Într-o anumită măsură, acesta este felul în care personajele din O formă de viață necunoscută se raportează la Mântuleasa. Cele trei femei au mereu senzația că Mântuleasa este un loc special, suspendat undeva în afara timpului și a spațiului lor, populat și protejat de ființe nevăzute. Atunci cînd un incendiu izbucnește într-o mahala învecinată, Mântuleasa este neatinsă, focul „trasînd un arc de cerc în care locuitorii acesteia fuseseră închiși ca într-o sferă protectoare nevăzută“. Bucureștiul din Primul Război Mondial, „gol, pustiu ca și cînd toți locuitorii lui dispăruseră deodată“, se o­prește în Strada Negustorilor, de unde Elena vede „cum se deschide, luminoasă ca de pe altă lume, strada Mântuleasa“. Lumina „veche, tristă, obosită”, observată și de Ioana, atestă istoria bogată și încărcată a locului. Abundența trimiterilor la unicitatea Mântulesei trebuie înțeleasă prin prisma dorinței comune a celor trei femei de a evada dintr-un cotidian problematic. De la un punct, însă, căutarea unui refugiu devine agasantă prin insistența cu care ni se tot amintește de lumina, mirosurile și praful din alt timp. Înțelegem și sugestia că Stanca, Elena și Ioana comunică peste timp prin similitudinea felului în care acestea percep spațiul pe care îl idealizează, dar acest fapt este mult mai eficient sugerat în roman prin alte elemente, precum repetarea unor fraze-cheie de către fiecare femeie, ca un ecou prin timp. În orice caz, redundanța descrierilor în care Mântuleasa este înfățișată ca un loc atipic în geografia Bucureștiului este unul dintre minusurile romanului. Insistăm a­supra aces­tui fapt și pentru că ne conduce la o altă problemă, cea a firelor narative. Supralicitarea ideii că Mântuleasa este un loc special, atemporal, rupt de realitatea de zi cu zi, este evidentă în firul Elenei. De la un punct, povestea Elenei pare a fi un pretext pentru enunțarea acelei conștiințe mântulesciene care transcende limitele temporale, fiind împărtășită și de celelalte două femei. Conținutul epic al acestui fir este destul de sărac și în multe locuri narațiunea pare chiar lipsită de imaginație și de forță. Așadar, lentorii cu care înaintează povestea îi este contrapusă demonstrația particularității spațiului mântulescian. Pus în context, însă, firul Elenei pare a avea rolul de a le sprijini pe celelalte. Totuși, carențele acestei părți a romanului sînt greu de ignorat și ne fac să ne întrebăm cît de necesar era planul Elenei. Desigur, el servește și ca o punte între Stanca și Ioana, dar luat separat nu trezește atît de mult interes. Poate ar fi fost mai utilă o comprimare a acestei povești, romanul fiind oricum inutil lungit de firul Ioanei, care, deși e mai captivant și mai bine scris, întîrzie prea mult acea împăcare cu moartea bunicii pe care naratoarea o caută. În schimb, firul Stancăi este cel mai echilibrat, care stă bine atît pe cont propriu, cît și în ansamblul cărții, alături de celelalte două. Caracterul special al Mântulesei, trecerea timpului, moartea și prezența sacrului în viața oamenilor, toate acestea sînt articulate mai convingător în povestea Stancăi.

Timpul și Spațiul nu se dezvrăjesc

Cu O formă de viață necunoscută, Andreea Răsuceanu reușește să ofere o strălucită cronică a desacralizării lumii. Dar intenția sa nu este de a deplînge slăbirea relației cu Sacrul. Din contră, prin cele trei povești, romanul demonstrează că, oricît de puternică ar fi această desacralizare, Timpul și Spațiul nu se dezvrăjesc. Indiferent de epoca în care trăiesc, adică de epistema după care își formează sistemul de valori și credințe, personajele bănuiesc că există ceva mai mult decît ceea ce este palpabil, dar nu merg niciodată pînă într-acolo încît să recunoască această realitate. Aici se depărtează Andreea Răsuceanu de Mircea Eliade. Nu există în O formă de viață necunoscută trecerea către acel Dincolo cu care sîntem obișnuiți în literatura fantastică. Cu toate acestea, romanul abundă în sugestii ale Sacrului – superstiții, ritualuri, vise, sentimente prevestitoare, povești despre experiențe vag paranormale –, dar ambiguitatea care le înconjoară trădează o anumită reținere a personajelor în fața acestor semne. Nu e vorba de scepticism, ci tocmai de pierderea legăturii cu dimensiunea sacră a lumii. Pe de altă parte, chiar dacă protagonistele ar dori să se apropie mai mult de această lume, accesul le este interzis. În acest sens, este evocator pasajul în care este descris modul în care pe Mântuleasa „se ridica un praf subțire, o ceață aurie care învăluia trecătorii ca într-un nimb de sfînt, și ulițele păreau să n-aibă sfîrșit, ascunzînd de fapt mereu ochiului ce era mai departe“ [s.m.].

Realism de graniţă

Incertitudinea, prezentă în cele trei fire narative, este una dintre mărcile realismului de graniță pe care îl practică Andreea Răsuceanu în acest roman. Prin realism de graniță înțelegem o formulă hibridă între realismul clasic și proza fantastică, diferită, totuși, de realismul magic, în care manifestarea fantasticului este evidentă. Realism pentru că respectă convențiile acestui gen; de graniță deoarece cultivă o realitate ambiguă și un fantastic mai degrabă sugerat decît materializat. Formula aceasta, în ro­manul de față, derivă din situația specială a personajelor pe care am descris-o mai sus – conștiința sacralității limitată de imposibilitatea transcendenței. Protagonistele au în comun, pe lîngă toate elementele discutate pînă aici, și conștientizarea acestui hotar dintre lumi. Cînd intră în pivnițele care împiedică construcția casei mult dorite, Elena are impresia „că săvîrșiseră un lucru nepermis, un fel de impietate, răscolind măruntaiele pămîntului care acum se răzbuna, nepermițînd săparea temeliei casei“. Sentimentul că pătrunde într-un spațiu interzis îi este accentuat de amintirea unor legende urbane despre pivnițele Bucreștiului. În acest punct este exprimată concepția Elenei – împărtășită și de celelalte femei – despre realitatea în care trăiește: „Elena credea că în lumea oamenilor mai trăiau și altfel de făpturi, nevăzute, dar după alte reguli și drumurile lor rareori se intersectau cu cele ale celor vii“. Putem interpreta acesta pasaj și ca o definiție a realismului de graniță oferită de autoare. Este de apreciat modul în care Andreea Răsuceanu speculează această formulă în construcția cronotopului romanului. În O formă de viață necunoscută, Orașul devine mai mult decît un pretext pentru meditațiile personajelor, ca în multe alte proze. Nu mai este acel background, ci o prezență activă în viețile acestor femei. El le protejează și le condamnă în același timp. Rolul acestuia, cu toate reprezentările sale – Bucureștiul, cartierele și străzile sale, mai ales Mântuleasa – îl apropie mai degrabă de statutul unui personaj. Nu este aici nici o exagerare, protagonistele romanului raportîndu-se în acest mod la Bucureștiul în care își duc existența. De asemenea, Timpul trece printr-un amplu proces de teritorializare. Cele trei femei – patru, de fapt, ca muschetarii – sînt absorbite de noul spațiu al morții și al ab­sen­ței. Stanca este soția precupețului Manta care, după ce a luat drumul Stambulului, nu se mai întoarce acasă. Rămasă văduvă, cu o situație incertă, perseverează în construirea unei biserici care să îi asigure ei și soțului ei veșnicia sufletului în cer și a numelui pe pămînt. Elena trăiește și ea într-o continuă așteptare: să se termine războiul, să ridice casa de pe Mântuleasa, să-și pună familia pe picioare. Ioana așteaptă viața pe care simte că o poate avea, în timp ce, după moartea ei, nepoata sa, naratoarea acestui plan, o caută în recent cîștigatul spațiu al morții. Toate aceste absențe, așteptări și întreruperi contribuie la teritorializarea Timpului. Mutația ce are loc în atît de teoretizata relație spațiu-timp este marele merit al Andreei Răsuceanu. Ciclul mântulescian deschis de către Cele două Mântulese se încheie cu O formă de viață necunoscută. Deși ne dorim ca acest proiect unic în studiile literare românești să fie continuat, nu putem să nu ne exprimăm speranța că Andreea Răsuceanu va explora și alte spații literare. Din ce am citit și auzit – și sperăm să nu greșim –, autoarea lucrează deja la un nou roman, dar și la un dicționar al locurilor literare bucureștene. Cu O formă de viață necunoscută, Andreea Răsuceanu a demonstrat că are un adevărat talent de creator de lumi, pe care ar fi păcat să nu îl folosească și în alte direcții. Cu toate obiecțiile pe care le-am adus la construcția narativă a romanului, nu putem să nu includem O formă de viață necunoscută în lista scurtă a celor mai bune romane din 2018." ["post_title"]=> string(11) "Cartografii" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(11) "cartografii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 09:58:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 06:58:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197564" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#19050 (24) { ["ID"]=> int(197615) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 13:18:53" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:18:53" ["post_content"]=> string(14075) "Nu știu exact în ce constă, cine apelează la sugestiile/sfaturile/in­dicațiile unor astfel de cărți/ dezbateri/ conferințe/ seminarii/ terapii de grup sau individuale, dar ce știu este că a devenit un su­biect/o temă de stringentă actualitate, care atrage multă lume ce se simte descumpănită, nesigură, neînțeleasă, neiubită, nemulțumită de lumea din jur sau de noi înșine, dezamăgită deseori, nefericită de și de mai multe ori. Cei atrași de o astfel de gingașă temă pot găsi un uriaș material bibliografic îndrumător. Am ales doar cîteva. Bună incursiune printre numeroasele dureri de cap ale contemporanilor noștri a­ceas­tă surprinzătoare carte Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare (Editura Trei, 2019, colecția „Psihologia pentru toți“, coordonată de Simona Reghintovschi, traducerea din limba engleză de Oana‑Marina Badea) un bestseller New York Times al lui Johann Hari. Jurnalist britanic de primă mî­nă, implicat în a pune accentele cuvenite cînd vine vorba despre lupta împotriva drogurilor, despre războaiele din Africa sau abu­zurile la adresa drepturilor omului din Dubai. Iată un ziarist pe gustul meu, care face anchete și reportaje în locuri fierbinți și nu stă la căldurică în sufragerie tot oftînd privind situația rea și grea din Basarabia. De exemplu. Johann Hari a primit de două ori și titlul de jurnalist al anului din partea Amnesty International (Marea Britanie), scrie și pentru New York Times și Los Angeles Times, dincolo de aparițiile sale curente la emisiuni de televiziune de mare audiență. Îi vom urmări și noi pe viitor activitatea – avem de învățat multe de la jurnaliștii de marcă ai lumii, nu doar de la Saussure, Benveniste și Bloom–, așa cum sîntem mereu cu ochii pe ceea ce zic și scriu Christiane Amanpour  sau Robert Fisk. Bun. Subiectul e abordat fără crispări și e la ordinea zilei. Dezechilibre psihice, traume, anxietăți, depresii etc. – cine se poate lăuda că n-a avut parte? Ce face Hari? Inventariază cauzele multora dintre fisurile – cum le nu­mește el – din psihicul nostru și găsește nouă cauze. Una mai ba­nală decît alta. Le numește deconectare. De la o muncă plină de sens, de alți oameni, de valori importante, de traumele copilăriei, de poziția socială, de lumea naturală, de un viitor sigur, de rolul genelor, și gata, fandacsia e gata. Sîntem plimbați nu doar prin diverse teorii științifice – o puzderie –, dar și prin numeroase experiențe de viață. Nimic nu e de rîs, nimic nu e simplu. Dar toate au și rezolvări la îndemînă. Reconectarea cu alți oameni, cu munca și cu activitățile care te absorb, cu valorile importante – care nu sînt puține și la în­demîna fiecăruia – bucuria solidară, atenție, și consoana d! – și depășirea dependenței de sine, conștientizarea și, cel mai important, refacerea viitorului. Asta-i tot, cu multă răbdare și refacerea unui întrețe­sut de armonie și gînduri bune, ne putem reintegra în marea ordine și armonie a lumii din jurul nostru. Spre necazul producătorilor de medicamente și al numeroșilor experți de toate felurile care ne îndoapă cu te miri ce teorii, boli și anxietăți, ca să nu ne mai bu­curăm de nimic. Și să ne pape banii deopotrivă. Cartea lui Johann Harry ar putea ține loc de îndrumar de uz intern, așa cum era cartea de bucate a Sandei Marin pentru bunicele noastre gospodine. Legăturile pierdute cu lumea din preajmă, care ne aduc în preajma disperării, pot fi lesne refăcute. Spre bucuria noastră și disperarea producătorilor de suplimente alimentare, cum se numesc toate prostiile recomandate și oferite cu prea multă îngăduință de marii magnați ai industriei chimico-farmaceutice. Una dintre cele mai bănoase. „Dacă vrei să fii un tată bun, nu privi în direcția copilului tău în primii doi ani de via­ță“, zicea un scriitor de talia lui Hemingway. Care a fost un prozator extraordinar, dar ca soț și părinte, un dezastru, nu prea bun de dat ca exemplu. Putem însă desluși multe învățăminte utile și necesare, atît pentru tătici, cît și pentru mămici, dar și pentru marea armată de pedagogi care se ocupă de progeniturile noastre dintr-o simplă  carte. Și studiu, și cercetare, și un amalgam de povești. Un motto bine ales spune totul: „Pînă să mă căsătoresc, aveam șase teorii legate de creșterea copiilor; acum am șase copii și zero teorii“. O spune un om care a trait între 1647-1680, John Wilmot, conte de Rochester. Nu sună bine? Experiența directă în acest domeniu e covîrșitoare. Noi avem la îndemînă acum învățăminte adunate într-o carte de nota zece. Cum se dovedește  volumul Tată de nota 10. Provocările paternității (Editura Corint, 2018, traducere din limba engleză de Alina Gabriela Rudeanu), prin care un alt jurnalist și scriitor britanic, Brian Viner, ne face să plonjăm în lumea taților. Dacă despre mame și mămici există rafturi de studii și cercetări, despre situația taților, părinți și ei, nu?, rolul şi locul lor în angrenajul familiei știm prea puține. Sau mai nimic. Mai ales că lumea s-a schimbat. Dincolo de experiențele fiecărei familii, dincoace de glumele și ironiile ce însoțesc în mod curent postura de tată. Părinte, cu toate clișeele legate de postura de tată. La nașterea copilului, la scosul la plimbare cu căruciorul, la ajutatul la lecții sau la intervențiile energice legate de vreo boacănă produsă. La 5, la 15, la 25 de ani sau la 35 de ani. Cu multă ironie și consistent umor sînt parcurse multe situații de viață. Legate de părinți, de progenituri, de ce e bine sau mai puțin bine cînd se colaborează la creșterea unui pui de om ce ajunge simpatic la o anumită vîrstă și care poate deveni un golănaș/o obrăznicătură la adolescență, o pa­coste la maturitate. Exemplele culese/alese sînt mici proze care i-ar impresiona și pe Dickens, și pe Julian Barnes. Faptul că autoritățile britanice, imediat după WWII, au oferit cîte o banană fiecărui copil, pe motiv că aceste fructe ce conțin mult potasiu au lipsit din alimentația copiilor englezi, m-a făcut să surîd și să-mi amintesc de mărul, cornul și cana de lapte de după 1989. O carte simpatică, de zece plus chiar, oricum am suci lucrurile, că avem sau nu copii. Despre un alt tip de necazuri care ne dau dureri de cap – generally speaking, că tot ne învîrtim printre autori de limba engleză – și care, la urma urmelor, sînt esențiale în teo­ria comunicării și a învîrtitului în jurul a ceea ce numim, vag și inconsistent, dezvoltare personală, ar fi vorba și în volumul Relații verbale abuzive. Cum să le recunoști și cum să reacționezi (Editura Meteor Press, 2018, traducere din limba engleză de Adina Mavrodin). Formularea elegantă și delicată deopotrivă din titlu ascunde ceea ce, pe românește, se spune, mai pe șleau, țipat, urlat, zbierat și vorbit urît. Și nu numai. E vorba despre puterea de dominare și despre puterea personală, care conduc la relații abuzive și nona­buzive. „Beneficiari“ nu sînt doar femeile, dar în primul rînd ele. Mai ales lor li se adresează Patricia Evans, conferențiar și consultant, fondatoare a Evans Interpersonal Commu­nica­tions Institute, prin acest volum „destinat tuturor. S-a întîmplat ca exemplele, experiențele și istorisirile pe care le conține să-mi fie relatate de către femei“. Ni se explică pe de‑a întregul cum funcționează aceste mecanisme ale diferitelor forme de abuz, caracteristicile și categoriile abuzului verbal, care constituie o formă de violen­ță psihologică. Reacțiile, acuzațiile, reproșurile, că e vorba despre patriarhatul încă dominant în lume, că e vorba despre copii care beneficiază de forme variate de abuz verbal. Din toate părțile. Sînt inventariate situații diver­se, comentate cu multă atenție tot atîtea cazuri. Se poate face ceva? După lectura cărții, aș fi predispusă să spun că da. Altfel sînt mefientă la ideea că lumea va deveni mai bună. Sîntem cum sîntem și nu întrezăresc nici o schimbare. Dar asta nu înseamnă că tot ce gîndește și scrie Patricia Evans nu merită a fi consemnat. Poate mă schimb și eu, cine știe. Titlului unei cărți semnate de Dr.John Gary și care se numește pe românește Marte și Venus se împacă. Secretul cuplurilor fericite (Editura Litera, 2018, traducerea din limba engleză de Andreea Rosemarie Lutic) m-a atras imediat. De ce? Pentru că e la mintea cocoșului/ și a găinii, ca să fim corecți politic,  subiectul e ultraincitant și aparent de utilitate publică. Cine nu ar vrea să fie armonie în căminul lui conjugal? E posibil? Da, e răspunsul final, într-o carte scrisă pe înțelesul tuturor. Și bazată pe o bogată experiență de viață, dar și pe observații directe culese din propria experiență familială. Ceea ce nu e rău. Vedem la televizor o puzderie de experți/ experte în dezvoltare personală, în psihiatrie, psihologie și astrologie, care te lasă ca la dentist. Cîte știu ei și vor să-ți bage în cap fel de fel de deșteptăciuni, dar nu reușesc să-ți transmită/spună mai nimic. Cartea de față e la polul opus. 13 capitole și o prefață care articulează și amănunțește conținutul, dar și explică neted cum s-a construit cartea. Care e „dedicată tuturor celor întemnițați în propria inimă“ și ne oferă multe soluții viabile și bune de pus în practică. Adevăruri la îndemîna oricui. Frumos, ce să mai spun, mai ales că există, o spune autorul, și mii de clienți – wow… – ale căror povești sînt adunate în această carte, „și mii de participanți la seminarele mele, care au crezut în ideile din carte și le-au demonstrat eficiența“. Așa să fie, abia aștept să mă înscriu printre ei. Nu sună bine o propunere precum Arta de a iubi o ființă de pe altă pla­netă? N-ar fi prea complicat, trebuie doar puțină bunăvoință. Ca apoi, Construirea unei relații să meargă mai repede sau mai încet, dar e absolut necesară. Există  diferen­­țe între bărbați și femei? Ba bine că nu. La nivel fizic, chiar. Bărbații au pielea mai groasă, sîngele mai greu, tot ei au cu circa 20% mai multe globule roșii, respiră mai profund, pe cînd femeile mai des, și au coardele vocale mai scurte. Ar mai fi și diferențe psihologice și complementare, precum și diferențele direc­te. Bărbatul macho, femeia martiră, bărbatul sensibil, femeia independentă. Multe afirmații de reținut. E clar că bărbații și femeile văd lumea în mod diferit. Bărbații și femeile reacționează diferit și la stres, vrea să ne convingă dr. Gray. Ba bine că nu, e clar că unul plînge în bucătărie și celălalt se culcă botos în dormitor, după ce a băut o juma de sticlă de vin ascunsă în debara. Păi astea nu sînt simptome ale stresului? N-ar fi prea complicat. La bărbat, retragerea, bombănitul și închiderea în sine, iar la femei – sentimentul de copleșire, exagerarea și epuizarea. Complicat să acceptăm toate cîte ni se pot întîmpla. Găsirea echilibrului și încurajarea verbală ar merge mînă în mînă cu simbolurile iubirii. Flori, cadouri, bilețele, tot de la dr. Gray citire, dar merge/funcționează și la noi? Fiecare cititor poate aduce argumente pro și contra. Mereu e nevoie și de așa ceva. De ce anume? Simplu. De nevoia universală de a fi iubit, de nevoia femeilor de a fi îngrijite, înțelese și respectate, pe cînd bărbații vor să fie apreciați. Așa să fie? Și mai zice dr. Gray, iubirea, grija față de celălalt, înțelegerea, respectul, aprecierea, acceptarea, în­cre­derea. Și faptul că nevoile masculine nu sînt identice cu cele feminine. Doar că. Ceea ce mer­ge la americani, unde sînt o puzderie de terapeuți, grupuri de dezvoltare personală, cursuri pentru lice­eni și grupuri de sprijin, nu prea merge la noi. Să scrii scrisori și să spui tot, și apoi tot tu să și răspunzi la ele, ca să ce? Pur și simplu nu merge la noi. În Româ­nia. Marte și Venus sînt dintr-o altă plămadă. Tre­buie găsit altceva ca să transformăm emoțiile negative în emoții pozitive. Una peste alta, o carte incitantă și plină de învățăminte utile, de sugestii și de recomandări extrase din necazurile altora, dar care se opresc uneori în fața zidurilor de neîncredere ce ne înconjoară. Și totuși, de ce n-am crede că există și cupluri fericite?" ["post_title"]=> string(21) "Dezvoltare personală" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(20) "dezvoltare-personala" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:18:53" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:18:53" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197615" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#19051 (24) { ["ID"]=> int(197588) ["post_author"]=> string(4) "2983" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 11:48:35" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:48:35" ["post_content"]=> string(8517) "Revitalizarea discursului academic în domeniile umaniste mai are șanse – acesta ar fi semnalul pe care îl dă trilogia unui proiect de cercetare destul de amplu, inițiat de Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI), de o echipă din care au făcut parte tineri cercetători: Laura Marin, Anca Dia­conu, Vlad Ionescu, Andrei Lazăr, Alexan­dra Irimia, Alina Vlad și Alexandru Maxim. Abordarea este multidisciplinară, asociind retorica, estetica, antrolopogia, hermeneutica, artele spectacolului, psihanaliza, is­toria artei ș.a., tocmai pentru a pune în valoare conexiunile pe care conceptul de figură le realizează între corp, limbaj, ima­gine, artă. Studiul multidisciplinar nu este la îndemîna oricui, poate de aceea se dezvoltă așa greu la noi, ar aduce însă multe clarificări și perspective insolite asupra fenomenelor literare și culturale; am citit cu mare interes serialul de articole despre pictura românească postbelică publicat de Adrian Guță în Observator cultural și cred că o asociere cu evoluția literaturii ar fi mai mult decît interesantă, adunînd scăderile și revenirile ambelor în condițiile istorice date. M-a frapat, văzînd de curînd expoziția Corneliu Baba, să descopăr în jurnalul pictorului povestea cu ilustrațiile făcute pentru proletcultistul Mitrea Cocor de Sadoveanu, dar și estetismul pronunțat din tablourile cu oțelari, de exemplu, cred că relația cu cenzura a fost diferită. Indiscutabil, în lumea de astăzi, imaginea și textul se intersectează din ce în ce mai mult, iar termenul de figură poate fi considerat un liant, o convergență de profunzime – nu neapărat nouă, e adevărat – între cele două modalități de comunicare, generînd sens.  Ideea centrală din proiectul Figura urmărește extinderea acestui con­cept de reprezentare, de semnificare în mai multe domenii și găsirea unor posibile forme de cunoaștere culturală, istorică, antroplogică legate de acesta. Primul volum al trilogiei, coordonat de Laura Marin,  este o antologie de texte teoretice structurată pe cîteva secțiuni: arheologii ale figurii (Georges Didi-Huberman, Bertrand Prévost, Jacques Aumont), figură, față, chip (Roland Barthes, Jacques Aumont, Bernard Lafargue), figura în spațiu (Julie Perrin, Christian Norberg-Schulz, Laurent Jenny), un capitol legat de limbaj și reprezentare (Louis Marin, Michel Guérin, David N. Rodowick, Évelyne Grossman, Nicole Brenez), dinamici ale figurii (Pierre Sauvanet, Bertrand Rougé, Philippe Dubois, Luc Vancheri, Luca Acquarelli). Cea dintîi definire a figurii este cea „extensivă“, strict vizuală, am putea spune, care a dominat epoci întregi, inclusiv mo­dernitatea, afirmă teoreticienii. În Figu­ra (1938), Erich Auerbach  discuta semantica figurii în perioada antică și medievală, văzînd în aceasta o noțiune centrală a istoriei occidentale a reprezentării. Etimologic, observă Agnès Guiderdoni,  „figura, care provine din aceeași familie cu fingere [a mo­dela, a lucra de mînă], figulus [olar], fictor [sculptor, modelator] și effigies [ima­gine, portret, statuie], însemna la început «obiectul modelat»“.  Întorcîndu-se însă la imaginile creștine, autori ca Bertrand Prévost, Auerbach și Georges Didi-Huber­man, consideră figura nu doar la modul extensiv, ci mai ales ca un „continuum intensiv“, care nu mai poate fi divizat, oricum nu pe orizontală. Astfel, procesul figural în sine este efectul unei forțe, al unei „întrupări“ – în termeni religioși „spiritul face viu, litera ucide“, deci figura este un „semn întrupat“. Dincolo de sorgintea ima­ginarului creștin al demonstrației, importantă rămîne trecerea de la o estetică extensivă la o „estetică a intensității“, de tip dinamic, energetic. Reinventat apoi în modernitate, termenul își pierde valoarea ontologică, devenind, afirmă Agnès Guider­doni, instrument (al demonstrației științifice), ornament (al limbajului) sau termen tehnic (în arte). O altă etapă s-a petrecut odată cu psihanaliza, după ce s-a stabilit că inconștientul este alcătuit nu doar din litere, ci și din imagini, deci „figurabilitatea aparține in­conștientului și nu poate fi redusă la cu­vinte, ea tranformă“. Astfel, apare mai clară diferența dintre figură – rezultat al procesului de reprezentare prin imagine și figurabilitate – procesul dinamic, transformator, de reprezentare. Pentru Freud, figura are valoare de simbol, în domeniul său expresiile care denumesc pasiuni mișcări ale sufletului sînt denumite figuri, în legătură, de exemplu, cu „travaliul visului“. Critica lui Deleuze este însă necruțătoare: „Figura e moartea“, adică necorporalul. În domeniul teoriei și criticii de film, Jacques Aumont se află printre primii care se ocupă îndeaproape de problematica figurării. El consideră că forța imaginii de a produce sens provine din figură și că „înainte de toate, trebuie spus că imaginea gîndește. Această teză e fundamentală. Sîntem obișnuiți să credem că filmele povestesc întîmplări, dar analiza de film nu-şi are rostul decît dacă imaginile vizuale în mișcare (și imaginile sonore, temporale, prin forța lucrurilor) din care sînt făcute spun ceva mai mult, sau altceva, decît o poveste“. Splendidul eseu al lui Roland Barthes, „Fețe și figuri“, aduce actori și actrițe celebre în ipostaze diferite – publică, artistică – pentru a exersa gratuit instrumente de analiză a imaginii și a figurii. Michel Guérin aduce alte precizări, asociind ”figura fără reprezentare” din epoca noastră cu ”transparenţa umbroasă” și, inevitabil, cu apariția Celuilalt: „Transparenţa figurii este totuna cu in(de)terminarea ei [in(dé)­finition]. Aceasta nu înseamnă însă că sarcina noastră ar fi să completăm mental ceea ce în realitate este doar sugerat. Căci nu se pune problema să vedem altceva, şi nici măcar să vedem altfel, ci să vedem prin Celălalt“. În interviul din finalul volumului, Luc Vancheri adîncește perspectiva figurabilității către sensibil, citîndu-l pe Jean-François Lyotard, din Discours, figure, unde stă scris: „Dacă arăt că orice discurs are în adîncul lui o formă dotată cu o energie care îi permite să acţioneze și la suprafață, dacă arăt că acest discurs nu este doar semnificație și raționalitate, ci și expresie și afect, oare nu distrug astfel tocmai posibilitatea adevărului?” Comentariul lui Vancheri spune că „această premisă metodologică vine în apărarea ochiului și sensibilului, subiectului și materiei, și ia în considerare fenomene ale imaginii neglijate pînă atunci – ceea ce atinge indirect problema selecţiei figurative a obiectelor analizei – pornind de la un element despre care vorbește Freud în analizele lui, și anume energia care întemeiază și bulversează orice imagine, indiferent de fidelitatea reprezentării...“. Volumul al doilea,  scris în franceză, ajunge pînă la „figuration de soi“ cu referire la fotografie. Intitulat „Usages de la figure, régimes de figuration“, coordonat de Laura Marin și de Anca Diaconu, este alcătuit din conferințe pe această temă ale unor cercetători străni și de la noi, centrat de asemenea pe multifuncționalitatea conceptului, de la arte pînă la epistemologie și politică, valorizînd componenta dinamică, relațională și de intermediere a figurii. Ultimul volum, curînd apărut, în engleză, pornește de la teorie spre practică și cuprinde studiile de final ale membrilor echipei de cercetare. Vechiul și aparent simplul concept de figură se dovedește, în acest proiect, un fertil, viu și plurivalent mecanism de cu­noaș­tere, demn de luat în considerare în domeniile mari de cercetare și asupra căruia ar trebuie să reflectăm, fiindcă este strîns legat de modul nostru de autoreprezentare, de reprezentare a lumii și a Celuilalt." ["post_title"]=> string(38) "Figura – un concept multidisciplinar" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(34) "figura-un-concept-multidisciplinar" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 11:48:35" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:48:35" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197588" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#19052 (24) { ["ID"]=> int(197553) ["post_author"]=> string(4) "3801" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-21 11:51:19" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-21 08:51:19" ["post_content"]=> string(11265) "Romanul Fontana di Trevi (Polirom, 2018) al Gabrielei Adameșteanu întregește trilogia în care personajul principal, Letiția Branea, traversează diferite faze ale tranziției: de la comunism la capitalism (pe plan istoric), de la România la Occident (pe plan geografic) și de la adolescență la maturitate (pe plan biografic). Înainte de a vedea cum arată întrepătrunderea vectorilor în acest ultim proiect, mi se pare interesant de observat evoluția trilogiei dintr-un punct de vedere mai degrabă tehnic: cel al perspectivei narative. Dacă Drumul egal al fiecărei zile (Cartea Românească, 1975) propune o narațiune la persoana I, din perspectiva tinerei Letiția Branea, în Provizorat (Polirom, 2010) povestirea se desfășoară la persoana a III-a, implicînd o distanțare de subiectul tramei, iar singurele elemente introspective sînt fie transpuse prin stilul indirect liber, fie prin anexarea unor fragmente din jurnalul Letiției. Așadar, în Drumul egal al fiecărei zile, există o tendință de subiectivizare cerută de natura textului (este un roman al începutului de maturizare, centrul de greutate este axat pe viaţa personală, politicul fiind un fundal sugerat), care lipsește din Provizorat, deoarece coordonata politicului în viața amoroasă a personajelor presupune acum o textură mai complexă, posibilă doar printr-o ipostaziere auctorială externă, mai degrabă analitică decît psihologizantă. Întrebarea care se pune e: de ce revenirea la persoana I în Fontana di Trevi, probabil cel mai problematizant volum al trilogiei?

Miza naraţiunii

Să privim mai atent miza narațiunii. Revenirea Letiției Branea din Franța în România, mai exact acasă la prietena ei din facultate de pe Aleea Teilor, reprezintă o vacanță temporară, cu un scop clar definit: dobîndirea unei moșteniri din partea unchiului Caius Branea, complicată prin dispariția unui frate vitreg necunoscut, Rafael Branea. Firul principal se încadrează de fapt într-un interval foarte scurt. În cea mai mare parte a cărții, include pregătirea Letiției pen­tru întîlnirea cu un nou avocat (recomandat de fratele ei, poreclit Juniorul), care îi va ajuta să pună mîna pe moștenirea respectivă. Totul are loc în apartamentul Sultanei Morar, soția lui Aurelian și mama Claudiei, un personaj in absentia, acum ple­cată în Statele Unite. Spre final, întîlnirea cu avocatul se dovedește a fi dezamăgitoare. Nu numai că vila din Domnița Ralu le este inaccesibilă din cauza unor complicații birocratice, dar avocatul respectiv nu le poate lua cazul, deoarece tocmai a fost propus ca Avocat al Poporului pentru rezolvarea procesului Re­voluției. Așadar, moștenirea rămîne la fel de îndepărtată pentru frații Branea ca la începutul cărții. În ultimul capitol al romanului, așa-zisa „sinucidere“ a avocatului și diagnosticul Claudiei lasă loc unui final nerezolvat. Totuși, aceste întîmplări din planul „prezent“ al narațiunii catalizează o serie de multiple alte amintiri, care concretizează, de fapt, întreaga viață a Letiției Branea, conglomerînd evenimentele petrecute în primele două romane și pe cele ulterioare, de după plecarea în Occident. În acest nivel al timpului romanesc, sînt reactualizate relația cu Sorin, căsnicia cu Petru, episodul traumatic al avortului, poveștile din facultate, experiențele altor personaje etc.

Rolul nostalgiei

Probabil din acest motiv Bogdan Crețu cataloghează proiectul ca fiind în primul rînd un „roman al memoriei“, ceea ce ar face din cartea Gabrielei Adameșteanu pur și simplu un roman care elaborează și sintetizează o biografie individuală, ușor de abstractizat. Mi se pare nedreaptă ipoteza că tehnica memoriei este prim-planul acestui roman – instrumentul este secundar și mai degrabă banal. Prin el se problematizează însă elemente politice, sociale și psihologice importante. Clișeul „posibilității continuității“ nu este atît de major ca temă pe cît este paradoxul tranziției, sub toate formele sale: coexistența simultană a trecutului cu prezentul, a libertății mult-așteptate cu noile constrîngeri, a idealului postcomunist cu realitatea dezamăgitoare, a provincialismului est-european cu occidentalismul fetișizat. Fontana di Trevi pornește de la premisa unei organicități aparente a evenimentelor – la urma urmei, motorul povestirii este nostalgia, iar funcția nostalgiei este cea de a crea o narațiune coerentă. Criza începe cînd în această organicitate apar contradicția și bulversarea. Perspectiva la persoana I este folosită pentru a evidenția reacția unui subiect în fața realităților postcomunismului românesc, cu ecouri nebănuite în viața privată a personajelor, şi nu pentru a întregi o biografie. Naratorul nu mai este doar un povestitor al propriilor memorii, ci și un observator (auto)critic.

Traumele mari colective, micile drame ale personajelor

Într-adevăr, întoarcerea în România readuce la suprafață perioadele marcante ale trecutului personajului principal. Ceea ce e important este modul în care relația cu Sorin este constant alăturată vieții împreună cu Petru. Astfel, episoadele de tandrețe adolescentină alături de primul sînt balansate prin momentele domestice cu cel de al doilea. Coexistența ambelor figuri în me­moria narativă este un pretext de tensiune, care generează întreaga meditație în jurul căreia e construit romanul. În același mod, exilul Letiției Branea nu reprezintă o simplă trecere din Est în Vest, ci o poziționare constantă, tensionată între cele două zone. Este juxtapunerea irezolvabilă a condiției de imigrant cu cea de străin, privită ca un handicap. Ambele poziționări ale Letiției Branea sînt circumscrise marii tranziții istorice postdecembriste. Talentul incontestabil de prozatoare al Gabrielei Adameșteanu este datorat capacității de a fuziona aspectele particulare din viața personajelor cu cele care țin de cazul general istoric, fără a cădea în tendențiozitate sau postulate grosolane. Atît în traumele mari sau colective (avor­tul, cutremurul sau 9/11), cît și în micile drame ale personajelor printre care se află sau de care își amintește, ba chiar și în de­scrierile de mediu, naratorul face o implicită referire la dimensiunea politică și socială, față de care narațiunea evocată este simptomatică. Totuși, acestor pasaje nu le lipsesc subtilitatea și naturalețea. Corespon­dența mundanului cu politicul este vizibilă în astfel de paragrafe: „Jos, lîngă Mega Image, pe cartoane și haine, aruncate de-a valma, doarme dus ori dusă, cu o șapcă îndesată pe cap ca să-i țină umbră și toată averea de boschetar strînsă în pungi terfelite, o făptură androgină: nu văd, de aici, de sus, dacă e bărbat sau femeie. La celălalt colț al supermarketului, lîngă sticla mare de Coca-Cola, copilul bătrîn și obez al străzii își strigă, cu glas dogit, mesajul plin de dușmănie contra lumii care l‑a făcut așa și-l ține lîngă zidul îndoielnic. Bătrînele, cu capul plecat sub pălăriile de pai, trag după ele cărucioare de pînză colorată, pe rotile, încărcate, grăbindu-se să nu le prindă canicula. Diseară vor da copiilor risipiți pe tot globul, pe WhatsApp și Skype, raportul liniștitor: încă sînt în stare să-și poarte singure de grijă și să profite de șansa mișcării. Mai e pînă vor ajunge deșeurile umane curățate, cu buzele strînse, de alții – finalul care îi pîndește pe supraviețuitorii de cursă lungă“ (p. 175). În momentele care mi­zează pe relația cu propria intimitate, există fragmente de o reală autenticitate: „Ce diferență între mine, cea de-acum, și fata timorată de capitală care se îngrămădea lîngă colegele de cameră, cu lumina stinsă și perdeaua trasă, la geamul dinspre Strada Academiei, ca să vadă un tînăr arătos masturbîndu-se la fereastra blocului de vizavi! Acum l-ar înhăța poliția, dar atunci, știind că are privitoare, ne dădea, uneori, seara, acest spectacol care mă fascina și mă îngrețoșa deopotrivă! Ce nepregătite pentru viață le trimiteau mamele pe fete, disprețuind sexul și cîând se bucurau de el!“ (p. 99). Episodul-cheie al romanului, cel al bă­nuțului aruncat în Fontana di Trevi de către Claudia Morar, prin care aceasta își pune dorința de a părăsi România (dorință îndeplinită în cele din urmă), simbolizează, în mod evident, momentul de cumpănă din viața fiecărui personaj al romanului, pus față în față cu plaja de posibilități a ieșirii din comunism. Ceea ce urmează acestui mo­ment se dovedește a nu fi neapărat salvator. Romanul problematizează tocmai idealismul societății românești, ieșite de sub totalitarism și entuziasmată de posibilitatea deschiderii către civilizația occidentală. În spatele acestui entuziasm, autocolonialismul, anticomunismul fanatic și ipocrizia liberală subliniate de narator nuanțează perspectiva încetățenită asupra semnificației Revoluției – mai puțin un eveniment eroic, ci mai degrabă ca o confuzie generală: „Totul era ireal, neverosimil, de film, începînd cu faptul că în plin centru de București niște oameni țipau în gura mare Jos Ceaușescu. Și, fără să-i convină deloc, devenise, și ea, actriță“ (p. 37). Efectele acestei treceri abrup­te de la nivelul social în planul intim, familial sau romantic transpar în fiecare secvență a romanului. Cinismul lui Petru, exaltarea Sultanei, dezamăgirea lui Aurelian, dispariția Claudiei, ba chiar şi violența din familia me­najerei Tincuța – toate aceste elemente anexe vieții Letiției conturează o frescă verosimilă a acestui tip de societate. Iar concluzia cărții, bazată pe o meditație previzibilă asupra morții, este departe de a fi asimilată unui tragism eroic al protagonistei. Dimpo­trivă, și acest personaj, oricît de problematizant, devine pragmatic și cinic. Privitor la boala Claudiei, romanul se încheie: „Dar să fi intrat eu în rezerva mea de bătrînețe, pentru că ea trăia fără constrîngeri de timp, la fel cum am trăit eu cu Sorin? A, nu! Am făcut-o o dată, am plătit-o și mi-a ajuns, acum știu că viața e scurtă, gata!“ (p. 396). Fontana di Trevi este valoros pentru că este un roman care nu cade pradă unei teze. Acest tip de tatonare între perspective surprinde tensiunile interne ale vieții mo­mentului istoric cu pricina. Contra­dic­țiile, paradoxurile și conflictele sînt materialul de bază al construcției acestei narațiuni, reflectînd subtil confuzia din jurul tranziției și deschiderii societății românești de după ‘89." ["post_title"]=> string(18) "Memoria ca pretext" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "memoria-ca-pretext" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-21 11:51:19" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-21 08:51:19" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197553" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#19053 (24) { ["ID"]=> int(197579) ["post_author"]=> string(4) "2798" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 10:52:57" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 07:52:57" ["post_content"]=> string(6671) "În 2018 – an cu o uriaşă importanţă istorică şi convulsionat, Anul Centenarului Marii Uniri – Ruxandra Cesereanu publică „un ma­ni­fest“ intitulat Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară, la Editura Paralela 45. E vorba despre un poem-carte (aproape în înţelesul mallarméan) şi de un poem-colaj suprarealist (susţinut – şi – de lucrările sau de coperta gîndite de Laurenţiu Midvichi). În cele din urmă, un poem-frescă, ambiţios prin inserturile istorice, simbolice, prin apertura vizionară şi civică. Îl descrie cu brevitate şi onestitate însăşi autoarea, într-un interviu acordat Andrei Rotaru: „Așa cum romanul meu din 2013, Un singur cer deasupra lor, este o frescă narativă despre comunismul românesc, la fel poemul-manifest de acum este o frescă lirică despre România, mai ales despre România în post­­comunism. Cele două cărți se completează și se asamblează într-un diptic, chiar dacă romanul a fost scris în 10 ani, iar poemul‑ma­nifest, în 3 luni. Dacă manualele de istorie nu au cum să cuprindă și să conțină toată istoria recentă a României, lucrul acesta îl poate asuma un poem manifest de tip mozaic sau puzzle, care folosește, parțial, procedeul colajului și metoda jam session. Cu istoria României nu te joci, mai ales cu latura ei tragică, dar poți construi un poem flower-po­wer, cu inserturi de graffiti, cu cîntece stradale, sloganuri, toate calchiate pe o pînză (de fond) liturgică“ (interviu găzduit de blogul carturesti.ro). Invocaţie pe chat sau pe messenger, prima pagină a cărţii numeşte „depresia per­sonală şi depresia de ţară“ – „nişte azilante/ pe o bancă, în poarta casei, sub un cireş jerpelit“ – drept motorul cîntecului amplu, elegiac şi protestar. În definitiv, anul în care ne-am îndopat retina şi timpanele cu propagandă triumfalistă reclama şi un rechizitoriu artistic, o epopee mustrătoare şi erudită, gravă. Şi – îmi dau seama acum – una dintre puţinele forme în care nervul nostru etic, anesteziat de recrudescenţa şi persistenţa, de „banalitatea răului“, mai poate fi stimulat. Poeta redescoperă verbul sacru, adoptă retorica evanghelistului, în ţara decăzută, resemnată, deloc pe măsura idealului ctitorilor: „tabla e arsă de la afumătura rugăciunilor/ şi va fi arsă ani întregi de-acum înainte. vin vărsat în butelii de plastic pentru săracii din cartierul Mănăştur,/ jumătăţi tăiate de coca cola şi resturi de covrigi pe jos,/ rufele s-au făcut aisberg în balcoanele ermetice./ asta e rapsodia română de-acum, slujitori ai Domnului!/ şi iată cum depresia personală se face/ portal pentru depresia de ţară/ în vremurile în care femei oficiale se coafează ca nişte cratiţe, iar bărbaţii oficiali au încă miros de cal în gură“. Scriindu-i „unui prieten“, unor prieteni privilegiaţi şi, în fine, nouă, cititorilor grupaţi în tribul minuscul şi rezistent al Poeziei, Ruxandra Cesereanu înfăţişează – fără aură oficială, fără emfază – tablourile (fizice & psihice) ale României de azi. Cum spuneam mai devreme, efectul acesta de onestitate este cuceritor. Te face să pactizezi – nu doar ideologic, ci şi visceral – cu textul poemului‑manifest: „sare şi zahăr şi ulei depozitate printre acarieni/ în cele cincizeci de zile de post“; „o axă psihedelică pentru sufletul nostru deocamdată lipsit de înălţare,/ o simplă desfacere din craniu şi din inerţia antropomorfozei“, „aici trăiesc purtătorii de seifuri, înglobaţii în puterea hîrtiilor“; „guvernul se caţără pe un alt guvern care se caţără pe un alt guvern,/ roşu, galben şi dezastru,/ ruleta rusească, matrioşka, principiul dominoului tras la indigo“. Apoi fluxul, orchestrat biblic, al poemului devine scurtcircuit şi explozie, versurile sînt scrise de mîna nevăzută a dicteului automat. „Stau c-un scalpel în mînă şi cînt“, spune Ruxandra Cesereanu înainte de a introduce în text figuri istorice exemplare, secvenţe din trecutul revelator şi/ sau traumatic al lumii româneşti – contrapunctate, permanent, de exemple ale disoluţiei prezentului, epigonismului cumplit al contemporanilor. Departe de flow-ul post-postmodern, postumanist and whatever, poemul atinge acute greu de suportat – surprinde, exemplar, nuanţele depresiei şi umilinţei încercate, în epoca asta, de oricine mai are un gram de decenţă şi demnitate, un miligram de umanitate: „spoveditorul de la spitalul de copii cu polipi şi glaucom/ vrea să fugă-n pustie, nu mai rezistă, nu mai are suflare./ mă tem să nu devin apatridă, să nu mă preschimb în venetică,/ iar surghiunul să fie coliba mea de pescar“. Asistăm la construcţia – din artefactele puse la îndemînă cu lejeritate de cotidianul greţos – a unei rapsodii în răspăr: „rapsodia română e o fetiţă/ handicapată în scaunul cu rotile“. Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară devine, prin toate aceste desfăşurări şi contorsionări, rememorări şi invocaţii, un lung poem civic. Un poem civic percutant, radiant, adresat sîmburelui etic al fiecăruia dintre noi. Acum cîteva luni, la o lansare din Cluj, criticii l‑au numit poem politic: m-aş feri să o fac, aşa cum şi autoarea, inteligent, nu a făcut-o – pentru că Ruxandra Cesereanu nu este aici partizana unui grup politic, a unei ideologii pure & dure, ci o voce coborîtă în stradă, printre cei mulţi. În solidaritatea cărora, pusă de atîtea ori la încercare, găseşte, în cîteva rînduri, puterea de a mai spera, de a mai îndura: „fiindcă poeţii sînt înaintemergători ai îndurării“; „mocasinii s-au înfrăgezit de la marşuri,/ ferestrele blocurilor s-au preschimbat în reţele de neuroni,/ glasurile au căpătat o pojghiţă de cuarţ/ de la cîntecele de trezit copiii bătrîni înainte de venirea nopţii./ ultravie e inima: rezistăm.“; „mărşăluim, rezistăm, sîntem vii./ iubirea clădeşte, dar eu voi ghici bunăvestirea vreodată?/ voi putea striga despre toate cele trei la un loc: credinţă, nădejde, iubire?“" ["post_title"]=> string(15) "Noul poem civic" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(15) "noul-poem-civic" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 10:53:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 07:53:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197579" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#19054 (24) { ["ID"]=> int(197547) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-20 20:27:35" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 17:27:35" ["post_content"]=> string(5788) " Este de necrezut, dar, dintr-un punct de vedere esențial, central, abia acum Europa încearcă să se apropie de ea însăși, mai precis legislația și instituțiile Uniunii Europene de originalul încă neinventat care e Europa. Ce vreau să spun? Trei zile la rînd, vineri, 15, sîmbătă, 16 și duminică, 17 martie 2019, programul de lansări și dezbateri organizat la standul României de la Livre Paris (Salonul de Carte de la Paris) a fost deschis, așa cum anunțam săptămîna trecută, de o masă rotundă în trei părți, pe care am inițiat-o și organizat-o, dar despre care am să povestesc pe larg cu altă ocazie. Ceea ce mă interesează să spun acum este că, pornind de la celebra maximă a lui Umberto Eco, „Limba Europei este traducerea“, i-am rugat pe toți invitații de la această serie de întîlniri să formuleze propuneri sau doleanțe pe care să le duc mai departe, să le exprim, să le formulez în cadrul marii mese-rotunde organizate de Ministerul francez al Culturii, pe „Scena Europa“ (principalul loc de dezbateri, cu mulți invitați prestigioși), luni, 18 martie 2019, cu tema (în traducere) „Europa de mîine: circulația autorilor, a cărților și a cunoașterilor“. Or, de ce spuneam mai sus că abia acum îndrăznește Europa să se apropie de ea însăși dintr-un punct de vedere esențial, central? Care ar fi acest punct de vedere esențial, central? Ei bine, traducerea. Recu­noaș­terea ei. În ce fel? Despre ce este, anume, vorba? Despre faptul, cît se poate de birocratic și de tehnic, de precis, că, în momentul de față, în cadrul instituțiilor europene, programul de finanțare Europa Creativă se află în analiză și în revizuire, și că există – în sfîrșit! – propunerea ca, pentru perioada 2021-2027, să se înființeze o linie de finanțare dedicată anume cărții. Ceea ce, așadar, pînă acum nu exista, decît în mod subordonat. Europa este o carte care se scrie. Şi aşa se poatre ajunge ca ideea de traducere să se afle în sfîrşit, aşa cum se cuvine, în centrul atenţiei. Cînd vorbim despre carte, în Europa, vorbim tot mai explicit despre traducere. Europa înseamnă traducere, dar, pentru Europa și pentru lume, cultura, în sine, înseamnă traducere. Aceste idei voi încerca însă să le duc mai departe cu altă ocazie. Ne aşteaptă, poate, vremuri mai bune, colegi scriitori, colegi traducători! Ceea ce am făcut, aşadar, în cadrul acestei mari mese rotunde, care s-a bucurat de o audiență‑record, a fost să preiau unele dintre propunerile invitaților pe care îi avusesem în zilele precedente, să le „prelucrez“ și să le transmit public, în numele ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari), pe care de acum înainte, cînd vine vorba de traducere, o reprezint și implic. Începînd prin a-mi declina multipla identitate de poet-traducător estic de filozofie franceză, am denunțat multiplele și fundamentalele disparități, inegalități, dezechilibre și asimetrii care marchează Europa cărții și (adică) a traducerii. Am denunțat un anumit prezenteism și ceea ce am numit „jeunism“ („tinerism“), variantă a segregării de tip „agist“ (pe criterii de vîrstă), propunînd ca în loc de contemporaneitate să vorbim, în Europa, mai ales în domeniul culturii, și de co-temporaneitate: Europa în același timp. Altfel spus – traducînd pentru cine se preface că nu înțelege –, despre faptul că instituțiile care finanțează cultura în Europa nu trebuie doar să urmeze piața, ci și s-o corecteze, să-i contrabalanseze tendințele reducționiste de dezechilibrare a vieților culturale paralele care „scriu“, care „traduc“ Europa. Am propus, pe scurt, o ecologie a genurilor (literare), a generațiilor și a sensurilor (direcțiilor), altfel spus reciprocitate. Și echilibrarea, de exemplu, a ficțiunii (romanul) cu non-ficțiunea, altfel spus, cu eseurile și cercetarea, atît dinspre Vest spre Est, cît mai cu seamă dinspre Est spre Vest. Reciprocitate și paritate. Concret, am propus o legare mai intimă, prin finanțare, sau, mai exact, o recunoaștere a legăturii intime, intrinseci, dintre scriere și rescrierea traductivă (traducere). Finanțarea contractuală a mobilității traducătorilor și a întîlnirilor de lucru dintre scriitori și traducători, care să fie, altfel spus, prevăzute în bugetele penntru cărți. Am propus, apoi, obligarea printr-o nor­mă europeană a menționării numelui traducătorilor pe coperta cărților. Am mai propus înființarea unui Premiu European pentru Traducere, a cărui modalitate de acordare poate avea mai multe variante, dar care ar putea fi acordat atît în fiecare țară membră a Uniunii Europene, cît și la nivel european unificat. Am propus, apoi, înființarea unui Premiu European pentru Eseu. Am mai apropus, de asemenea, înființarea unei Biblioteci a Europei, care să cuprindă traduceri ale valorilor literare patrimoniale ale diferitelor țări europene. Și am propus, în sfîrșit, înființarea unui fond european pentru achiziționarea de către bibliotecile publice ale diferitelor țări a traducerilor din literatura europeană. Asta a fost, deocamdată. Voi reveni." ["post_title"]=> string(60) "Propuneri pentru o Europă a cărții, adică a traducerilor" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(55) "propuneri-pentru-o-europa-a-cartii-adica-a-traducerilor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-20 20:27:35" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 17:27:35" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197547" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#19055 (24) { ["ID"]=> int(197584) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 11:25:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:25:16" ["post_content"]=> string(8131) "Greu de imaginat poezia anilor ‘90 fără lirica „feministelor“ care reia dintr-o nouă perspectivă, cu mijloacele parodicului bufon, mitul mega-feminităţii, instituit anterior prin lirica Angelei Marinescu. Am mai avut ocazia să arăt că mega-femeia (sau, cum îi mai spuneam, „căpcăuna“) ţine de mitologiile apocalipticului, întruchipează voracitatea nelimitată a nihilului, neavînd nici stare civilă, nici identitate precisă şi, mai mult decît atît, neavînd nici măcar sex. Ceea ce o determină să „producă“ sex, adică să-l facă vizibil, să-l ostenteze chiar, luînd masca feminităţii forte care se angajează într‑un război declarat cu lumea „opresivă“ a falocraţiei, dar îşi denunţă, concomitent, şi propria impostură, de vreme ce – aşa cum ne încredințează Jean Baudrillard, citîndu-l pe Freud – există o singură sexualitate, un singur libido, cel masculin. Plecînd de aici, feminitatea, dar şi sexul în general pot deveni obiectul deriziunii burleşti – aşa cum se întîmplă pentru prima dată în context românesc în lirica deceniului de tranziţie, cînd Saviana Stănescu sau Rodica Draghincescu vor interpreta – cu un remarcabil simţ al farsei absurde – comedia sexualităţii căzute în derizoriu. Înainte de a emigra în Franţa, Rodica Draghincescu publicase, între 1992 şi 1999, patru volume de versuri şi două romane, fiind una dintre prezenţele poetice cele mai notabile ale momentului. Poemele sale  surprindeau, în secvenţe de un realism îngroşat pînă la a dobîndi accente halucinante, imaginile unui infern al instinctualităţii, unde vitalitatea lua forme abjecte, frizînd adesea burlescul teratologic. Această lume a unei visceralităţi „dubioase“ era însă şi lumea ceremoniilor textuale, iar producţiile autoarei puteau fi citite şi ca alegorii pline de truculenţă ale „punerii în text“; actul scriptural îşi dezvăluia acum caracterul de supliciu absurd, în care patosul auto-nimicirii se amestecă, printr-o dozare atentă a efectelor, cu caraghioslîcul macabru. În timp ce o anume „pasiune a arătării“ conferea  paginii de poem aspectul unei comedii jucate de măşti reprezentînd figurări ale textului, de siluete acoperite de tatuaje sau de oameni „vărgaţi“ care imită simbolic fizionomia filei inscripţionate. Iar viziunea veristă ascundea un textualism obosit, disimulînd, sub abundenţa de machiaje şi gesturi burleşti, sentimentul propriei sale lipse de consistenţă. Căci nihilismul poetei îşi avea sursele mai profunde într-un fel de minus-vitalitate ce afecta mecanismul punerilor în pagină şi care, pentru a fi stimulată, avea în permanenţă nevoie de excesiv. După ce a publicat în Franţa mai multe volume de poezie, autoarea revenea în actualitatea literară românească în 2009, cu un provocator jurnal: Zîna dracilor (jurnalul care îşi omoară cititorii), iar în 2018 cu cartea de versuri Fraht, scoasă de Casa de editură Max Blecher. Vocea autoarei nu mai are însă virulenţa de odinioară, pasionalitatea şi exploziile de in­stinctualitate din volumele sale mai vechi (prea violente ca să fie adevărate) sînt înfrînate, dispare şi gustul pentru punerile în scenă spectaculoase, tonul e blazat, obosit, iar po­emele transcriu micile aventuri ale unei existenţe de o căutată, ostentativă banalitate, care se desfăşoară sub masca unui Sisif domestic: „am prea multă treabă ca să iubesc excesiv sau/ cu linguriţa/ fac parte din propria-mi armată de muncitoare/ care îşi fac ceaiul şi cafeaua pe genunchi sau direct în gură/ cu limba gustînd din alte cele straturi ale realităţii care/ împart ziua în nouă coline sisifice/ urcîndu-le şi coborîndu-le cu noaptea în spate scriu/ ca să-mi menţin în formă cuvintele rele // ştiu destul despre alţii cît să nu semăn cu ei/ şi asta din experienţă şi fără emoţie!“ (cam aşa). În locul spectacolelor sanguinare de odinioară, Rodica Draghincescu propune acum utopia unei lumi perfect sterilizate, din care sentimentele au fost îndepărtate, iar inima a devenit un obiect oarecare: „îmi întorc inima de buzunare o golesc de mărunţiş/ e gravă şi goală nu zornăie nu se înşiră pe podea/ e doar un simptom în sine de lucruri căzute în muţenie/ şi dizgraţie, cum aş mai putea supravieţui prin ea cînd/ ea a devenit un obiect de artă numerică (ticăitul ei/ e un beculeţ verde care pîlpîie doar cînd i se răspunde/ cu un alt ticăit). mi-e casa o măcelărie euforică“ (ex tunc). De aici pînă la repudierea „modelelor“, dar mai ales a propriilor măşti lirice de acum două decenii nu mai era decît un pas, pe care Rodica Draghincescu îl face cu dezinvoltură, dovedind că „zîna dracilor“ nu a fost îmblînzită în totalitate: „eu nu sînt nici nora iuga nici angela marinescu nici/ rodica draghincescu/ eu nu le cunosc şi gata/ mie nu-mi plac fetele care au numele terminate în «a»/ există nume din astea în care nu merită să intri nici/ măcar cu picioarele/ pute de la 1 km a om stupid cu buze vinete şi subţiri/ între două generaţii de femei sau de conflicte de cratiţă/ şi unele şi altele sînt la fel dincolo de pălăriile/ de marmură ale fotografiilor gri/ eu nu le vreau pe nora iuga angela marinescu rodica/ draghincescu aduse la zi/ să nu mi le puneţi la scris de bunăvoie sau altfel/ ele nu au de ce să stea în trupul meu gen/ marele zid berlinez violat în ‘80 cu tîrnăcopul“ (fete mor­gane încercate la maximum). De altfel „cuminţenia“ nu este nici ea altceva decît o mască, personajul liric nu pregetă să îşi arate colţii atunci cînd i se iveşte prilejul, cu diferenţa că acum tonul exprimă  o revoltă obosită şi neputincioasă, petardele pocnesc în surdină, gesturile şi mimica nu mai au truculenţa de altădată şi discursul poetei se dizolvă în tristeţe şi resemnare: „mamă şi tată nu mai ştiu ce mă leagă de voi/ cu felul vostru de a purta zdrenţe-prezervative nu/ mi-aţi îmbogăţit nici imaginaţia nici depresia. m-aţi/ iubit ca nişte călăi ai binelui comun mă iubiţi ca pe/ o fotografie a ceea ce a fost şi este acel convenabil/ ţopăitor al vostru şi încă pe gratis copil“ (blidul cu mîncare). Temele predilecte ale Rodicăi Draghin­cescu sînt acum oboseala existenţială, singurătatea, înstrăinarea, exilul, sentimentul eşecului: „eu nu sînt draga nimănui eu sînt rea şi realistă cu cei răi/ deşi mi-e drag să-mi înfig nările în ţesutul lor epitelial/ nu o dată ci de mai multe ori nu o fac cînd e de/ aşteptat (cuvîntul drag e mănos şi poate fi schimbat/ sau golit de miez ca un harbuz găurit cu vîrful cuţitului/ pe ambele maluri ale prutului sau mureşului orice/ fluviu viu e purtător de apă sacrificială) nu o fac. drag/ daragoi. Draghincescu in extenso limba făcutului ar putea/ fi limbul sufletului după tot ce ni s-a arătat în filmele/ lui Copolla ca sustentaţie/ nu mai am speranţa că vor veni alţi draghincescu în plus/ care să ne împingă urmele spre pupila lui horus // bref // într-o ţară străină eu niciodată nu voi fi draghincesco/ à la Ionesco eu din draghincescu nu va beneficia de/ gen număr şi caz fiindcă între e şi u există s şi c – o/ căptușeală de vise care put“ (Ah! – încă o dată). Discursul său e mai interiorizat, mai concentrat, iar în absenţa excesului de recuzită şi gesticulaţie, dicţia poetei devine mai limpede articulată. Rodica Draghincescu revine în forţă şi e evident că lirica ei nu şi-a epuizat nici pe departe încă toate resursele." ["post_title"]=> string(23) "O revenire în forţă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(19) "o-revenire-in-forta" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 11:25:16" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:25:16" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197584" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#19056 (24) { ["ID"]=> int(197549) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-20 20:34:27" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 17:34:27" ["post_content"]=> string(13536) " „Dacă e să faci un film despre literați/despre comunism/..., de ce să faci unul cu/despre Nina Cassian, această profitoare manipulatoare nimfomană etc.?“ „De ce s-o faci pe Nina Cassian anticomunistă cînd ea nu s-a dezis niciodată?“ Probabil că, în curînd, undeva (altundeva decît în România), vor apărea forme de critică artistică adaptate nevoilor de interac­țiune și de comentariu instant ale vremii noastre (Wattpad-uri pentru critică, așa cum Wattpad e un Facebook pentru conținut literar). Pînă atunci, pare că schimburile de idei despre filme precum Distanța dintre mine și mine se consumă creativ pe rețeaua noastră preferată de socializare. De o parte a spectrului comentariatului, documentarul Monei Nicoară și al Danei Bunescu dedicat poetei e o „spălare de ca­davre“ comuniste, de cealaltă, e un omagiu pe deplin meritat adus unei creatoare nepereche. Pe de o parte, unii readuc în prim-plan istoricul de privilegii al Ninei Cassian (printre care plecările în străinătate, inclusiv cea din 1985, cînd a decis să nu se mai întoarcă), „plătit“ prin conformismul social și literar (nu lipsește nici discursul antisemit cu „evreii au adus comunismul“), pe de altă parte, alții îi redescoperă poezia de dragoste și pe cea în limba spargă, nonconformismul sexual, feminismul avant la lettre (uitînd, acești alții, sau neștiind vreodată că, în materie de teorie de gen și feminism declarativ, și comunismul în general, și regimul politic din România stăteau foarte bine, iar luările de poziție ale Ninei Cassian nu erau excepționale în context; practica i-a cam lipsit ceaușismului, cum lipsește și acum) și șarmul indiscutabil. Iar tendința de a privi documentarul prin una ori cealaltă dintre lentilele extreme e activ încurajată de modul de construcție a filmului, care nu lasă prea clar la vedere „ce-a vrut să spună poetul“ (în plus, într-o cultură națională unde a vorbi artistic despre comunism trebuie să înceapă, să conțină sau să se încheie cu o mărturie de credință anticomunistă, lipsa explicită a acesteia în Distanța..., un documentar ambiguu ca poziționare politică, pare de-a dreptul destabilizatoare). Aspect – tradus și în absența comentariului din off și eliminarea prezenței Monei Nicoară din partea de interviu – responsabil, probabil, și de calificarea, pe ici, pe colo, a documentarului ca „observațional“ (nu e, măcar pentru că, atîta vreme cît omul dă un interviu în fața unei camere de filmat, nu prea poate cineva invoca respectiva cameră drept „musca pe perete“ care observă fără a fi observată).

Arhivele

Distanța dintre mine și mine alternează interviuri cu Nina Cassian, realizate de Mona Nicoară cu puțin timp înainte de moartea poetei, în apartamentul ei de la New York, și materiale de arhivă (de la TVR, din fondul Studioului Sahia și din cel al CNSAS) – jurnale de actualități, documentare (printre care Uzina de Slavomir Popovici, regizor cu care poeta spune că a avut o poveste de dragoste), reportaje (fragmente din cel mai amplu dintre ele, o vizită la IMGB a unui „colectiv de tovarăși poeți“ – condus de Adrian Păunescu –, revin pe tot parcursul filmului), interviuri, înregistrări cu muzica scrisă de ea și documente din dosarul de urmărire deschis de Securitate. Titlul trimite la faptul că, la întîlnirile lor, Mona Nicoară o filmează pe Cassian uitîndu-se la înregistrări cu ea însăși – comentariile ei se suprapun, în cîteva ocazii, peste materialul de arhivă –, convenție aducînd aminte (fără s-o preia, contextul cinematografic e diferit) de cea din Auto­biografia lui Nicolae Ceaușescu: Nina Cassian își revizitează viața așa cum a trăit-o în privat și așa cum a conservat-o public re­gimul. Pe această tensiune – între cine era și ce-și dorea Nina Cassian și modelul de pat procustian în care i se cerea să se așeze – pare a fi alcătuit documentarul. Cu amendamentul că e vorba despre cine era Nina Cassian din punct de vedere artistic, ceea ce duce Distanța dintre mine și mine pe teritoriul discuției despre libertatea de creație și estetică vs etică în comunism, tensiunea pomenită transferîndu-se perfect în cea dintre interviuri și materialele de ar­hivă. Interviurile făcute de Mona Nicoară merg pe linia „istoriei de viață“ – acoperă traseul existențial al eroinei în ordine cronologică –, în timp ce materialele de arhivă sînt nedatate, nedatabile cu precizie (practic, cîtă vreme TVR a transmis alb-negru pînă prin 1982-1983, filmările acoperă toată viața Ninei Cassian în România), neoferind informații despre cronologie (filmul lui Sl. Popovici, ca și jurnalele de actualități și un alt documentar Sahia, Teh­nică nouă, oameni culți de Alexandru Sîrbu, sînt din anii ’60, unul din interviurile TVR, realizat de Smaranda Jelescu, e din 1981 și cam atît, pentru neinițiați) și fo­losind unele înregistrări – schimburile despre poezia contemporană cu muncitorii de la Întreprinderea de Mașini Grele și lectura autoarei din cea mai cunoscută carte a ei pentru copii, Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra și Aligru – drept „ramă“. Materialele de arhivă nu sînt, așadar, în nici un caz folosite ilustrativ sau informațional – selecția și montajul lor sînt coloana vertebrală ideatică a filmului, iar prezentarea lor într‑un continuum atemporal e o opțiune asumată de decontextualizare istorico-politică (ele înregistrează doar evoluția relațiilor Ninei cu estetica și cu propria creativitate). „Povestea“ pe care o spun e cea a „duiumului“ de „sînge estetic“ (nu etic, spune tot ea) vărsat de Nina Cassian pe altarul atașamentelor ei politice și a regimului din România acelor ani: o intelectuală extrem de cultivată, cu limbaj rafinat (departe, așadar, de imaginea clasică a comuniștilor analfabeți), care se supune de bunăvoie exercițiului de dialog cu muncitori-bărbați incapabili să înțeleagă subtilitățile poeziei, confruntată cu obtuzitatea și misoginismul mediului literar și care-și contorsionează creativitatea pînă la a deveni o supracalificată scriitoare pentru copii. În România, arhivele, mai ales cele audio și audiovizuale (radio, televiziune, documentar, ficțiune), au început să fie chestionate, și nu exploatate ca atare, de extrem de puțin timp și în contexte extrem de limitate. Cinemaul românesc nu are o tradiție a filmului de montaj, dar cultura noastră are, în schimb, o solidă tradiție a reciclării propriului trecut audiovizual, în primul rînd prin păstrarea atașamentelor față de o serie întreagă de producții ale epocii comuniste, de la comediile cu Brigada Diverse la materialele de televiziune resuscitate cel puțin de fiecare Revelion. În egală măsură, relația contemporană cu arhivele comuniste continuă să fie una necritică: aplecarea către prezumția automată de adevăr și realitate pare să însoțească lectura oricărui document emanat de Securitate sau de PCR. Tocmai pentru că cea mai mare parte a arhivelor TVR (cea fără legătură cu divertismentul) și Sahia rămîn neexploatate și nefamiliare copleșitoarei majorități a publicului, „efectul de real“ pe care ele îl produc la vizionare este unul de fascinație (pentru elementele trecutului conservate de peliculă – peisaje urbane, modă, coafuri, interioare de case, detalii atașante ale vieții de altădată, peste care, odată fixate, timpul nu trece) și creditare necondiționată, tinzînd spre legitimarea și reconfirmarea unui discurs istoric mainstream. Asta nu înseamnă că spectatorul contemporan nu recunoaște propaganda ca propagandă în aceste materiale, ci că privirea nu i-a fost educată să disocieze reprezen­tarea propagandistică de politicile pro­priu-zise – problema fiind legată de locul central oferit de propagandă muncitorului vs privilegiile acordate altor grupuri sociale (nomenclaturiștii sau, relevant în cazul nostru, scriitorii și artiștii), grupuri reprezentate discursiv, în schimb, ca fiind în slujba clasei muncitoare. În cazul Distanței dintre mine și mine, discursul mainstream interiorizat este legat de pervertirea culturală pusă în practică de comunism, prin așezarea (discursivă, după cum spuneam) a muncitorului în centrul producției de conținut artistic – ca creator el însuși (vezi fragmentele din Uzina și Tehnică nouă, oameni culți) și ca destinatar privilegiat al creației „inginerilor de suflete“. Iar opțiunile de montaj din documentarul Monei Nicoară și al Danei Bunescu înclină spre recontextualizarea vieții public-creatoare a Ninei Cassian într-o opoziție/contrast, activată recurent, cu muncitorul-fanion, invariabil suspect de a fi ridicol, prin limbaj, ambiții artistice sau simplă reprezentare cinematografică.

Nina

Nina Cassian a fost o comunistă romantică, atrasă de stînga în virtutea bibliografiei preferate și în contextul vitregiilor la care erau expuși evreii în anii 1930-1940, la fel ca Ov.S. Crohmălniceanu, Radu Cosașu, Ion Ianoși, Paul Cornea, Yvonne Hasan etc. La fel ca pentru toți și fiecare dintre ei, realitatea stalinist-realist-socialistă din teren a fost dezamăgitoare, deși în mod cert ea a persistat în încercarea de adaptare mai mult decît Cosașu, de exemplu (spre deosebire de Crohmălniceanu sau Cornea, nici Cosașu, nici Nina Cassian nu aveau la îndemînă refugiul academic; spre deosebire de Yvonne Hasan, Nina Cassian se putea refugia în nonverbal doar ocazional, ca pictoriță sau compozitoare). Și modurile de raportare post-1989 la credințele din tinerețe au fost diferite pentru fiecare dintre cei pomeniți – statutul de exilată în America în anii ’80 și reputația internațională, lipsa pozițiilor de autoritate în sistem și a participării la cultul personalității, cantonarea, începînd de la jumătatea anilor 1970, în texte pentru copii și poezie experimentală i-au permis Ninei Cassian ceea ce pentru mulți alți ilegaliști, cu atît mai puțin unii cu un trecut fără disidențe, ar fi fost anatema: un discurs anti-Ceaușescu în care să nu se dezică de afinitățile stîngiste inițiale. „Idealurile drepte, dar înșelate“ nu e o raportare la comunism digerabilă în România nici măcar a anului 2019, de vreme ce întreaga perioadă a dictaturii nu acceptă jumătăți de măsură, ci se împarte fără rest în victime și vinovați (fie și, cel puțin, din perspectiva accesului la privilegii materiale și de mobilitate, un apanaj indiscutabil al lumii literare). Distanța dintre mine și mine nu țintește (cred) către propunerea unui alt cadru de percep­ție, a unui alt tip de perspectivă față de atașamentul foștilor ilegaliști pentru comunism (afirmarea complexității situației aces­tor ilegaliști, în general, și a personalității Ninei Cassian, în special, prin acest zoom in, nu prea intră la „schimbarea perspectivei“, iar un zoom out ar revela cu ușurință măsura în care Nina Cassian împărtășește aceleași tribulații sufletești cu mare parte din generația ei politică), ci mai curînd ceea ce reușeș­te să facă e să o ridice pe Nina Cassian la statutul de victimă inconștientă și supraviețuitoare eroică. O victimă și o supraviețuitoare estetică, într-un regim dedicat distrugerii creativității și uniformizării intelectuale în numele ficțiunii (ridicole) a clasei muncitoare. (Nu cred că filmul pune – sau ar fi trebuit să pună – în dezbatere nici condiția scriitorului în regimul dictatorial, ceea ce ar fi antrenat și discutarea înțelegerii tacite dintre regim și scriitori, privilegii contra tăcere și PR: acesta este un documentar exclusiv despre figura excepțională și decontextualizată social-politic a Ninei Cassian.) Paradoxul e că un astfel de discurs pleacă de la premisa fie a unui talent extraordinar, a unui potențial estetic excepțional pe care regimul comunist l-a ucis în Nina Cassian, fie a imposibilității regimului de a ucide acest potențial, conservat chiar și în poeziile ei pentru copii ori doar infantile (ceea ce ar justifica insistența de a o prezenta predominant, copleșitor chiar, ca scriitoare pentru copii). Cu „ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost“ nu se poate lupta nimeni. Iar „ce este“ este că, în zilele noastre, Nina Cassian pare să fi cucerit inimile cititorilor cu exact ceea ce (ne spune filmul) regimul a forțat-o să scrie: Nică fără frică, Ninigra și Aligru și poezii de dragoste cu rimă și ritm inventiv." ["post_title"]=> string(48) "Distanțele dintre noi și noi. Și Nina Cassian" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(44) "distantele-dintre-noi-si-noi-si-nina-cassian" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 10:23:28" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 07:23:28" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197549" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#19057 (24) { ["ID"]=> int(197604) ["post_author"]=> string(3) "345" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 13:06:00" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:06:00" ["post_content"]=> string(14698) "[caption id="attachment_197568" align="alignright" width="300"] Aniela Firon[/caption] Reprezentanții generației ’80 „și-au constituit variate strategii avînd ca rezultat o artă alternativă la cea oficială, la nivelul atitudinii și la cel al limbajului. Nu a fost vorba de artă cu angajament politic creator de disidență deschisă față de regim, însă distanțarea de ideologia și cultura oficială se putea face pe mai multe căi. Noua sensibilitate introdusă și cultivată de optzeciști structurá, ca și noua autenticitate din poezia și proza scurtă ale congenerilor scriitori, o nouă viziune asupra realității, neidealizată, necosmetizată, mizînd pe cotidianul surprins în «priză directă», pe o imagistică inspirată adesea de instantaneul fotografic și a cărei tensiune creștea datorită «contaminării» figurativului de către registrul formal-cromatic al neoexpresionismului. Se petrecea, pe de altă parte, fenomenul retragerii în sine, sondarea dramatică a universului interior, traumatizat de realitatea politică exterioară, de condițiile de viață, mereu mai precare. Una din formele de opoziție față de agravarea condiției umane era ceea ce continuu să numesc fără șovăială rezistența prin cultură: aceasta a însemnat, între altele, autoimpunerea unui regim intensiv de lectură; cozi impresionante la librării precum la magazinele alimentare, vînarea publicațiilor greu accesibile, inclusiv a celor străine...“ (Adrian Guță, „Generația artistică ’80 de la un mileniu la altul“, în Arta, nr. 4-5/2012).

Fragmentul, spiritul ludic, ironia

Să dezvoltăm prezentarea viziunilor/mo­dalităților de creație. „Citatul filtrat, ironia, parodia, spiritul ludic (era și el activ, chiar necesar), elemente ale vocabularului postmodern, erau în consonanță cu strategiile «esopice» puse în operă de mai mulți artiști optzeciști. Și din alte generații. În același context, relevantă este optica  fragmentului. Această unealtă deconstructivistă postmodernă, repetat utilizată în reprezentări ale corpului uman, mai ales de către sculptori tineri în deceniul nouă, continua o activare a tentației ar­haicului și arheologicului în plastica noastră re­centă, dar era și un semn limpede, implicit protestatar, al/la adresa caznelor la care era supusă aceeași condiție umană, de către regimul totalitar din România acelei vremi. În ce privește formele alternative, pe atunci, de exprimare, adică arta obiectuală, land art, instalația, fotografia, filmul experimental, performance, ele «beneficiau» de o toleranță restrînsă din partea autorităților. Condiția underground însoțește mai multe asemenea exemple, potențialul critic era sporit, uneori“ (Adrian Guță, ibidem).

Neoexpresionismul

[caption id="attachment_197605" align="alignright" width="300"] Titu Toncian[/caption] Neoexpresionismul a fost o opțiune stilistică definitorie (însă nu singura, desigur) pentru pictura, sculptura și grafica/gravura artiștilor optzeciști emergenți și porniți apoi pe calea maturizării. S-a conturat ca un răspuns firesc al unor artiști tineri și polemici față de contextul social-politic din țară – adversar clar al exprimării libere –, marcați de degradarea gravă a condițiilor de trai, de atacul sistematic al regimului politic la adresa demnității condiției umane, tineri plasticieni care au beneficiat însă de o formație artistică solidă și care absorbeau cu aviditate noi informații culturale, ce ajungeau la ei din Occident pe diverse căi. Tensiunile formal-cromatice ale neoexpresionismului erau, se poate spune, răspunsul potrivit la frămîntările identificate mai sus. Versiunile românești ale acestui curent răspundeau și unor ecouri venite din Vest ori de peste ocean; așa cum spuneam, izolarea de lumea liberă fusese segmentată, penetrată, prin mai multe breșe, forme culturale de comunicare, călătorii, uneori, în Occident, reviste, cărți și cataloage care intrau în țară, prin ascultarea clandestină a postului de radio Europa Liberă sau chiar prin unele expoziții aduse în România din alte țări, conform acordurilor culturale – importantă a fost, între altele, Expoziția de artă plastică contemporană din Republica Federală Germania (Muzeul Colecțiilor de Artă, București, 1985), cu un larg ecou în viața noastră artistică, receptată cu interes major de generația tînără (și nu numai de ea), și în care au putut fi văzute lucrări de, între alții, Georg Baselitz, Bern. Joh. Blume, K.H. Hödicke, Wolfgang Petrick, Jürgen Klauke, Ulrike Rosenbach, adică neoexpresionism, fotografie și artă video în exemple notabile. „Întrunire a «Cenaclului Atelier 35». Mihai Ispir, Ana Golici, Marilena Preda Sânc vorbind despre și arătînd – diapozitive, cataloage – ce au văzut în SUA. Importantă pare noua efervescență, o deschidere, pluralitatea opțiunilor. […] S-a discutat despre «transavangardă», «noua figurație», «neo pop», punți spre tradiție în America și în Europa. Gazda întîlnirii a fost, la Muzeul «Tattarescu», Aurelia Mocanu“ (27 martie 1985, „Fragmente de jurnal“, în Adrian Guță, Generația ’80 în artele vizuale, Editura Paralela 45, Pitești, 2008). „Mi-a făcut bine să iau parte la o întrunire a cenaclului Institutului «N. Grigorescu». Chemat de Dan Perjovschi. Am întîlnit, prin­tre alții, într-un spațios atelier din Griviței, la discuția și proiecțiile organizate de Lia și Dan Perjovschi împreună cu Andreea Flondor, pe Radu Igazság, Iosif Király și Carmen Popescu... Mi-au plăcut studenții actuali și m-a stimulat faptul că, evadînd din cotidian, luam parte la un act de cultură“ (12 decembrie 1989, „Frag­mente de jurnal“, în Adrian Guță, Generația ’80 în artele vizuale, ed. cit.).

Exemple de neoexpresionism

[caption id="attachment_197606" align="alignright" width="300"] Marilena Preda Sânc, Peştera[/caption] „Titu Toncian, prin marele său Laokoon (1987), concentra în aceeași lucrare (pictură) vigoare neoexpresionistă în reprezentarea corpului uman (cu ecouri Neue Wilde, aș spune), reciclarea postmodernă a unei teme mitologice-artistice binecunoscute și, codificat, exprimarea unei atitudini alternative – în raport cu cea oficială – față de realitatea românească a acelui sfîrșit de deceniu nouă al secolului XX[…] Nefîrtații lui Marcel Bunea, pe la mijlocul anilor ’80, primitivizanți, grotești, speculau, la rîndul lor, platforma mitologică (locală), ca să provoace un ricoșeu relevant pentru situația momentului. […] Adevărate cîmpuri de forță ale vitalității feminine, nudurile Roxanei Trestioreanu, pic­tate/desenate atît în anii ’80 cît și după, punctează strategii identitare apropiate feminismului, dar par să nu respingă nici semnalul erotic asemenea artei primitive; posibile aluzii arheologice-cultice ar argumenta și împărtășirea din viziunea body in pieces. […] Marilena Preda Sânc a fost unul dintre pionierii neoexpresionismului românesc, făcînd pasul acesta, în anii ’80, după sondarea plastică (grafică) a unor stratificări litice curente în epocă pentru un anume gust arheologizant-arhaizant-geologic ce îi atrăgea ca formă de redescoperire a trecutului pe optzeciști și pe alți artiști în prima jumătate a deceniului nouă. Artista a focalizat formal-cromatic neoexpresionist, în pictura sa […], asupra corpului și universului feminin, oarecum psihanalitic cercetate – de la cazul biografizant se trecea la extensia tipologică, iar ulterior, cînd a apărut și gustul pentru abstractizare gestuală  în arta sa, la inserția metafizică a ființei în fluidul cosmic. […] Aniela Firon, a cărei personală din 1981 de la Sala Atelier 35 a Galeriei Orizont din Bu­curești a adus prima prezență, pe scena expozițională, în coordonatele ce aveau să fie ale optzeciștilor, a neoexpresionismului (propriu-zis) românesc, a optat pentru a­ceastă viziune cu o tulburătoare mobilizare interioară, ceea ce asigură o sinceritate și o tensiune remarcabile picturii sale“ (Adrian Guță, „Corpul, biografismul, condiția umană“, în Generația ’80 în artele vizuale, ed. cit.). [caption id="attachment_197607" align="alignright" width="261"] Marcel Bunea, lucrare din seria Nefîrtaţii , 1984[/caption] Neoexpresionismul lui Andrei Chintilă, „uneori Neue Wilde alteori parcă amintind de americani (Eric Fischl) ce nuanțau șocul bad painting […], amprentează  secvențe ale cotidianului […] Personajele pictate de el în anii ʼ80  se înscriu cu naturaleţe în spaţiul interior sau în cel exterior care definesc locuirea şi ambianţa urbană“. Referindu-ne la pictura din anii ’80 a Ioanei Bătrânu, atragem atenția asu­pra „«tratamentului» neoexpresionist aplicat personajelor din secvențele citadine cu o atmosferă trimițînd și la surse pop. Imaginile cimiteriale, apoi Interioarele – serii care subîntind perioada postdecembristă – se racordează puternic afectiv la memoria personală, deci la filonul biografist“. „Pe aceeași direcție plasez […] «autoportretele ambientale» ale lui Mircea Tohătan (picturi din deceniul nouă); calmele, reflexiv-pitoreștile sale peisaje de mai tîrziu, colțuri ale unui citadinism din apuse vremuri, enclavizat păstrat, caracterizează și o altă etapă de mentalitate, nu doar de evoluție artistică, a autorului“ – pictura lui Tohătan din a doua jumătate a deceniului al nouălea arăta un neoexpresionism dur, aproape turbionar, cu o cromatică dominată de contrastul închis-deschis și griuri reci. „Pictura lui Costel Butoi, învăluită într-o atmosferă exotică, cultivă un antropomorfism primitivizant și cu accente monumentale, este neoexpresionistă natural și livresc totodată: receptînd-o, te poți întoarce prin asocieri de muzeu imaginar la Gauguin, dar, în opinia mea, ea poate oferi și interpretări vizuale – dacă ni le dorim – ale «realismului fantastic» din literatura sud-americană“ (Adrian Guță, „Corpul, biografismul, condiția umană“, în Generația ’80 în artele vizuale, ed. cit.). Din păcate, atît Andrei Chintilă, cît și Costel Butoi au plecat dintre noi prea devreme, în plină forță creatoare, adică în 2007, respectiv în 2013. [gallery columns="1" size="large" ids="197608,197609,197610,197611,197612,197613"]

Corpul, biografismul, condiția umană

„Cînd s-a apropiat de motivul corpului uman, în a doua jumătate a deceniului nouă, Petru Lucaci, exploatîndu-și solida acumulare de repere ale istoriei artei, a revizitat postmodern și unele repere clasicizante, ceea ce l-a condus spre compoziții (pictură) cu efecte post-renascentiste dublate de vibrații neoexpresioniste […] Un neoexpresionism aproa­pe totemic, emblematic descopăr în pictura lui Kömives Andor. După cum unul baroc, păstos, în cea a lui Ioan Aurel Mureșan – în lucrările sale, traseele complicate de culoare amintesc și de miniaturile medievale, tex­tul‑titlu înscriindu-se în această aventură cromatic-grafică; o exuberanță decorativă deloc ignorabilă se naște astfel, ea pare să se împărtășească dintr-un spirit ludic ce pune serios umărul la demersul pictorului. […] Scenele pictate sau desenate de Rareș Pantea par adesea că rodesc din fascinanta idee a lumii ca scenă de teatru, au o atmosferă atemporală, devin meditații asupra condiției umane. Perso­najele sale au artificialitatea implicită unei asemenea contextualizări, exhibă un neoexpresionism confecționat pentru sala de spectacol (nu este o observație peiorativă). Păpușile pictate de regretatul Sorin Novac aparțin aceleiași lumi, dar strigătul lor neoexpresionist are o încărcătură dramatică greu egalabilă. Com­pozițiile cu vector sacrificial ale lui Mircea Novac din anii ’80 conțin, în opinia mea, sîmburele de subversivitate pe care l-am subliniat și în alte cazuri“ (Adrian Guță, „Corpul, biografismul, condiția umană“, în Generația ’80 în artele vizuale, ed. cit.). „Meditațiile picturale asupra nudului, asupra dimensiunii erotice, respectiv metafizice a cuplului, puse în operă de Christian Paraschiv pe la jumătatea anilor ’80, înainte de plecarea sa în Franța (lucrări ce nu au putut fi expuse pe atunci la noi), reprezintă una din mai multele ipostazieri ale corpului și condiției umane realizate de un artist care se numără printre liderii generației ’80. […] Ioan Augustin Pop, atunci cînd integrează, fie și fragmentar, prezența antropomorfă în compozițiile sale, nu face decât să atragă în plus atenția că arta lui […] atacă probleme identitare, în plan uman și cultural. […] Claudia Todor, cu o evoluție semnificativă pentru generația ’80 tîrzie, manevrează și mai relaxat strategiile postmoderne, se concentrează pe autoportretul generos problematizant, găsește culoarele între identitatea personală și ofurile colective“ (Adrian Guță, „Corpul, biografismul, condiția umană“, în Generația ’80 în artele vizuale, ed. cit.)." ["post_title"]=> string(68) "Arta românească de la jumătatea anilor ’70 pînă în 1989 (X)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(56) "arta-romaneasca-de-la-jumatatea-anilor-70-pina-in-1989-x" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:06:00" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:06:00" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197604" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#19058 (24) { ["ID"]=> int(197634) ["post_author"]=> string(3) "907" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 13:34:46" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:34:46" ["post_content"]=> string(4802) "La Galeria Orizont s-a deschis recent expoziția Semn – Simbol a plasticianului Mihai Moldovanu, care și-a dedicat efortul creator în domeniul artelor textile. Prezență constantă pe simezele Capitalei și ale țării, autorul este o personalitate de prim rang a artelor decorative, atras de multă vreme de tehnica și ornamentica din economia rurală. Motivistica scoarțelor tradiționale românești, atît de bogată prin formă și cromatică, dar ermetică în mesajul ei pentru ochii nedeprinși a o citi, este o sursă inepuizabilă de inspirație pentru plasticieni, indiferent de tehnica sau genul pe care îl practică, fie ei pictori sau graficieni de șevalet, fie artiști decoratori. Filonul popular a fost la foarte mare modă și constant prezent în operele de tapiserie din a doua jumătate a secolului a XX-lea, dar s-a cam atenuat pînă la dispariție, în ultimele decenii, din preocuparea maeștrilor artelor textile. Totuși, Mihai Moldovanu nu a încetat să se nutrească de la acest izvor nesecat al meșteșugarului sătean anonim. El se afirmă ca un valorificator ingenios al simbolisticii străbune țesute în textilele țărănești chiar dacă, personal, se îndepărtează de tehnica țesutului la război și își execută lucrările ca un monumentalist deprins cu arta mozaicului: mici elemente modulare sînt acoperite cu fire de lînă în diverse nuanțe, migălos înfășurate pe miezul de lemn și apoi plasate într-o compoziție riguros proiectată spre a configura un simbol străbun. În acest fel, el realizează un mozaic textil de mare efect. Folosirea degradeurilor, juxtapunerea unor tonalități cu efect electrizant sugerează citate din op art de tip Victor Vasarely, cu vibrații cromatice și efecte optice. Prin supradimensionarea ornamentului desprins din context, Moldovanu obține o monumentalizare de mare forță evocatoare. [gallery columns="1" size="large" ids="197630,197629,197627,197626,197625"] Pornind de la motive primare din repertoriul universal, comune majorității civilizațiilor în zorii istoriei, Moldovanu face investigații recompensante în formă și nuanță. (Re)nașterea rombului sau Romburi concentrice sînt glose pe această temă. Aceeași formă romboidală conținea la origini mesajul criptic al semnului solar, stilizat la maximum datorită tehnicii țesutului sau a brodării care nu permitea realizarea traseelor curbe (Simbol solar; Semn străbun; Simbol de cetate). Cîrja sau Cîrligul ciobanului, cum o numește autorul, este încadrată la fel, într-un romb. Tot în trama romburilor au fost sintetizate coarnele berbecului, un alt motiv des folosit de păstorii români pentru puternica sa valoare apotropaică, țesut pe gluga ciobănească, pe straițe și ascuns în cusăturile de pe straiul de sărbătoare. Acestea încadrează, în compoziția lui Moldo­vanu, Pomul vieții. Fără a avea crengi sau coroană explicită, arborele vieții este o axă, un traiect, un vector, un stîlp compozițional care, prin impozițiile date de materialul textil, ia forma brâncușienei Coloane a Infinitului cu modulele ei rombice. De la Pomul vieții la Floarea vieții nu este decît un pas, și acesta este făcut, cu eleganță, de autor, evocînd cusăturile de pe ia românească. La fel, Semnul stelar care își găsește originile în fastuosul decor al scoarțelor străbune. Dar, în același timp, în toate aceste compoziții se distinge, la încrucișarea liniilor, crucea creștină, spre a aminti de religiozitatea săteanului ce-și ducea existența în rugăciune, post și pocăință. Pe lîngă simbolistica astrală și fitomorfă, artistul o abordează și pe cea zoomorfă, avînd și aici suficiente exemple în plastica țărănească. Cocoșul – rezultat din  dialogul între roșu și negru – sau Peștele, în nuanțe de albastru (învestit și el cu încărcătură simbolică, încă din primele veacuri ale creștinismului, cînd pe pereții catacombelor era trasată, la repezeală, o simplificată siluetă de pește spre a se afirma aparte­nența la frăția întru credință) sînt demne exemple în acest sens. Gama cromatică a lui Moldovan se dezvoltă în zona tonurilor calde, folosind multe semitonuri ce conferă vibrație și strălucire materialului textil mat. Prin expoziția de la Galeria Orizont, Mihai Moldovanu își demonstrează serioasele cunoștințe în domeniul etnografiei pe care a studiat-o cu asiduitate pentru a ajunge să o înțeleagă, să o citească precum un manuscris acoperit de semne criptice și să o decodifice pentru vizitator, făcînd-o grăitoare și agreabilă în propria operă." ["post_title"]=> string(18) "Semne care vorbesc" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "semne-care-vorbesc" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:34:46" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:34:46" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197634" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#19059 (24) { ["ID"]=> int(197635) ["post_author"]=> string(4) "3381" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 13:39:04" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:39:04" ["post_content"]=> string(5004) "Muzeul Național al Literaturii Române găzduieşte la sediul din Calea Griviței nr. 64-66, parter, expoziția Eclipsa de Florin Ciubotaru. Născut la 9 august 1939, la Focşani, Florin Ciubotaru a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, în 1963, avîndu-i ca profesori pe Corneliu Baba şi Ştefan Constantinescu. Acesta a fost profesor la Uni­versitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Catedra de Pictură. Publicăm două texte: unul al lui Florin Ciubotaru, care însoţeşte catalogul expoziţiei, al doilea fiind o mărturie inedită a lui  Henry Mavrodin despre Florin Ciubotaru.   Vreau, nu vreau, sînt o piesă din organismul agresiv și pofticios al acestei lumi, ce valorifică dreptul meu de membru pînă cînd suportabilitatea mea cedează. Sînt hăituit de bucurii refuzate. Îi rog să nu forțeze lucrurile. Să nu gîndesc pe ascuns, să trăiesc pe ascuns. Cînd întîmpini cu argumente, ei mă amînă spunîndu-mi că și-au pierdut ochelarii (exersați doar pentru un anume fel de a vedea) și că trebuie să-și cumpere alții, ca să‑i poată găsi pe cei pierduți. Majoritatea celor pe care-i accept ca aliați formează corul nemulțumiților; în scop curativ i-aș băga în carantină. „Prăpăstiosul moare de mai multe ori – curajosul, doar o dată“, spune poetul englez Dayden. Cei cîțiva care își spun curajoși merg aparent în direct, dar o iau, de fapt, pe ocolite. Cine s-ar arunca de pe balcon, dacă jos nu ar fi Nirvana? Răul obosește și el. Dacă am avea mai multe pisici, la cîți șoareci sînt, s-ar mai echilibra conflictul. Înțeleg supărarea tinerelor actrițe cînd rolul Julietei e dat unei doamne de cincizeci de ani. Nu pricep enervarea tinerilor colegi asupra existenței mele profesionale; își pierd timpul cu termeni pe care nu îi stăpînesc, nimeni nu îi obligă să recite din poezia mea. Să fie conștienți de caracterul lor autonom, un particular care devine irepetabil. Îi rog să supraviețuiască contextului găsind o cale bine direcționată. Acum sînt întrerupt de o gloată de sedentari și activiști îndreptîndu-se către un munte ca să-l dărîme, el fiind, prin puterea lui, piedica nerealizării lor. Nici măcar parcul de distracții nu-i mai atrage. Nici un clasament provizoriu nu ar putea indica procentul celor convinși. Ajung doi, trei, slăbiți de neînțelesuri – nefiind nici o victimă, nici luptă nu a fost. În sfîrșit, s-a făcut liniște, mă îndrept către valori clasificate. IDEEA, inițiatoarea tuturor apucăturilor, se ramifică, crește, se răspîndește, se finisează, e ca un magnet care atrage și poate să te caute. Ideea circulă precum anotimpurile; idei ude, idei reci, idei înfloritoare, idei roditoare. Unele idei sînt prost folosite, altele fără o corespondență; idei-mame fără copii, idei utopice dar și oportune, altele preferate de grupuri mici ca unii să se cațere pe alții. Cele mai păgubitoare sînt cele care te ademenesc către ceva la care nu vei ajunge niciodată. Eu le prefer pe cele bine închegate și bine rumenite. Smulg ideea din hibernare să-mi pot lărgi zona de elan. Hotărîrile se vor lua cu mare grijă, altfel, cînd ți-e lumea mai dragă, se va face întuneric. Nu mă căutați, sînt la o înmormîntare a lucrurilor ce nu îmi mai sînt trebuincioase. Cele care rămîn le mestecă timpul. Epoci destine – oameni epoci. Florin CIUBOTARU   De fiecare dată divers, același Florin Ciubotaru, dușmanul soluțiilor acreditate, se opune în timp cu același firesc și propriilor soluții, rămînînd mereu același. Eventualele teorii sau explicații ale acestei realități ar fi doar traduceri în cuvinte ce susțin cu doctă eleganță imitația de cunoaștere. Luăm aminte astfel, cu atît mai mult în cazul de față, că excelența formelor nu reclamă explicații sau cuvinte mari, ce în mod curent cad pe jos. Dintre cei care au văzut expoziția lui Florin Ciubotaru, cel puțin eu aș fi plecat acasă cu una din pînze. Henry MAVRODIN " ["post_title"]=> string(31) "Florin Ciubotaru expune la MNLR" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(31) "florin-ciubotaru-expune-la-mnlr" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 15:17:56" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 12:17:56" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197635" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#19060 (24) { ["ID"]=> int(197586) ["post_author"]=> string(3) "971" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 11:33:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:33:11" ["post_content"]=> string(5595) "Cînd ții o rubrică săptămînală, ești, fatalmente, sub vremi. Scrii adesea sub imperiul clipei, reacționezi la evenimente sau situații politice ori sociale dintr-un anumit moment pe care încerci să le înțelegi. Uneori cauți să extrapolezi și să pre­vezi urmările. Cred că sînt puțini aceia care se pot lăuda că li s-au împlinit toate profețiile – politice ori de alt fel. E, poate, un exercițiu util să-ți recitești uneori vechi analize și să vezi ce ar fi – dacă ar fi – de schimbat. Iată, scriam acum vreo doisprezece sau cincisprezece ani: „Dintre tinerii care urmează facultăţile de matematică, cei mai dotaţi ar trebui să intre în cercetare. În fiecare an avem (numai la Bucureşti) cel puţin cinci absolvenţi de nivel excepţional; lor li se adaugă celelalte centre universitare şi încă alţi studenţi foarte buni. În cei patru ani de facultate au destul timp să vadă şi să înţeleagă. Urmarea: unii, puţini, pleacă în Franţa încă din anul al treilea; cei mai mulţi, în primul semestru al anului terminal, dau teste GRE şi de limbă engleză, fac aplicaţii pentru burse de doctorat la universităţi americane, prin aprilie primesc accepturile, în august sînt duşi. Mai vin în vacanţe, ne vedem la 2 Mai. Pînă la urmă, găsesc un post pe aiurea, chiar dacă la o universitate mai slabă. Rămîn, cu foarte puţine excepţii, să-şi facă aici doctoratul cei care n-au curaj sau forţa să plece. Uneori, chiar cei care încep aici pleacă pe parcurs. Continuăm să organizăm grupe de masterat mai mult în virtutea inerţiei, ca să nu se piardă locurile, poziţiile din state: studenţii cărora ar trebui să ne adresăm sînt în America. Sînt în căutare de posturi «afară» chiar şi colegi trecuţi bine de treizeci şi cinci de ani. Pentru ei e mai greu. Cunosc doar vreo trei care s-au întors (or mai fi şi prin ţară asemenea păsări rare). Optimişti incurabili sau cu o situaţie materială care le permite să trăiască aici fără griji. Şi, de altfel, la ce să se întoarcă? După cinci sau mai mulţi ani «dincolo», greu te adaptezi condiţiilor noastre. Locuri în facultăţi sau institute nu sînt pentru toţi. Şi chiar de-ar fi, cu leafa de asistent sau lector (singurele trepte la care le dă dreptul vechimea!) nu se poate nici trăi, darmite închiria (cumpăra) o casă. În plus, cei care îşi manifestă chiar vag dorinţa de a reveni, testînd terenul, sînt de multe ori descurajaţi de animozitatea nereţinută a colegilor, de atmosfera din facultăţi, de unele criterii cel puţin îndoielnice de apreciere, în flagrantă contradcţie cu cele din lumea cu care s-au obişnuit. Din păcate, nu văd ieşire. Probabil că lucrurile se vor aşeza de la sine în matca lor firească odată cu revenirea întregii ţări la o existenţă decentă. Dar, pînă atunci, peste zece, cincisprezece ani, cine va mai preda în facultăţile noastre?“ Amendamente se pot aduce – că se pleacă mult și în Europa de-acum, nu doar în America, de exemplu. Dar, una peste alta, situația nu s-a schimbat mult în bine. În plus, aș zice că mai tot ce scriam atunci se aplica și se aplică și altor domenii, nu doar matematicii. Sigur, condițiile din universități și institute s-au mai îmbunătățit, dar tot nu putem asigura tuturor acces la imprimante și copiatoare, ca să nu mai vorbesc despre un spațiu de lucru decent. Ce e mai grav: schimbările în bine, atîtea cîte sînt, sînt rodul unor inițiative locale, nu sînt structurale. Şi, apoi, impredictibilitatea programelor și a competițiilor de cercetare este la ordinea zilei, nimeni nu știe cînd se vor organiza ele, nimeni nu are încredere în evaluările făcute de minister (detalii se găsesc din belșug  pe blogul http://mic-mic-anc.ro/), nimeni nu știe ce sumă din cea anunțată inițial va primi (obiceiul este să se taie în fiecare an, fără posibilitatea negocierii). Consecvenți unde nu trebuie, nu ne desprindem de vechile moravuri feudale din lumea academică. Așa fiind, mulți absolvenți ai noștri pleacă și azi oriunde văd cu ochii (ca să nu mai spun că, de fapt, mulți tineri pleacă imediat după bacalaureat). Sîntem fericiți cînd avem noroc de un doctorand bun care ar fi putut pleca, dar a ales să rămînă – atunci e sărbătoare. Foarte puțini se întorc. E, în continuare, greu să te întorci după ce ai lucrat o vreme „dincolo“, diferențele sînt încă prea mari. Dar cred că nu doar lipsurile materiale îi gonesc din țară și-i țin pe unde ajung pe absolvenți și pe tinerii specialiști. Mă tem că oricît s-ar mări salariile și chiar dacă, peste noapte, am avea birouri individuale, exodul ar continua. E deja instalată o stare de neîncredere generalizată, foarte greu de clintit pentru că e efectul felului cum resimt tinerii atmosfera din societate, în ansamblul ei, nu doar pe cea din mediul profesional. Simt acut starea aceasta la studenții mei și la mulți dintre colegi. O simt și la mai puțin tineri, oameni dezamăgiți care regretă azi că n-au plecat ieri și care, dac-ar mai putea, ar pleca imediat. Iar tot ce se întîmplă în vremea din urmă, evoluțiile politice de la noi, nu sună deloc bine. Tinerilor de-acum le lipsește speranța pe care noi, la începutul anilor nouăzeci, o aveam încă. Nici măcar nu știu dacă ei au apucat măcar să spere. Oricum, nu prea văd ce le putem oferi. E, probabil, eșecul cel mai dureros al generației mele." ["post_title"]=> string(18) "Bifurcaţii. Eșec" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(15) "bifurcatii-esec" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:41:06" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:41:06" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197586" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#19061 (24) { ["ID"]=> int(197590) ["post_author"]=> string(4) "3767" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 11:53:23" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:53:23" ["post_content"]=> string(983) "Îngerii zboară agățați de mari umbrele Ce-s roșii și au păsări mici cirip-cirip! pe ele, Nu cum credeam noi pîn-acum, din obicei, Mișcîndu-și aripile lor cu fulgii grei. Se umflă pur și simpl-umbrela lor Și ne trezim cu ei căzînd din nor Direct în pat, fiindcă afară-i frig, În cămeșoaie tandre, verde-țipirig, Și se încolăcesc ca un covrig Sub plapumă, în timp ce sufletele cîntă Tangouri ce-n cearceafuri ne frămîntă Și-ncepem să ne luăm suav la trîntă Pînă le scoatem cămeșoiul și-ntre perne Deodată se aud valsuri eterne Cu clinchet fin de ghiocel ce-apare Din caldele zăpezi nemuritoare Și-atunci tavanu-ntreg este o floare..." ["post_title"]=> string(37) "Negoţ cu îngeri. Îngerul Zburător" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(32) "negot-cu-ingeri-ingerul-zburator" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 11:53:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 08:53:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197590" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#19062 (24) { ["ID"]=> int(197614) ["post_author"]=> string(4) "3460" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 13:10:44" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:10:44" ["post_content"]=> string(11922) "[caption id="attachment_197592" align="aligncenter" width="540"] Ioan Mihai Cochinescu – Piatra dintre dealuri[/caption] Ilustrata înfățișa clădirea albă cu șase nivele a sanatoriului Marila de lîngă Oravița. „Prințul meu mic, nu te supăra că nu ți-am mai scris de ceva vreme. Am plecat din Săvîrșin pentru că mătușa și unchiul s-au mutat cu serviciul la mina de la Ciudanovița, unde viața e mult mai bună și unde aerul de munte e foarte sănătos. Așa ni s-a spus și văd că oamenii sînt foarte fericiți. Sanatoriul e mare și frumos, la ultimul etaj ne dau și filme, au venit cu o piesă de teatru chiar de la Timișoara. Au și un pian acolo, cînt la el în fiecare zi. Toate terasele sînt pardosite cu pătrate mari de gresie albă și neagră în formă de tablă de șah, iar bolnavii joacă șah pe niște mese cu pătrățele albe și negre, dar mici, așezate pe terasele astea. E foarte nostim, dacă stai să te gîndești. E cumva ca într-un vis. Eu trebuie să stau o vreme pe-aici să‑mi mai fac niște analize. Cînd vii în tabără la Poneasca, scrie-mi. O să te aștept la gard în fiecare dimineață, după ujină. Te sărut ca o nebună, chiar așa cum îmi zici tu. Beatrice.“ Cînd i-am arătat ilustrata, prietenul meu Gole mi‑a spus foarte serios: „Eu cred că e nebună, într-adevăr. Ai grijă! E nebună, de-aia e la sanatoriu“. „Prostule!, i-am zis rîzînd, nu-i sanatoriu de nebuni, e sanatoriu TBC.“ „Tot aia-i!“, s-a scărpinat el după ceafă, cum îi era obiceiul. „Ăștia de la minele de uraniu se zice că ar fi duși cu capul.“ „Nebun ești tu, fraiere. Ea nu lucrează acolo, că are doar paișpe ani.“ „Treaba ta. Să nu zici că nu ți-am zis!“ Cred că am citit de zeci de ori textul ilustratei, zi de zi, noapte de noapte, pînă am urcat în autobuzul care ne ducea în tabără. Am fost repartizat în cameră împreună cu Herbi Holtz, bun prieten și coleg de clasă, și cu încă doi băieți pe care nu‑i cunoșteam. Era o clădire mai mică, aflată în apropierea vilei mari, unde se afla și sala de mese. Dis-de-dimineață, treziți de sunetul goarnei, ne spălam în apa rece și limpede a pîrîului Poneasca, făceam înviorarea și ne aliniam în careul taberei, în mijlocul căruia se afla un catarg cu steagul tricolor, păzit cu strășnicie, permanent, de elevi desemnați special pentru această misiune. Ne-au promis o drumeție lungă, pe la nu știu ce lac și nu știu ce cascadă. Ne-au avertizat că pădurile sînt pline de vipere și scorpioni. Ne-au dat fiecăruia cîte-un pachețel cu o gustare căreia îi spuneam cu toții, în grai bănățean, ujină. Și-am plecat în șir indian, însoțiți de instructorul nostru, profesor de sport. Mai multe amănunte despre toată zona, despre minele de uraniu deschise de ruși în primii ani de ocupație de după război, pînă prin 1958, despre frumusețea florilor de mină și despre viața minerilor din Banat, în general, am aflat mult mai tîrziu, de la un personaj fabulos din Ocna de Fier, numit de către noi, cei apropiați lui, unchiul Costică. Acest simplu și onest tehnician minier a colecționat și a studiat într-o viață întreagă tone de minereu, muschitovit, cuarț pe limonit și feroligist, andradit, ludwigit, dogneceait, warthait, paligokist și multe alte minunății ascunse în pîntecul pămîntului. Unchiul Costică, mineralogul, a descoperit cristalizarea coaxială a cuarțului cu concreşteri radiale în dublă şi triplă maclare care, de-aceea, îi și poartă numele și care în fapt este o cruce creștină. O, Doamne, Dumnezeule, cum ai dat drumul zăgazului amintirilor mele și ce bucurie fără de seamăn mă învăluie, amestecată cu-atîtea unde ale tristeții și nefericirii! Ce ținu­turi înspăimîntător de frumoase mi se deschideau în fața ochilor! Ce hăuri, ce prăpăstii, ce păduri neumblate de om, ce ape și lacuri, ce cascade! Cu-adevărat, ce suluri nesfîrșite de mătase fină, transparentă, unduite în cascada Coronini, într-un uruit al apei prăvălite peste bolovanii cei uriași! Ce taină a izbucului! De unde răsărea tot izvorul și unde dispărea toată apa asta? M-am așezat pe iarbă, întins pe spate, privind mișcarea norilor albi și pufoși, care își schimbau formele cu repeziciune. Razele de soare se iveau din cînd în cînd prin aburul lor dens, orbindu-mă. Colegii mei se îndepărtaseră, nu le mai auzeam glasurile cînd m-am ridicat în capul oaselor și-am văzut că rămăsesem singur. M-am ridicat apoi în picioare dintr-un salt și-am urcat pe o mică potecă, spre prima culme din dreapta mea, cînd am simțit o arsură în coapsa dreaptă. Mă urzicasem, probabil, era o durere intensă, dar continuam să urc dealul. Printre crengile de corni și aluni se întrezărea un gard din plasă de sîrmă. Respiram destul de greu din cauza efortului și durerea din coapsă devenise supărătoare. Am zărit-o la umbra unui brad înalt din apropierea gardului. Ședea în iarbă, sprijinită de trunchiul gros al copacului, și mă privea cu un zîmbet trist. Fără să se ridice, mi-a spus ceva, dar n-am deslușit ce anume, din cauza zgomotului pe care îl faceau cascadele din vale. „Ai venit“, am reușit să-i citesc pe buze. Îmi încleștasem degetele în plasa gardului. „Beatrice!, am strigat-o. Hei! Beatrice!“ S-a ridicat cumva opintindu-se și s-a apropiat. Ne-am atins fețele prin ochiurile dese ale plasei de sîrmă. „Prințul meu, a murmurat ea, lăcrimînd și continuînd să zîmbească. Ai venit. De cînd te‑aștept! Ai venit, în sfîrșit. Ce-ai pățit la picior? De ce sîngerează?“ „Nu știu, cred că m-am zgîriat în ceva.“ „Să văd“, s-a aplecat ea, examinîndu-mă atent. „Nu-i zgîrietură, te-a mușcat ceva. Sînt niște puncte, poate te-a mușcat un șarpe sau un scorpion.“ Am rîs ușurel. „Povești! N-am văzut nici un șarpe, nici un scorpion. M-am zgîriat în vreo creangă cu spini.“ Beatrice a luat-o la fugă de-a lungul gardului și după un timp m-a chemat. „E-o mică spărtură aici! Vino!“ Am alergat și eu. „Apleacă-te. E sigur o mușcătură veninoasă. Poți să mori din asta. Apleacă-te, trebuie să scoatem cumva sîngele, repede, apoi fugi la infirmerie, în tabără!“ A reușit să ajungă cu gura prin mica spărtură a gardului în dreptul piciorului meu și a început să sugă sîngele meu otrăvit, scuipîndu-l din cînd în cînd. „Nu cred că a fost viperă“, mi-a mai zis, „A fost mai curînd un scorpion. Fugi! Ne vedem mîine dimineață, tot aici. Fugi!“ Ajuns la nouăzeci de ani, unchiul Costică s-a trezit într-o dimineață fără crucea sa din cuarț pe care dormea de-o viață, așezînd-o seară de seară cu mișcări lente, delicate, ocrotitoare, duioase, pe perna somnului de noapte. A căutat-o îndelung pe sub pat, prin așternuturi, prin toată casa, prin pod și prin curte. Degeaba. Dispăruse. Prețiosul său nestemat, unic în lume, asigurat cîndva la o expoziție în străinătate cu un milion de dolari, era de negăsit. Fără îndoială, îi fusese furat în timp ce dormea. Unchiul Costică era convins că pietrele sale au puteri miraculoase. Emiteau continuu energie electromagnetică, măsurabilă în hertzi, din zona undelor radio. Putea fi măsurată această energie misterioasă, spunea el, chiar de la șase metri distanță. Dormea cu piatra sub cap tocmai de-aceea. Știa că undele acelea sînt benefice, și nu de puține ori afirma că sănătatea sa de fier li se datora în totalitate. Mi-a mărturisit într-o lungă noapte că el crede că pietrele acestea sînt o cale de comunicare cu lumile din afara sistemului nostru solar. Nopți întregi, vara, urca dealul cel mai înalt din Ocna de Fier și ținea crucea de cuarț îndreptată spre Calea Lactee cu speranța că va primi un semn, fie luminos, fie sonor, fie proprioceptiv. „Și nu vă deranjează la dormit?“, l-am întrebat. „Vreau să zic, nu vă produce o rană la ceafă, la cap, cu muchiile astea ascuțite?“ M-a privit atent. „Auzi? Ce tot scrii în carnețelul ăla? Oi fi vreun informator, ceva, hm? Ești securist?“ „Doamne ferește!“, i-am zîmbit. „Eu scriu tot timpul cîte ceva în carnețel, pentru că sînt scriitor. Și vreau să nu uit. De-aia scriu.“ „Bun. Atunci scrie! Eu, Constantin. Scrii? Bine. Eu, Constantin, l-am cunoscut pe Dumnezeu prin această piatră din stele. Ai scris?“ „Da, am scris.“ „Bun. Scrie. Eu, Constantin, știu că Dumnezeu este piatra însăși. Pentru că așa mi-a spus chiar El cînd mi-a dat-o. Ai scris?“ „Da, am scris.“ „Bun. Dacă totuși ești securist, să nu scrii altceva decît ce-ți spun eu, adică adevărul.“ „Nu sînt securist, unchiule Costică.“ „ Bun. Așa i-am zis și eu lui tanti Mia, că ea, știi cum se spune, ca toate femeile, e mai neîncrezătoare. Și are dreptate, pentru că pe‑aici, pe la minele de uraniu, mișună cu securiști de cînd mă știu.“ „Fiți fără grijă. Eu doar vă admir.“ „Nu mă admira pe mine, dragul meu. Eu am primit un dar și-atît. Admiră-l pe bunul Dumnezeu care mi-a trimis un semn de dincolo de Calea Lactee.“ Rana mea din coapsă nu s-a vindecat, deși intraserăm în iarnă. În tot acest timp, mama mă ducea la pansat de cîte două ori pe săptămînă la dispensarul din cartierul Fabric. Nici pînă azi n-am aflat ce anume mă mușcase. Cert era că rana nu se închidea cu nici un chip. Zece ani mai tîrziu, la Ocna de Fier, unchiul Costică m-a așezat pe fotoliul din sufragerie, a adus cuarțul său cel prețios, mi l-a așezat peste coapsă și mi-a spus: „Stai așa, nemișcat, o oră. Te vei vindeca“. Întors acasă, am dat jos cu teamă bandajul prins cu fîșii roz de leucoplast. Rana dispăruse complet. Rămăsese doar o fină cicatrice ca o linie subțire de vreo doi centimetri, pe care o mai am și azi. Cîteva dimineți la rînd, m-am întîlnit la gardul din plasă de sîrmă cu Beatrice. Îmi povestea amuzată tot felul de întîmplări cu bolnavii închipuiți din sanatoriu, spunea că mulți dintre ei sînt doar niște șmecheri care stau acolo numai pentru că duceau o viață tihnită, cu mîncare bună, fără să facă nimic toată ziua, în afară de jocul de cărți, șah, biliard sau în sala de spectacole și cinematograf de la ultimul etaj. Se întrista însă vorbindu-mi despre alții, care erau loviți de boli cumplite, de suferință, de grave deformări ale mîinilor și picioarelor, mergînd cu capul aplecat mereu într-o parte, toate acestea datorate radiațiilor din minele de uraniu și din zona haldelor acoperite de o iarbă deasă, unde oile, caprele și vacile pășteau în voie peste sterilul radioactiv. „Eu sînt mai norocoasă“, îmi zise ea ezitînd. „Mi-au spus medicii că am doar un TBC, probabil moștenit, și că voi trăi pînă la o sută de ani.“ Izbucni apoi în rîsul ei suav, precum un triolet jucăuș, pe clapele înalte ale pianului, pe care, cum am mai spus, i l-aș fi putut recunoaște dintr-o mie. Acum vreo trei ani, într-o dimineață, nonagenarul unchi Costică a găsit în cutia sa poștală de la poartă un pachet învelit în hîrtie groasă maronie, legat cu sfoară de cînepă, fără vreo adresă a vreunui expeditor. Ajuns în bucătărie, s‑a așezat la masă și a deschis cu grijă coletul. Era crucea sa din cuarț." ["post_title"]=> string(46) "Povestiri cu creionul chimic. Dincolo de halde" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(45) "povestiri-cu-creionul-chimic-dincolo-de-halde" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 13:11:58" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 10:11:58" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197614" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#19760 (24) { ["ID"]=> int(197577) ["post_author"]=> string(4) "1536" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-22 10:45:46" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 07:45:46" ["post_content"]=> string(11817) " Domnule Arion, ați fost la „Salon du livre“ de la Paris, unde ați prezentat volumul Le compagnon de Jésus. Cum de-a apărut în Franța, cine l-a tradus, la ce editură a apărut, la a câta carte publicată în franceză ați ajuns? Ca să vă răspund trebuie să fac o întoarcere în timp. De ce nu? În urmă cu vreo șapte ani, un tânăr francez, Sylvain Audet, studia și lucra în România. Dornic să-și perfecționeze româna – pe care deja o vorbea excelent, cu un fermecător accent ardelenesc! –, a intrat într-o zi într-o librărie căutând o carte care să fie cât mai captivantă. Și-a spus că o traducere în limba română a unui roman polițist i-ar pune mai puține dificultăți. A ales Atac în bibliotecă a americanului… George Arion. Formidabil! Ajuns acasă s-a apucat de citit. După zece-douăzeci de pagini s-a oprit din lectură. Nu mai înțelegea nimic. De unde știa americanul ăsta atâtea lucruri despre România? Despre România anilor ’80? De-abia atunci s-a uitat la coperta a patra unde era o prezentare a autorului și s-a lămurit cine e cel care a scris Atac în bibliotecă. Și-a continuat lectura cu bucuria de a descoperi un scriitor cu un stil dezinvolt, cu mult suspans și umor – aceste vorbe mi le-a spus când ne-am întâlnit. Și cum v-ați întâlnit? Într-o zi am primit un e-mail. Un necunoscut, Sylvain Audet, mă întreba dacă sunt de acord să-mi tălmăcească romanul în limba franceză. Am răspuns afirmativ, fără nicio încredere – de-a lungul anilor mai primisem astfel de propuneri care nu s-au concretizat. De data asta… De data asta lucrurile s-au desfășurat în alt fel. Uitasem de acel e-mail, dar într-o bună zi am primit în format electronic primele o sută de pagini în franceză ale Atacului… M-am apucat să le citesc și am descoperit cu încântare o traducere fidelă textului original. Era fluentă, plină de șarm, păstra limbajul pitoresc al eroului meu. După vreo alte trei luni romanul era tradus integral. Nu mai rămânea decât să fie publicat. Asta a fost partea cea mai grea. Sylvain Audet s-a transformat și în agent literar. A printat – pe banii lui! – vreo cinci-șase exemplare și le-a trimis la câteva edituri. Niciun răspuns. Ce-a mai urmat? În 2013 ne-am întâlnit la „Salon du Livre” de la Paris și am colindat pe la standurile unor edituri. Am purtat discuții cu mai mulți editori, dar fără succes. Eram descurajați și obosiți. Eram pe punctul de a abandona. Dar tocmai atunci ne-a ieșit în cale doamna Danielle Nees, directoarea editurii franco-belgiene Genèse-Édition. Ne-a ascultat povestea și s-a arătat interesată de o colaborare. Și așa a apărut Atac în bibliotecă în limba franceză. Stați puțin. Distinsa editoare ne-a pus o condiție: primul roman pe care se angaja să-l publice trebuia să-și desfășoare acțiunea mai aproape de zilele noastre. Am ales romanul meu Nesfârșita zi de ieri. Cu o hărnicie admirabilă, Sylvain s-a înhămat din nou la treabă și l-a tradus. În anul 2014 a apărut sub titlul Cible royale, lansat la Bruxelles și la Paris. De-abia în următorul an a apărut Atac în bibliotecă (Qui veut la peau d’Andrei Mladin), iar în 2016 Profesionistul (La vodka du diable). Iar anul acesta Le compagnon de Jésus. Cartea e tradusă și predată editurii, contractul e semnat, dar din motive pe care nu le detaliez va apărea abia peste câteva luni. La evenimentul organizat la standul României s-a prezentat romanul în avanpremieră. Alături de mine s-au aflat traducătorul și eminenta jurnalistă, scriitoare și profesoară Daniela Zeca Buzura. Publicul a fost format din cititori români și francezi, din moment ce s-au vândut cărți de-ale mele și în românește, și în franceză. Dar mai vreau să spun ceva despre Sylvain Audet. Vă rog. Când ne-am întâlnit acum două săptămâni la Paris mi-a înmânat un manuscris. Inspirat de Atac în bibliotecă a compus un polar. De-abia aștept să-l citesc. De la traducător – la scriitor. Vorbind de traduceri... ce șanse credeți că are literatura mystery&thriller românească pe piața europeană? Dacă-mi puneați întrebarea asta acum zece ani n-aș fi știut ce să vă răspund. În anul de grație 2019 aș spune că se întrevede o geană de lumină. Dar, mai întâi, ar trebui ca literatura de acest gen să se afirme mai viguros în spațiul autohton. Încă sunt prea puțini cititori interesați de autorii români de mystery&thriller. N-au încredere în valoarea lor. Și nici comentatori ai fenomenului nu sunt prea mulți. Cine credeți că ar trebui să facă mai mult pentru impunerea literaturii de gen românești în afară: autorii, editurile, Ministerul Culturii, ICR? Aparițiile cărților mele în engleză, franceză, macedoneană, rusă au stat sub semnul hazardului. În unele cazuri a avut un rol și Crime Scene Press, editura la care public, directorul editurii, Alexandru Arion, îmbrăcând haina de agent literar. Trebuie să ieșim cât mai mult în lume, ca să se audă despre noi. Cu siguranță. În 2010 am fost invitat la un eveniment: „Thriller Night in Rotterdam”. Prima mea ieșire în Occident în calitate de autor de proză polițistă. De atunci am fost, în aceeași postură, la Londra, Leeds (Anglia), Bruxelles (Belgia), Paris, Penmarc’h, Vienne, Lens, Lamballe (Franța), Toronto (Canada). Dacă la început eram privit cu multă curiozitate (Cum? În România se scrie literatură polițistă?), astăzi nu mai stârnesc aceeași uimire. E un semn bun, am început să fim cunoscuți. Puteți să avansați câteva nume de scriitori români care ar putea avea o carieră internațională dacă li s-ar traduce cărțile? Am scris peste 700 de prezentări de cărți în diverse ziare și reviste. Nu i-am neglijat niciodată pe autorii români. Am fost martor la debutul multora și i-am întâmpinat cu bucurie. (Din păcate, cei mai mulți nu mi-au spus nici măcar un simplu „mulțumesc” atunci când i-am întâlnit.) Dar nu pentru a primi mulțumirile unuia sau altuia am scris. Am vrut doar să contribui la afirmarea unui gen care, pe alte meridiane, cunoaște o expansiune greu de imaginat odinioară. De pildă, în Franța, asociația „813 – Les amis des littératures policières” numără aproape o mie de membri. Tot în această țară se desfășoară peste optzeci de festivaluri de polar unde participă zeci și sute de scriitori de pretutindeni. Despre Anglia și SUA ce să mai vorbim? A te impune pe piața internațională e o adevărată aventură. E un noroc și simplul fapt că ești tradus și publicat. Câțiva dintre noi – nu mulți la număr – au o astfel de șansă. Nu-i numesc – am făcut-o cu o altă ocazie și mi-am aprins paie în cap. Contează din ce țară vii? Sigur că da, dar nu mărimea țării contează. Islanda are doar 300 000 de locuitori, dar scriitorii ei sunt traduși în numeroase limbi, în tiraje impresionante. Și islandezii sunt și niște cititori împătimiți. Fără îndoială. În general, în Occident se citește mult, chiar dacă există concurența internetului, a televiziunii, a multor mijloace de divertisment. Și anul acesta, la Paris, am vizitat una dintre librăriile Gibert. Printre standurile cu cărți am zărit o fată care ținea într-o mână un volum, iar în cealaltă un baston cu care tatona pe unde să pășească. Era oarbă sau, mă rog, nu vedea bine. Ce carte alesese? Una scrisă în alfabetul Braille? Una pe care avea să i-o citească vreo rudă, vreo prietenă? Era un cadou? Brusc mi-am adus aminte de minunatul poem „Îngerul cu o carte în mâini” al lui Nichita Stănescu. Și m-am gândit, cu amărăciune, la vajnicii flăcăi și la simandicoasele duducuțe cu vederea ageră, de la noi și de prin alte părți, cărora lectura le este străină. La ce festivaluri-evenimente veți mai participa în viitorul apropiat? Săptămâna viitoare sunt invitat la „Quais du polar”, cel mai important festival dedicat literaturii polițiste din Franța. Voi participa la dezbateri, voi oferi autografe, mă voi întâlni cu scriitori pe care deja i-am cunoscut, cu alții voi face cunoștință acolo. Voi discuta cu editori și, poate, și cu agenți literari. Va mai fi ceva la care nu m-am așteptat: mi s-a propus să prezint filmul Câini (regia Bogdan Mirică) la un cinematograf din Lyon. Apoi, între 26 și 29 aprilie sunt invitat la festivalul „Mauves en Noir” (Nantes). Mai sunt și alte invitații în partea a doua a anului. Nu putem termina fără să vă întreb la ce lucrați. Ce are scriitorul George Arion pe masa de lucru? Teza mea de doctorat. Este timpul s-o duc la bun sfârșit. Ce subiect tratați, dacă nu sunt prea indiscret? Desigur, fenomenul mystery&thriller. Merită să i se consacre cât mai multe studii. Spunea Borges în 1978 în apărarea acestui gen: „…literatura noastră tinde spre haos. Se cultivă versul liber pe motiv că este mai ușor decât versul clasic; în realitate este foarte dificil. Se tinde spre suprimarea personajelor, a subiectului, totul este foarte vag. În epoca aceasta a noastră, atât de haotică, există ceva care, cu modestie, a păstrat virtuțile clasice: povestirea polițistă. Deoarece nu putem înțelege o povestire polițistă fără început, fără cuprins și fără sfârșit.” Dar aș mai adăuga ceva. Vă rog. În timpul Salonului de la Paris, pe străzile „orașului lumină” s-au produs evenimente violente. S-au spart vitrine, s-au distrus bancomate, s-au incendiat clădiri, au fost încăierări între demonstranți și jandarmi. Dar în ambianța magică a Salonului, cei peste 100 000 de vizitatori însetați de armonie și frumos s-au simțit ocrotiți de puterea literaturii. Nu întotdeauna când vorbesc armele muzele tac… Ați spus o frază după care nu mai poate urma decât un mulțumesc din inimă și promisiunea că am să vă bat din nou la ușă peste câteva festivaluri.  " ["post_title"]=> string(81) "Mistere, Fantezii, Sefeuri. „Nu întotdeauna când vorbesc armele muzele tac“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(70) "mistere-fantezii-sefeuri-nu-intotdeauna-cand-vorbesc-armele-muzele-tac" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-22 10:47:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-22 07:47:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197577" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(23) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#19039 (24) { ["ID"]=> int(197544) ["post_author"]=> string(4) "2694" ["post_date"]=> string(19) "2019-03-20 19:54:21" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 16:54:21" ["post_content"]=> string(6320) "Domnia legii este înlocuită în forță și viteză de domnia urii! Democrația, acum cîțiva ani încă triumfătoare, se află în defensivă pe toate fronturile. Iar fundamentul său juridic, statul de drept, este pus în dificultate și substituit cu dreptul suveran al poporului de a face ce vrea! Violența poluează mediul social și cultural, antisemitismul și antiislamismul sînt instrumentalizate politic, hărțuirea cotidiană, pe internet sau pe stradă, devine virală, iar agresarea fizică a femeilor și cuplurilor LGBT este tolerată. În același timp, o ură viscerală, irațională, care-și caută justificări identitare și religioase (re)devine ideologie dominantă! În această atmosferă infestată de învrăjbire, atentatele devin o armă de propagandă. Atentatul de Christchurch din 15 martie 2019 trimite la un altul, care a avut loc pe 22 iulie 2011 la Oslo și Utøya, în Norvegia. Atunci, în 2011, în două ac­țiuni teroriste coordonate, au fost uciși 77 de oa­meni, majoritatea tineri militanți de stînga aflați pe insula Utøya la tabăra de vară a „Ligii tinerilor socialiști“. Acum au fost uciși, în alte două acțiuni, care au vizat două moschei, credincioși musulmani aflați în timpul rugăciunii de vineri. Între cele două atentate inspirate de ideologiile de extremă dreapta, interesul public a fost mutat către terorismul jihadist, care a ocultat celelalte forme de terorism. Și aceasta deși rapoartele Europol arătau că, spre exemplu, din cele 205 atacuri teroriste înregistrate în 2017 (ultimul an pentru care Europol a publicat date în raportul din iunie 2018), „în ansamblu, etno-naționaliștii și separatiștii reprezintă cea mai mare proporție (137) a atacurilor teroriste. Mai mult de jumătate dintre acestea (88) au fost incidente legate de securitate în Irlanda de Nord“. Între timp, folosind fricile legate de islamism, ideologiile de extremă dreapta au fost legitimate și, prin intermediul iliberalismului – propagat mai întîi în Rusia și Turcia ca formă de luptă împotriva democratizării și a vectorului acesteia, democrația liberală –, răspîndite în întreaga Europă și în America de Nord. Semnele s-au înmulțit, de la Brexit și alegerea lui Donald Trump pînă la venirea la putere a lui Matteo Salvini și justificarea discursului urii odată cu mișcarea „vestelor galbene“, dar măsurile de contracarare nu au venit. O toleranță neputincioasă a permis discursului urii să se răspîndească. În SUA, poziția lui Donald Trump împotriva demonstrației mișcării Unite the Right de la Charlottesville, din statul Virginia, din 11 și 12 august 2017, este o dovadă a complezenței autorităților față de extremismul de dreapta. Or, această manifestație a suprematismului alb, la care au participat grupări naționaliste, membri ai „alt-right-ului“, neo-naziști și milițieni albi organizați după modelul Klu Klux Klan-ului, a atras atenția opiniei publice internaționale asupra rolului mediatic al violențelor. Antisemitismul este mereu prezent, chiar dacă uneori nu este deschis afirmat. Dar, să nu uităm, atentatorul de la sinagoga din Pittsburgh din 27 octombrie 2018 a strigat, înainte de a deschide focul: „Toți evreii trebuie să moară“. Frecventarea teoriilor conspiraționiste, facilitată de erupția rețelelor sociale, asigură condițiile difuzării tuturor aberațiilor. În fața acestor evoluții, statul de drept pare meduzat. Și, atunci cînd statul de drept (în engleză, rule of law: domnia legii) nu mai poate acționa – fiind minat din interior –, domnia urii (rule of hate) face victime. Teoriile conspirației, promovate de populiștii de toate obediențele motivează deja atentatele. Asmuțiți împotriva elitelor de toate felurile (politice, economice, culturale) de către politicieni ambițioși care folosesc populismul pentru a produce falii în societate, extremiștii trec la fapte. În același timp, există riscul ca domnia urii să producă o adevărată birocrație a urii, cea pe care Hannah Arendt ne-o releva prin banalitatea răului. Asistăm la transformarea urii într-un fapt banal de societate. În egală măsură cu refuzul elitelor, o supunere oarbă față de liderii populiști cuprinde părți ale societății. De fapt, nu este vorba de o cucerire, nici măcar de o recucerire, ci de o eliberare a unei uri care fusese bine temperată de politica rațională. Nu e deci de mirare că astăzi, precum în vremurile de vîrf ale fascismului interbelic, rațiunea – și corolarul său, știința – sînt puternic atacate și discreditate în numele trăirii autentice. „Trăirismul“ este din nou la modă. Dar, oare, o fi fost vreodată uitat? Nu au fost reabilitați, unul după altul, toți promotorii culturali ai urii, de la Céline la Eliade? Pentru a ajunge la transformarea lui Michel Houellebecq într-un apostol al libertății cuvîntului, a fost necesară o întreaga întreprindere de recuperare. În plină instrumentalizare populistă a opiniei publice, o formă de determinism cultural este revendicată ca fundament al noului-vechiului extremism de dreapta. Aceasta poate, într-o oarecare măsură, explica de ce unele societăți cad atît de ușor sub efectul iliberalismului. În termenii lui Gabriel Almond și Sidney Verba, ar fi vorba de existența unei culturi politice de supunere care accentuează tradițiile culturale ori religioase sau așa‑zisele identități naționale. Pentru acești identitari, democrația ar fi doar o copie artificială, opusă adevăratei vocații a națiunilor. De aceea, limitarea „abuzurilor“ democratice (a drepturilor copiilor sau a egalități de gen, spre exemplu) este justificată în numele purității și al autenticității comunității politice naționale. Mai apoi, cînd cei care promovează domnia urii ajung la putere, aceștia, prin însăși poziția pe care o ocupă, vor instituționaliza politica urii." ["post_title"]=> string(11) "Domnia urii" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(11) "domnia-urii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-03-20 19:54:21" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-03-20 16:54:21" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=197544" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "2" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> string(2) "23" ["max_num_pages"]=> float(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "a6dee586db6b36546457b8e5ace87dee" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

Articole din numărul curent (Nr. 963)

21 martie, 2019

object(WP_Term)#20492 (11) { ["term_id"]=> int(20578) ["name"]=> string(7) "Nr. 963" ["slug"]=> string(6) "nr-963" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(20578) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(23) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }

Despre Cookies

Folosim cookies pentru funcționalitatea site-ului și pentru a-ți oferi o experiență personalizată pe observatorcultural.ro. Prin continuarea navigării, ne oferi acordul tău.

European News Web 股票行情 Japan porn video cheap swiss gear backpack Video porno 彩票网 cheap gymshark clothes Shopping cheap off white cheap fjallraven backpack
FB Connect Error!!!