object(WP_Query)#17358 (51) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(20451) } } } ["query_vars"]=> array(68) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(20451) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["static"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(20451) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#18959 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(20451) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(20451) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#18958 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#17356 (11) { ["term_id"]=> int(20451) ["name"]=> string(7) "Nr. 954" ["slug"]=> string(6) "nr-954" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(20451) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(27) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(20451) ["request"]=> string(489) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (20451) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish') AND oc_reorder_post_rel.category_id = '20451' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(27) { [0]=> object(WP_Post)#18963 (24) { ["ID"]=> int(196271) ["post_author"]=> string(4) "1006" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 11:35:34" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:35:34" ["post_content"]=> string(7248) "Ateneul Român rămîne una dintre cele mai frumoase construcţii din Bucureşti, în stare nu doar să găzduiască concerte uluitoare ale Filarmonicii „George Enescu“ sau ale altor mari orchestre ale lumii, care pot fi ascultate în cadrul Festivalului Enescu, ci şi să ofere un cadru prielnic pentru evenimente de anvergură. Ateneul Român este cea mai bună sală de concerte din România, în pofida promisiunilor guvernanţilor perindaţi la putere în ultimii zeci de ani, că Bucureştiul va avea o nouă sală de concerte. Promisiunea n-a fost onorată, indiferent cum s-au numit partidele la putere, aşa că ne încîntăm cu această construcţie care are peste o sută de ani (inaugurată la 14 februarie 1888) şi care a fost construită prin subscripţie publică (Daţi un leu pentru Ateneu), pe terenul familiei Văcăreştilor şi după planurile arhitectului francez Charles Garnier. În Ateneu se află şi o frescă realizată de pictorul Costin Petrescu, ce cuprinde scene reprezentative din Istoria României. Există, aşadar, întrunite toate condiţiile ca Ateneul Român să poată găzdui şi o reuniune internaţională, aşa cum a fost prezenţa la Bucureşti a liderilor UE, cu ocazia preluării preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de către România. Numai că, dincolo de aspectul elegant, simandicos şi grandios al Ateneului Român, mai contează şi cu cine îl populezi. Realizatorul TV Octavian Hoandră, de la Realitatea TV, făcea o afirmaţie interesantă: „Numărul anilor de puşcărie al celor prezenţi la Ateneu depăşeşte numărul anilor de cînd a fost construit Ateneul“. Mai contează şi ca premierul Dăncilă să-i spună fiului său – care nu este demnitar al Statului român! – să nu se aşeze în faţă, la poze, sau, dacă o face, să-şi caute prin garderobă o cravată. Mai contează să existe o traducere simultană – discursurile ţinute în limba română n-au beneficiat de o traducere la cască. Important este ca ambasadorii invitaţi să-şi găsească repede locul, eventual să fie conduşi spre rîndurile cu locuri rezervate. Există, altfel spus, un protocol care ar fi trebuit respectat. N-a fost. Cultural, România s-a prezentat foarte bine. Concertul susţinut de Orchestra Uniunii Europene, formată din muzicieni din cele 28 de state UE, a interpretat lucrări de Enescu şi Beethoven. Soliştii, Adela Zaharia, Ruxandra Donose, Michael König, Sorin Coliban, sînt recunoscuţi internaţional. Ca să dăm un exemplu: soprana Adela Zaharia are 30 de ani, a făcut liceul la Arad şi a urmat Conservatorul din Cluj, impunîndu-se rapid în Europa, cu contracte stabile şi colaborări numeroase, în special în Germania. Ea a cîştigat, acum doi ani, şi concursul „Operalia“, al celor mai buni solişti de operă din lume. Remarcabilă a fost şi prezenţa dirijorului Ion Marin la pupitrul acestei Orchestre Europene. Aceste strădanii culturale par să fi fost răsturnate de politicienii români. Florin Iordache a silabisit un discurs în limba română, iar Călin Popescu Tăriceanu a încercat să epateze cu un discurs în limba engleză, fad şi neconvingător. Nici o referinţă culturală la demnitarii români, în timp ce liderii europeni au amintit personalităţi culturale româneşti (Enescu, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Nichita Stănescu, Andrei Pleşu), dar şi sportive (de la echipa Steaua, la Nadia Comăneci şi Simona Halep). Nu e scuzabilă absenţa preşedintelui Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea. Domnia sa, probabil, s-a temut să nu fie menţionat (critic) în discursurile liderilor europeni prezenţi la Bucureşti: preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Leu cînd este doar între români, Liviu Dragnea s-a făcut mieluşel şi s-a evaporat din ţară, fără vreun motiv serios, poate doar să-i arate domnişoarei Irinuca Tănase balconul Julietei de la Verona. Dacă eşti liderul alianţei de guvernare, dacă participi la luarea deciziilor, dacă ai pretenţia să te respecte românii şi europenii, atunci vii la Ateneul Român. Prezenţa la Ateneul Român nu era una opţională (dacă ai chef, dacă scapi de farmecele Irinucăi), ţinea de modul în care România se raportează la Uniunea Europeană. E o formă de autorespect să participi, altfel nu poţi să te burzuluieşti la liderii europeni de la Bruxelles şi să te ascunzi la Bucureşti. Dincolo de excelentele referinţe culturale şi istorice (Antonio Tajani a amintit de originea comună, romană, a Italiei şi a României), dincolo de acea trimitere la Helmuth Duckadam a preşedintelui Donald Tusk (să aperi libertatea, integritatea, adevărul în viaţa publică, statul de drept, Constituţia, aşa cum a apărut Duckadam 4 penalty‑uri la Sevilla, în finala Cupei Campionilor Europeni), întrunirea oficială de la Bucureşti, la preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, a arătat nu doar o diferenţă de discurs între liderii români şi liderii europeni, a arătat o derută a oficialilor români, a membrilor Guvernului României, care nu sînt pregătiţi pentru preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, existînd însă destui tehnicieni şi experţi care ne vor ajuta să ieşim la liman, după şase luni. Mesajul comun al celor trei lideri europeni a fost că nu doresc ca România să derapeze de la o linie europenă şi democratică. De aici, referinţele măgulitoare la cultura română, la personalităţile sale, dar şi promisiunea de a adera la Spaţiul Schengen. Practic, pe parcursul celor şase luni, dorinţa liderilor europeni este ca România să funcţioneze în parametri normali, să nu fie bruscată prin tot felul de ciudăţenii legislative, contrare drepturilor omului. Mesajul de la Ateneul Român este, de fapt, mult mai simplu. Liderii europeni le‑au spus, de fapt, românilor, că sînt europeni, că au o cultură impresionantă, dar şi că beneficiază de un Guvern neprofesionist, îngălat, cumva haotic în decizii şi comportament. Liderii europeni nu votează în locul nostru. Nemulţumirea faţă de clasa politică şi faţă de alianţa PSD-ALDE se rezolvă la vot sau prin plecare. Şi Brâncuşi, şi Enescu, şi Eliade, şi Cioran au părăsit România. Noi, cei care încă sîntem aici, ar trebui să ne prezentăm la vot (şi la europarlamentare, şi la prezidenţiale, şi la locale, şi la alegerile parlamentare din 2020), dacă ne-am săturat de actuala stare de lucruri. Nu e de ajuns să frecventăm concertele de la Ateneul Român. În jurul Ateneului s-au adunat protestatari, iar noi, toţi ceilalţi, care am urmarit la televiziuni evenimentul, ar trebui să nu uităm cît de mare este puterea votului, asta tocmai dacă vrem în continuare să fim în Europa, cu toată multitudinea de expresii şi valenţe culturale." ["post_title"]=> string(17) "La Ateneul Român" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(16) "la-ateneul-roman" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 11:35:34" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:35:34" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196271" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#18964 (24) { ["ID"]=> int(196278) ["post_author"]=> string(4) "3158" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 11:53:27" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:53:27" ["post_content"]=> string(6047) "Să nu ne facem iluzii: ce vrea Bruxelles‑ul din partea României în semestrul primei sale președinții a Consiliului Uniunii Europene este ca Bucureștiul să nu calce prea tare în străchini. În funcție de tabără (gașcă?), lumea s-a emoționat nițel ori s-a umflat în pene cînd l-a auzit pe Donald Tusk, președintele Consiliului, rostind un discurs în limba română la Ateneu. Dincolo însă de politețuri, de menționarea lui Tristan Tzara și a lui Helmuth Duckadam ori de sugestia ulterioară ca demnitarul polonez să-i dea Vioricăi Dăncilă meditații la română, mesajul a fost cît se poate de clar: „Aș vrea să fac un apel la toți românii să apere, în România și în Europa, […] statul de drept și Constituția“. Dacă mai era nevoie, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a revenit după mai puțin de o zi: „Europa e făcută din compromisuri, dar nu trebuie să existe compromisuri în aspectele esenţiale, pentru că aceste aspecte esenţiale ar fi afectate negativ dacă s-ar acorda amnistia, aşa cum preconizează unii din ţara dumneavoastră, dacă aceasta ar intra în vigoare. Ar fi un pas înapoi“. Prinsă cu Brexitul și cu iureșul stîrnit de Vestele Galbene în Franța – doar două dintre semnele cele mai apăsate ale crizei majore prin care trece –, Uniunea Euro­peană pur și simplu n-are vreme sau chef de golăniile marelui absent de la ceremonia de la Ateneu: pînă la urmă, am început anul aflînd că Liviu Dragnea a dat în judecată Comisia Europeană, în încercarea de a anula raportul OLAF, care constată o fraudă cu fonduri europene în dosarul TelDrum. Pe aceeași scenă pe care Donald Tusk a vorbit în românește, Florin Iordache – artizanul Ordonanței de Urgență 13 și al unei „reforme“ a Justiției pe care pînă și Curtea Constituțională Dorneanu a făcut-o arșice – a bălmăjit ceva despre respect, iar Călin Popescu-Tăriceanu s-a pronunțat pentru o Comisie Europeană „fără dictat politic ori birocrație arogantă“. S-o fi referit (cine poate ști?) la încăpățînarea cu care comisarul pentru dezvoltare regională, Corina Crețu, explică în ce fel ratează România fonduri consistente pentru spitalele regionale ori pentru linia de metrou către Aeroportul „Henri Coandă“. Iar la nivel de relații publice, puține situații întrec în ridicol chicotitul jenat al ministrului de externe, Teodor Meleșcanu, confruntat cu întrebările (și cu exasperarea) unei ziariste BBC de pe parcursul unui interviu referitor la amnistie și grațiere. Vorba site-ului Times New Roman, de ce nu poate fi BBC-ul obiectiv ca Antena 3? Să fi avut ceva prezență de spirit, domnul Meleșcanu ar fi putut contracara amintind de banii pitiți de diverse figuri publice din Marea Britanie prin paradisuri fiscale: tatăl defunct al fostului premier David Cameron, de pildă, a pus la păstrare prin Panama destui bănișori albi pentru zile negre. Iar în cazul în care oficialitățile române chiar sînt preocupate de îmbunătățirea Uniunii, poate că ne explică de ce – în toamna anului trecut – Senatul a adoptat Directiva europeană privitoare la combaterea spălării banilor doar după ce a eliminat articolul referitor la verificarea „persoanelor expuse politic“. În complicata dezbatere despre drepturile cetățenilor europeni în Marea Britanie post-Brexit s-a auzit cumva vocea oficială a României și am ratat-o noi? Care sînt propunerile concrete ale Ministerului condus de domnul Meleșcanu și cum au fost ele promovate la Bruxelles (căci cele două-trei declarații politicos-neangajante ale lui Klaus Iohannis, mă tem, nu se pun)? Abrupt spus, dacă România este tratată precum o rudă săracă de către demnitarii europeni e și din cauză că se comportă precum o rudă săracă – ziceți ce-oți vrea despre Yanis Varoufakis, dar atunci cînd fostul ministru de Finanțe al Greciei s-a așezat la masă cu Angela Merkel pentru a negocia reeșalonarea datoriilor, omului nu i-a tremurat vocea (ce-a reușit să obțină e altă poveste). Viktor Orbán și Jarosław Kaczyński – îl cunoaște bine domnul Tusk! – își promovează pe față politicile creștinopat-antiimigraționiste: măcar știi cu cine ai de-a face. Care ar putea să fie agenda reformist-europeană a lui Adrian Severin, prezent la ceremonia de la Ateneu cu tot cu condamnarea – ispășită – pentru luare de mită și trafic de influență? Dar cea a lui Adrian Năstase? Acesta din urmă, apropo, ne-a împărtă­șit pe blogul propriu cîteva dintre impresiile de la respectiva ceremonie: mai întîi s-a arătat bucuros că „cel puțin aparențele au fost salvate prin participarea preşedintelui Iohannis“ – după știrea mea, problema neparticipării nici măcar nu se pusese altundeva decît în mintea unor gorniști media ai alianței de la putere. După care a emis opinia că frigul în care-au protestat cîțiva civili în preajma Ateneului „poate […] generează unele dereglări de judecată“ și a încheiat constatînd că, în cele din urmă, protestatarii „plecaseră de sub podoabele calului lui Carol I*“. Dacă o exista un proiect al președinției române a Consiliului Uniunii Europene, probabil că acesta e cel mai aproape de realitate: o grațiere care să-i permită fostului premier – altminteri, prin forța împrejurărilor, profund implicat în eforturile de aderare a României la UE – să vorbească la Varșovia, eventual în poloneză, despre coaiele unui armăsar.       * Pentru cine-o fi uitat (sau preferă să uite) – chestionat public despre averea considerabilă pe care o strînsese în diferite posturi de slujbaș la stat, Adrian Năstase a replicat de la tribuna Parlamentului, la începutul anilor 2000, astfel: „Cineva, la un moment dat, voia să vină să-mi numere găinile. I-am sugerat [că ar fi] mai bine să vină să îmi numere ouăle“." ["post_title"]=> string(17) "Podoabele calului" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(17) "podoabele-calului" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 11:53:27" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:53:27" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196278" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#18965 (24) { ["ID"]=> int(196282) ["post_author"]=> string(4) "3173" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 12:06:48" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:06:48" ["post_content"]=> string(2686) "Stimate domnule Andrei Țărnea, Stimate domnule Jean-Jacques Garnier,   Permiteți-mi mai întîi să mă prezint. Numele meu e Cristian Fulaș, sînt scriitor și traducător din limba franceză în limba română. Lăsînd la o parte opera literară, irelevantă în acest cadru, aș menționa că, în ultimii ani, am tradus în limba română opere importante din spațiul literar francez, de la Stéphane Mallarmé și pînă la Cristophe Bataille, Mathias Enard (Busola, Premiul Goncour,t 2015, Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, Premiul Goncourt des lyceens, 2010), Jean-Cristophe Rufin și alte opere. Vă scriu pentru a vă semnala prezența unui dublu standard în Sezonul România‑Fran­ța. Dacă traducătorii din limba română în limba franceză, ale căror merite sînt incontestabile și nu fac obiectul criticii mele, au parte de recunoașterea muncii lor și chiar de un turneu în Franța alături de o parte dintre autorii români traduși, nu același lucru îl putem spune despre traducătorii din limba franceză în limba română. Înțeleg că a existat un termen-limită de depunere de proiecte pentru Sezon, înțeleg la fel de bine că a fost depășit fără ca vreo persoană (fie ea fizică sau juridică și incluzîndu-i aici pe reprezentanții Institutului Francez din București) să se fi gîndit la faptul că și traducătorii de pe filiera franceză-română ar trebui amintiți în cadrul acestei serii de evenimente dedicate relației bilaterale. Spun aceste lucruri cu regret, pentru că, alături de colegii mei, printre care se numără Bogdan Ghiu, Mona Apa, Octavian Soviany, Magda Răduță, Doru Mareș, Laurențiu Malomfălean și mulți, mulți alții, muncim și noi aproape zi de zi pentru reprezentarea literaturii franceze în limba română și, fără falsă modestie, vocile scriitorilor francezi care se aud în limba română sînt (și) vocile noastre. Ar trebui, teoretic vorbind, să ne bucurăm de egalitate de șanse și să avem aceleași drepturi și beneficii ca și omologii noștri de pe filiera română-franceză, iar acest lucru nu se întîmplă de facto. Să fi fost o scăpare? Dacă da, atunci sînt sigur că timpul rămas pînă în luna aprilie va permite, în măsuri rezonabile, corectarea ei și organizarea unui număr de evenimente la care să participe deopotrivă autori francezi și traducători români, așa cum se întîmplă în prezent, în Franța, sub semnul Sezonului despre care vorbim. Vă asigur de prețuirea mea și de lipsa oricărei intenții critice, alta decît una constructivă.

" ["post_title"]=> string(68) "Scrisoare deschisă adresată comisarilor Sezonului România-Franţa" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(64) "scrisoare-deschisa-adresata-comisarilor-sezonului-romania-franta" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 12:06:48" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:06:48" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196282" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#18966 (24) { ["ID"]=> int(196286) ["post_author"]=> string(4) "2983" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 12:16:41" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:16:41" ["post_content"]=> string(7292) "Unul dintre conflictele reprezentative ale romanului contemporan se construiește în triada individ vs realitate vs tehnologie. „Omul individual privit din perspectiva lui de a trăi în lume“ – cum îl numește Toma Pavel în Gîndirea romanului – se confruntă cu nevoia de a-și reconstrui identitatea și de a găsi o metodă nouă de înțelegere a lumii. Prins în realitatea virtuală, în hățișurile tehnologiei, unde poate fi oricine/orice își dorește, dornic în continuare de experiment și de (auto)cu­noaștere, eul se întoarce spre lumea concretă pentru a-și recupera „adevărata“ identitate. Personajul se aruncă în această ultimă confruntare, cu „realitatea devenită misterioasă și profund neliniș­titoare“, cum ar spune același Toma Pavel, dar nu din pricina tendinței către ideal, ci din cauza experimentării multiple a hiperrealității (o, Baudrillard) și a presiunii unei societăți statistice, rigidizate. Noul roman al lui Dan Lungu, Pîlpîiri, pune în discuție această condiție ingrată a omului contemporan, care trăiește clivajul suprafețelor înșelătoare, încercînd să înțeleagă cum funcționează toate aceste „lumi“ (pseudo)re­ale, să descopere o „metodă“ de cunoaștere – nu se mai poate fără aceasta – și mai cu seamă încercînd să se reinventeze pe sine. Ingenios, manevrînd registre diferite, construit pe cîteva teme/idei obsedante ale lumii de azi, de la noi și de aiurea, romanul este me­morabil atît pentru evoluția genului, cît și pentru perspectiva asupra umanității ce se construiește sub ochii noștri. Personajul este un individ care lucrează undeva, într-un fel de companie hipertehnologizată și, aflînd că poate beneficia de un tip aparte de concediu, anume „concediu de recuperare identitară“, face demersurile necesare pentru a-l obține. În urma recomandărilor consilierului personal de la firmă, făcute pe baza unei analize de compatibilități, Sebastian Aanei este trimis într-un sat, unde se instalează la o învățătoare pensionară, mama Ortansa. Preocupările lui par să se situeze în zona bazelor de date, a analizei cantitative atît de la modă în toate domeniile și a unei noi teorii socioepistemologice, așa cum reiese din discursul narativ la persoana întîi: „Statistica are un soi de indiferență față de numerele mici, poate chiar un dispreț ce vine din lipsa capacității lor de generalizare. Și totuși, în unghiul mort se ascund singularitatea, umanul. Aici sînt pasiunile, fricile, imaginația, visurile. Aici își depun ouăle viitoarele catastrofe. Cred că dorința de a judeca mereu în numere mari ascunde o sete de putere. Statisticile și bazele de date au ceva violent în ele. Schematizează omul la cîteva linii, ca să încapă în tabele și fișiere, să-l transforme într‑un număr, să-l stăpînească, să-l controleze prin context. Și aici e numai începutul. Pentru că arhivele birocratizează trecutul și-l raportează doar la numerele mari, evacuează omul viu din el. Mereu, concluziile trase din astfel de date sînt în folosul puterii și al menținerii sistemului“. Își dă seama că propria singularitate riscă să devină o monstruoasă și rigidă participare la con­struirea acestor sisteme și, într-o străfulgerare de moment – o „pîlpîire“ – , meditează la salvarea eului și la găsirea unei epistemologii proprii și a unor „metode personalizate“. Una dintre metode este „reveria analitică“ prin care urmărește satul, locuitorii, gazda, lumea atît de surprinzătoare pe care o descoperă și pe care o resimte atît de diferită de reprezentările cu care era obișnuit. Sebastian își propune o „imersiune“ neutră în zona rurală și urmărește, pentru început, gospodăria de subzistență pe care o zărește de la fereastră, unde capul familiei este Manole. Casa, grădina, curtea animalelelor, cerul – totul este prezentat ca într-un joc pixelat de computer, în termeni și imagini cyber-tehnologice. Ironia implicită a autorului nu se regăsește doar la acest nivel, ci și în subtila parodie a locurilor comune din literatura noastră inspirată de sat. Dau doar două exemple: unul, legat de incipituri, fie à la Marin Preda, fie al reprezentărilor religios-simbolice din narațiunile lui Slavici și Re­breanu – „Am trecut de crucea strîmbă pe care era răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și de fîntîna cu cumpănă de care atîrna o găleată roșie de plastic, apoi am pășit în sat. Era începutul lui mai“; al doilea exemplu ține de marile toposuri ale acestei literaturi, cum ar fi oieritul, stîna, aici în registru comic-grotesc-virtual: „Sîntem în vîrful dealului și undeva în vale zăresc o construcție primitivă de stuf și de lemn, stîna. […] Ciobanul deșirat nu seamănă deloc a cioban. Pe cap are o pălăriuță de pai, estivală, aproape cochetă, poartă o geacă fără mîneci bălțată, de camuflaj, cum i se spune, peste cămașă de blugi. Apoi văd o  pereche de pantaloni de salopetă, bleumarin, cu buzunare largi, iar în picioare are o pereche de cizme de cauciuc, rămășițe ale echipamentelor de lucru din fabricile comuniste“. În variantă realistă sînt relatate anecdote din lumea satului, prin vocea unui povestitor înnăscut, căruia i se spune „bibliotecarul“, și care păstrează în primul rînd istoriile orale din satul românesc postdecembrist, așa cum încă se manifestă el. Un episod poetic și simbolic este cel în care Sebastian ajunge, plimbîndu-se, la cimitirul comunei, într-o amiază caniculară, cînd groparul udă florile de pe morminte, plătit de urmașii emigrați ai decedaților în euro și lire. Arhiva Primăriei, la care încearcă să aibă acces încă de la început personajul, rămîne inaccesibilă – altfel spus, cunoașterea are multiple și nejustificate piedici. Neutralitatea se dovedește imposibilă, metoda se complică în momentul în care Sebastian este bătut de niște țărani, slujitori ai vechiului primar – cu același nume ca protagonistul –, care se teme că-i pot fi descoperite ilegalitățile. Acțiunea ia locul imersiunii tăcute, astfel încît, aproape deleuzian, aruncarea de zaruri a evenimentului devine singura soluție reală împotriva sistemului care se reproduce tentacular, amenințînd comunitatea și individul deopotrivă. Pîlpîiri reconfirmă un mare romancier și duce așteptările cititorilor contemporani la un nivel superior. Dovedește că este posibilă o nouă ficțiune a ruralului, de o cu totul altă factură decît cea (neo)realistă sau simbolică. Filozofia și sociologia din spatele poveștii, modul în care este construit protagonistul, cu toate complicațiile moderne, mi-au amintit complexitatea viziunii din Harta și teritoriul de Michel Houellebecq." ["post_title"]=> string(26) "Reinventarea identității" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "reinventarea-identitatii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 12:16:41" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:16:41" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196286" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#18967 (24) { ["ID"]=> int(196289) ["post_author"]=> string(4) "3815" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 12:54:43" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:54:43" ["post_content"]=> string(5621) "Rabih Alameddine le este cunoscut cititorilor români mai ales datorită romanului Femeia de hîrtie, care a avut un mare succes de public și de critică literară. La Gaudeamus, una dintre noutățile lansate de Editura Polirom a fost un alt roman al acestuia, Îngerul istoriei (traducere din engleză și note de Irina Bojin). Densa experiență de viață a scriitorului se resimte aici din plin. Născut într-o familie de atei în Iordania, Alameddine a crescut în Kuweit şi în Liban, de la 17 ani s-a mutat în Anglia, apoi în Statele Unite, iar în prezent își împarte viața între Beirut și San Francisco. Odată cu apariția romanului Îngerul istoriei, Alameddine a fost etichetat drept un scriitor inovator și îndrăzneț, chiar incendiar. Nu gratuit, căci experiența vieții, talentul, inteligența și curajul au făcut posibile 300 de pagini de poveste (alegorie și meditație deopotrivă) despre moarte, sex, homosexuali, SIDA, religie, război, scopul literaturii, al iubirii și al pierderii, lupta dintre amintire și uitare, terorism, emigrație, pisici, conflictele dintre America și arabi. Ghem de teme grele, amestec de realism brut și supranatural, de umor negru și macabru comic, de intertextualitate și poezie, Îngerul istoriei e o carte care te acaparează și te solicită. Erou este Iacob, un poet homosexual, depresiv. Născut în Egipt, nerecunoscut de tatăl bogat, își va trăi copilăria într-un bordel, unde mama sa ajunge prostituată. Trimis  în lumea tatălui, își va petrece adolescența într‑un internat catolic, abuzurile și umilințele continuînd să adîncească traumele. Va pleca în America, unde, în anii ’80, își va trăi chinuit homosexualitatea. Partenerul și alți prieteni vor muri de SIDA, el îngrijindu-i pe toți pînă la ultima suflare. Rămîne singurul supraviețuitor. După 20 de ani, liniștea aparentă se destramă și mintea sa reînvie suferința, romanul avînd mai multe planuri temporale. Pe parcursul unei nopți în care așteaptă la clinica de psihiatrie, desenul existenței sale se țese, retrospectiv, din firele narative ce-i (dez)leagă suferințele trecutului. Și nu doar cele știute de el, căci în aceeași noapte, în apartamentul său, alături de motanul Behemoth, Satana și Moartea își dispută, cu umor și ironie, trecutul și viitorul lui Iacob. Satana îndeamnă la amintire, Moartea la uitare. Actul în sine de a fi poet e disputat de către cei doi. Acest plan al romanului, constituit de dialogurile Satanei cu Moartea sau cu cei 14 Sfinți ajutători ai lui Iacob, mustește de umor și ironie, umanizarea comportamentului acestora și subtilitatea replicilor fiind una dintre reușitele cărții. Relațiile familiale, tabloul istoric și mentalitar al Egiptului sau contrastele și conflictele militare dintre Orient și America sînt reconstituite prin decupaje surprinzătoare sau prin conceperea unor scene suprarealiste, cum ar fi cea a unui arab ținut în cușcă la o petrecere din San Francisco. Scene din războaie și din copilăria lui Iacob se amestecă cu scene din viața sa de homosexual hărțuit și adesea umilit de societate, coardele minții sale fiind întinse la maximum. Dar cea mai importantă miză a propriului război este și miza confruntării dintre Satana și Moarte: lupta între aducere-aminte și uitare, cele două motto-uri ale romanului plasînd cititorul în sfera întrebărilor legate de rolul uitării: „Trebuie să uităm ca să rămînem prezenți, să uităm ca să nu murim, să uităm ca să ne păstrăm credința“ (Marc Augé – Uitare); „Lupta omului cu puterea este lupta memoriei cu uitarea“ (Milan Kundera, Cartea rîsului și a uitării). În romanul lui Alameddine, Moartea e întruchiparea uitării: „Uitarea e bună pentru suflet, zise Moartea. Nu doar bună, ci necesară. Cum să-­și vadă mai departe de viață dacă nu-­și dezamintesc?“. Amintirile care se zvîrcolesc în sufletul omului vin însă de la Satana: „Vorbește­-mi de Iacob, spuse Satana. Ce aud eu își aduce aminte, ce îmi amintesc eu aude el. Amintește-­i de el însuși“. Polemica dintre puterile întunecate are iz de ciondăneală copilărească, e jovială. Iată portretul Morții: „Cînd ridică brațul ca să-­i fluture un deget dojenitor prin fața ochilor, mîneca se strînse și dezveli un desen complicat tatuat pe antebraț: răpirea sabinelor combinată cu multe alte omoruri, rățușca Daisy atîrnînd în ștreang, Nietzsche părpălit la foc pe o frigare, Peter Pan sfîșiat în patru“. Fumează, are vocea hîrîită de la atîtea țigări. Dilema uitare/amintire cuprinde în cercul ei strîmt și scrisul, Satana este cel care îl îndeamnă pe Iacob să scrie, în timp ce Moartea și-ar dori ca el să uite, să stea departe de scris, căci poezia lui înseamnă amintire. Doar că umorul negru relativizează, disputa degenerînd pe tărîmul literaturii, în confruntarea dintre poezie și proză, proza devenind pentru moarte cu atît mai puțin acceptabilă decît poezia. Lupta dintre uitare și amintire se dă pînă la ultima pagină a romanului, de alegerea pe care o va face Iacob depinzînd viața sau moartea sa." ["post_title"]=> string(29) "Uitarea e viață sau moarte?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(26) "uitarea-e-viata-sau-moarte" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 12:54:43" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:54:43" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196289" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#18968 (24) { ["ID"]=> int(196291) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 12:58:39" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:58:39" ["post_content"]=> string(16806) "Trebuie spus din capul locului că e vorba de o selecție a scrisorilor lui A.P. Cehov. O selec­­ție axată pe corespondența despre scris, pe relațiile cu scriitorii, gazetarii, directorii de teatru, actorii, pictorii sau muzicienii apropiați, pe relațiile cu frații și sora sa, dar nu în ultimul rînd pe relația cu natura sau cu oamenii întîlniți în călătoriile sale. O parte dintre scrisori s-au pierdut, precum cele adresate lui A.S. Suvorin, magnatul presei, altele au fost retrase, precum cele ale iubitei dezamăgite, Lidia Avilova, altele au fost cenzurate de sora lui Cehov, Maria Pavlova Cehova, altele au fost pur și simplu omise. O ediție selectivă este din capul locului una subiectiv asumată. Iar această ediție ține să contureze în primul rînd un portret de scriitor. Mare parte dintre scrisori au în centru profesiunea sa de credință, reflecțiile sale despre scris, sfaturile date fratelui său Mihail Pavlovici Cehov sau celuilalt frate mai mare, vameș, jurnalist, scriitor și el, Aleksander Pavlovici Cehov, gîndurile împărtășite publicistului A.S. Suvorin sau lui N.A. Leikin, sau lui A.N. Pleșceev sau altora. Scrisorile lui Cehov sînt o mărturie a epocii literare și culturale în care a trăit, a felului în care evolua literatura. Dau seama și despre mondenități teatrale, și despre dorința de sustragere a autorului din această lume literară. Climatul scriitoricesc este și el sur­prins cu un ochi foarte critic. Un aspect amintit deseori este cel al scriitorului nevoit să lucreze pentru a face față nevoilor bănești. În contrapunct, paginile despre natura rurală aduc un răgaz, un dolce farniente. Totuși, gîndul la scris îl însoțește și aici, iar uneori Cehov se acuză de lenevie. Apar pomenite din cînd în cînd faimoasele carnete cu notițele de creație ale lui Cehov. Mi-ar fi plăcut să le văd, trebuie să fie foarte interesant. Corespondența de călătorie prin Siberia este uimitoare, dezvăluind un scriitor atent. Reportajele sale cu remarci subiective sînt dintre cele care consemnează o climă aspră, o atmosferă și o lume amestecată, izolată, cu zbateri și frămîntări, cu întunecimi și rare iluminări. Relațiile de fraternitate apar pe alocuri, cu tandrețe și sfătoșenie sau cu dîrzenie și tendințe moralizatoare. Iubirile răsar discret din fundal, nicidecum explicite. Un prim capitol, „Începuturi“, cuprinde corespondența din fragedă tinerețe, cînd încă este student la medicină sau tînăr scriitor la început de drum. Deja tînărul A.P. Cehov îi dă sfaturi fratelui său Mihail Pavlovici Cehov, scriitor și traducător, inspector financiar în mai multe orașe. A.P. Cehov îi îndrumă lecturile, îi dă teme: să citească Don Quijote, să-l citească pe Shakespeare, în traducerea lui Turgheniev, sau jurnalul de călătorie al lui Goncearov, Fregata Pallada (scrisoarea din aprilie 1879, trimisă din Taganrog). O undă de copilărie se strecoară încă: joacă arșice cu vărul său Gheorghi Mitrofanovici, regretă că nu i-a putut îndeplini dorința fratelui de a-i trimite botgrosul dresat. Dar deja A.P. Cehov respinge literatura lacrimogenă, chiar și Coliba unchiului Tom a lui Harriet Beecher Stowe i se pare cam dulceagă. Scrisorile către N.A. Leikin de la revista Oskolki dau seama despre începuturile sale cu schițe și despre cîștigurile din scris. Schițele plătite la rînduri, care nu trebuiau să depă­șească 100 de rînduri, îl vor constrînge la concizie, îi vor forma mîna pe scrieri concentrate. Totuși, tînărul simte nevoia unei respirații ceva mai largi și se roagă să i se îngăduie 120 de rînduri  (scrisoarea din 12 ianuarie 1883, trimisă de la Moscova). Într-una dintre scrisorile adresate lui Aleksander Pavlovici Cehov (cea din 20 februarie 1883, de la Moscova), A.P. Cehov se transformă într-un critic în toată regula, care respinge cu severitate tendința de a scrie cu „glandele lacrimale“. A.P. Cehov îi cere fratelui său să renunțe la subiectivitate de duzină, la vorbăria plictisitoare a personajelor. Totuși, ca un bun critic, A.P. Cehov scoate la iveală și frazele rotunjite și ironia din scrierea fratelui său. Apar în scrisoare și sfaturile de a-și urma decizia de concubinaj asumată. Își îndeamnă fratele să privească relația cu Anna Ivanovna Hrusciova-Sokolnikova ca pe una asumată cu bucurie, să nu se poarte cu vinovăția și suspiciunea celui care ar fi furat un pepene (am parafrazat). A.P. Cehov este destul de critic și sever cu lumea în general, cu metehnele ei precum meschinăria, grosolănia, lipsa de înțelegere a celuilalt, invidia, meteahnă a celor mai mulți gazetari. Dar nu se cruță nici pe sine, uneori se pune în aceeași oală. Nici pe cei apropiați. Scrisoarea din martie 1886, adresată de la Moscova fratelui său N. P. Cehov, pe care-l gratulează cu porecla de „micuțul Zabelin“ (numele unui moșier dedat bețiilor), se deschide cu o critică acerbă a felului grosolan de-a se purta al bărbaților în familie, apoi se constituie ca un ghid al omului gentil. Astfel, oamenii trebuie să devină mai educați, mai grijulii cu semenii și cu animalele, mai îndatoritori, să fie mai respectuoși față de personalitatea umană. În alte scrisori adresate lui N.A. Leikin, cam din 1883 pînă în 1884, apar presărate referiri la multe dintre schițele și poveștile sale, discuții despre bani, precum și informații despre alte reviste și publicații, de exemplu despre Budilnik, unde mai trimisese povestiri. Într-o altă scrisoare adresată lui N.A. Leikin din Voskresensk, din 25 iunie 1884, A. P. Cehov, „cu brevetul de doctor în buzunar“, își oferă un respiro de la scrisul de nevoie. „Culeg ciuperci, pescuiesc și lucrez la dispensarul din zemstvă. Mănăstirea e plină de poezie.“ E însoțit de familia dragă, de grija lor ocrotitoare. Se împrietenește cu moș Prokudin, om al locurilor, și pleacă să dea împreună la pește. Dar răgazul este și el măcar străbătut de gîndul scrisului. În același timp, vilegiatura la Voskresensk (scrisoarea din 27 iunie 1884) este punctată de întîmplări uneori răscolitoare, precum autopsia pe care trebuie să-o facă unui bărbat ucis. Spiritul său de observație înregistrează reacțiile mujicilor, atmosfera, descrie peisajul din jurul iazului. Pe scurt, scoate o mică schiță din întîmplarea asta, cu elemente revelatoare, precum „butoiașul de lîngă victimă“, care nu-i doar o chestie de detectivistică, ci un element ce face să avanseze schița și în același timp îl conduce spre critica moravurilor rusești de atunci, cerînd chiar ca poliția medicală să controleze sănătatea doicilor și a prostituatelor. Și A.P. Cehov  continuă să vorbească despre scris, despre diverse subiecte, printre care și „taxele farmaceutice“, despre „bucata de pîine nesigură“ a scriitorului, despre apariția Povestirilor pestrițe sub pseudonimul de A. Cehonte. Cu V.V. Bilibin, scriitor și umorist rus, fost secretar la Oskolki, se împrietenește și poartă o corespondență îndelungată, din 1859 pînă în 1901, din care aflăm și nu aflăm prea multe des­pre căsătoria lui Cehov, despre cenzură, despre starea sa de sănătate, despre chestiuni bănești. În corespondența lui Cehov, se conturează clar crezul său de scriitor: apare recurent ideea obiectivității, a conciziei și a atenției formale, ceea ce dovedește că A.P. Cehov își formase de timpuriu o atitudine fermă în privința scrisului și a pus-o consecvent în aplicare. Astfel, după o lecție de morală și de încurajare, de hărnicie și de „migală“ la scris, pe care i-o ține fratelui său vameș-cantinier Al.P. Cehov (scrisoarea din 6 aprilie 1886, de la Moscova), Cehov revine (scrisoarea din 10 mai 1886, Moscova) cu lecții despre descrierile de natură și despre cele ale stărilor sufletești ale personajelor, sfătuindu-l să evite locurile comune cu ciripit de păsărele și natura însuflețită. Cît despre stările personajelor, ele nu trebuie explicitate, ci trebuie să reiasă din acțiunile. O lecție de obiectivism modernă cu mult avant la lettre, demnă de un Hemingway. Importanța obiectivismului este reluată într‑o scrisoare adresată lui A.S. Suvorin (30 mai 1888, Moscova), în care vorbește despre faptul că scriitorul trebuie să fie „numai un martor obiectiv“, să fie cu urechea pîlnie la ce spun personajele și să le redea ca atare spusele. Cît despre a face lumină asupra unor probleme precum dumnezeirea sau pesimismul, Cehov susține cu modestie că trebuie să ne recunoaștem limitele, că sînt pur și simplu lucruri care ne scapă sau ne depășesc, ceea ce-l obligă să se deschidă în fața lumii și să evite suficiența. Uneori, A.P. Cehov alunecă în pesimism, după cum se poate observa dintr-o scrisoare trimisă lui M.V. Kiseliova, scriitoare de literatură pentru copii. Scriitorul se plînge de „viața posomorîtă“, de lucrul prea mult pe bani puțini, de boală („Bolesc cîte puțin și, încetul cu încetul, mă prefac în moaște de libelule“). Totuși, mărturisește că începe să capete lauri, să fie tratat cu atenție și tartine, să fie recunoscut chiar și pe stradă, lucruri încurajotoare, oricît de frivole. Corespondența purtată cu M.V. Kiseliova în jurul povestirii sale Mocirla scoate la iveală cîteva remarci importante asupra scrisului, aș spune chiar linii directoare. Este vorba de realism, de umanitatea decăzută din scrierile realiste, respinse pe vremea aceea, pe motiv că întinează sau riscă să pervertească publicul. Or, nici chiar pildele lui Solomon nu sînt scutite de „locuri picante“, spune A.P. Cehov. Mai mult, „există și persoane care cu cît cunosc murdăria vieții, cu atît devin mai curate. Publiciștii, juriștii și medicii inițiați în toate secretele păcatului omenesc nu sînt cunoscuți ca imorali; scriitorii realiști sînt de cele mai multe ori mai morali decît arhimandriții. Și în definitiv, nici o literatură nu poate, cu cinismul ei, să întreacă viața reală“. Lumea e plină de ticăloși, firea umană este una imperfectă, așa că nu vede de ce ar evita să se scrie despre acestea. Sigur că „bobul de mărgăritar“ pe care-l caută M.V. Kiseliova e un lucru bun în sine, dar căutarea acestor „boabe“ nu trebuie să împiedice pătrunderea în literatură a vieții așa cum este ea, a „noroiului vieții“, susține A. P. Cehov. Scrisorile către scriitorul D.V. Grigorovici sînt și ele extrem de interesante. Astfel, una dintre ele (12 februarie 1887, Moscova), care e centrată pe comentariul la Visul lui Karelin al lui D.V. Grigorovici, fragment din romanul Petersburgul unui timp trecut (vol. I), apărut în 1887 în revista Russkaia mîsl. A.P. Cehov îi aduce laude pentru felul veridic în care a surprins visul pe mai mult paliere: artistic, subiectiv și „fiziologic“, precum și „mișcările sufletești“, după care lunecă în descrierea unor vise proprii cu o acuratețe fantastă. Alte scrisori gravitează în jurul dramelor și al pieselor de teatru ale lui Cehov, cele mai multe montate de Korș. Reacțiile la lectură, lucrul cu actorii, premierele, întrerupte de melancolia scriitorului, de boli, de chestiuni bănești, de moartea lui Nikolai, fratele său pictor, sau de scurte vilegiaturi, dezvăluie o parte însemnată din viața lui A. P. Cehov ca dramaturg modern important, alături de Ibsen și Strindbeg. Sînt pagini întregi, de exemplu, despre drama Ivanov la Teatrul Korș, discuții în jurul personajelor, al montării scenice, al participării (importante, după Cehov) autorului la punerea în scenă. Banii, de-acum îndestulători, îi vor permite să nu mai fie la ananghie, ba chiar să călătorească. Voaiajul său la Ialta, descrierea locului care-l dezamăgește, aspectul de tîrg prăfuit, admirația în fața frumuseții mării, plictisul, „prostiile inteligente“ (scrisoarea către M.P. Cehova din 18 iulie 1889), toate astea ar putea constitui, alături de scrisoarea de la Odessa din 16 iulie 1889, trimisă lui I. P. Cehov, notații importante pentru Doamna cu cățelul. Scrisorile despre vilegiatură și lucrurile plăcute dezvăluie o fire mai puțin cunoscută a lui A.P. Cehov, aceea înclinație spre oțium, visare, spre răgazul prelungit alături de cei dragi, spre savurarea vieți, dar și înclinația spre deschiderea în fața frumuseților lumii. Scrisoarea către A.N. Pleșceev din 31 martie 1888, vorbește despre conacul de pe malul rîului Psiol, afluent al Niprului, despre far­mecul locului și despre acel dolce farniente, cu plimbări, cu pescuit, cu mers pe la iarmaroace, cu petreceri, cu seri de muzică. Într-o altă scrisoare, adresată lui A. S. Suvorin pe 30 mai 1888, îi vorbește despre pădurile și conacele vechi de pe timpuri, despre gazdele sale primitoare, cărora le face portretele: pe cel al mamei, pe cel al fetei bătrîne, medic, care-și așteaptă timidă și resemnată moartea, pe cel al mezinei, masculină, osoasă, ucrainofilă, fără șansa de-a se mărita, pe cel al tînărului frate modest, inteligent, îndrăgostit de literatura lui Tolstoi și de muzica lui Ceaikovski (amîndoi foarte apreciați de Cehov; acesta îi dedică lui Ceaikovski una dintre cărțile sale de povestiri). Pleșceev, care vine la conac, e tratat ca un semizeu. Ceva din această atmosferă a trecut, bănuiesc, în Unchiul Vania și în povestiri, firește, pe lîngă sursa principală de inspirație care a fost însăși familia Cehov. Grupajul de scrisori trimise din călătoria prin Siberia Orientală (din 23 aprilie 1890, de la îmbarcarea pe vaporul Aleksandr Nevski, pînă pe 11 septembrie1890, la îmbarcarea sa pe Baikal), în drum spre Sahalin este un soi de jurnal-reportaj dintre cele mai memorabile. Cehov scrie despre drumul său pe uscat de la Tiumen la Tomsk, Irkutsk, cu troica, cu căruța sau cu panerul împletit, despre hanurile și gospodăriile întîlnite, despre deportații mărșăluind, despre funcționari viciați, despre găzduirile pe la evrei sau polonezi surghiuniți, despre obiceiurile și asprimea locurilor. Își notează gîndurile despre restructurarea închisorilor, sentimentele, trăirile, senzațiile. La Sahalin face recensămîntul deportaților, umblă din izbă în izbă, stă de vorbă cu ei, mai ales cu copii, asistă la tratamentele dure aplicate deportaților, descrie atmosfera sumbră. Sînt pagini adevărate de reportaj sau proză, scrise concis, care-ți rămîn întipărite în minte. Ele constituie doar preambulul remarcabilului reportaj Insula Sahalin, apărut tot la Polirom, în 2017. Scrisorile selectate în ediția de la Polirom reușesc să dea o imagine în frînturi a vieții scriitorului. O imagine complexă, cu multe fațete, în care apar acele „mișcări sufletești“ personale, preocupările scriitorului și elaborarea acelui crez personal al obiectivismului, crochiuri ale lumii literare, ale atmosferei de atunci, tablouri ale Rusiei arhetipale sau ale infernului siberian și sahalinian. Pe scurt, o carte care aduce o complinire scrierilor cehoviene, diverse lumini. Unele dintre scrisorile lui Cehov pot fi considerate, în bună măsură, crochiuri și schițe. Volumul dă seama totodată de acea savoare a scrisorii, inclusiv de atracțiile sale tactile. Cehov are chiar o pasiune pentru plicuri, pentru un anumit fel de hîrtie. O dovadă în plus a faptului că pentru Cehov corespondența era ținută la mare prețuire. Scrisorile sînt vii și concrete, vocea autorului este mereu audibilă, modulată variat, sentimentele foșnesc blînd, prietenos uneori, alteori scrîșnesc printre rînduri, atitudinea e mereu gravă și respectuoasă cînd vine vorba de scris, cu scăpărări moralizatoare de îndreptare pentru frații săi. Și, mai ales, aceste scrisori constituie ferestre importante spre o viață de scriitor. Ele te lasă să te apropii de scriitorul la masa sa de lucru, de acel scriitor remarcabil numit A.P. Cehov." ["post_title"]=> string(33) "Lîngă masa de scris a lui Cehov" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(31) "linga-masa-de-scris-a-lui-cehov" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 15:31:56" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:31:56" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196291" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#18969 (24) { ["ID"]=> int(196331) ["post_author"]=> string(4) "2420" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 15:14:02" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:14:02" ["post_content"]=> string(11595) " Recent, la Paris, la Teatrul Louis Jouvet a avut premeira unui spectacol cu titlu sugestiv, Voyage en Orient-Express. Împreună cu pianista Dana Ciocârlie, pe scenă evoluează violonistul Gilles Agap, acordeonista Myrian Lafargue, contrabasistul Philippe Noharet și Ludovic Kovac, la țambal. Evenimentul are o semnificație deosebită pentru artista franco-română, căci acest tren mitic întruchipează simbolic un punct de răscruce în parcursul ei de viață și de devenire artistică. Dana Ciocârlie este o pianistă concertistă franceză de origine română de renume internațional. Profesoară la Conservatoire National de Musique de la Lyon și la École Normale de Musique Alfred Cortot de la Paris.   Dana Ciocârlie, vorbind de Orient Expres, va propun să ne întoarcem la prima dumneavoastră călătorie București-Paris din iarna anului 1992. A fost prima mea călătorie spre Paris, 6 luni după ce am absolvit Academia de muzică din București. În urma semifinalei concursului Ceaikovski, la Moscova, am primit invitația să-mi realizez doctoratul la Conservatorul din Moscova, la clasa domnului Evgheni Malinin, ceea ce se numea „aspirantura“. Schimburile prin Ministerele române și ruse durau cam un an și, între timp, primisem o invitație neașteptată de la o familie de sponsori francezi, pentru a veni la perfecționare în Franța. Aveam senzația că această invitație era un semn al destinului așa că am decis să încerc! În bagajele dumneavoastră duceți comoara unei educații muzicale însușită la școala românească, la Liceul George Enescu și la Conservatorul de muzică din București. Cum ați descoperit pianul, la ce vîrstă și în ce condiții? Nu provin dintr-o familie de muzicieni şi nu am avut ocazia de a auzi sunet de instrumente muzicale devreme. Aveam 5 ani și eram în vizită la verișoare ale tatălui meu în Banat; ele aveau o pianină și cum eram un copil turbulent, au vrut să mă calmeze cîntîndu-mi o piesă la pian. Am fost imediat atrasă și fascinată de sunetul pianului și a fost imposibil să plecăm acasă înainte ca să învăț să cînt și eu. De atunci am cerut fără răgaz părinților să învăț pianul. La început am avut un pian în carton, desenat de mine. Propriul pian l-am avut de-abia la 10 ani. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră întîlnirea cu profesorii Ludmila Popișteanu și Florino Delatolla? Am început cu adevărat studiul pianului la vîrsta de 10 ani. Colegii mei de la Liceul George Enescu cîntau deja cu orchestra. Am avut o șansă incredibilă să îl întîlnesc pe domnul Delatolla. Dînsul era pensionat anticipat din cauza unei boli grave și mi-a acordat mult timp și atenție, ca un tată. Lucram 8 ore pe săptămînă împreună și acasă, singură, 10 ore pe zi: trebuia recuperat timpul pierdut. Au fost ani de mare exaltare, nici eu, nici dînsul nu aveam nici cea mai mică îndoială asupra succesului viitor. L-am pierdut pe domnul Delatolla în primul an de Conservator, iar dînsul a lăsat prin testament doamnei Popișteanu rugămintea să continue să lucreze cu mine, așa cum o făcuse dînsul. La Paris deveniți eleva Victoriei Melki la École normale de musique de la Paris. Astăzi sunteți asistenta dînsei.  Doamna Melki este ca o mamă spirituală pentru mine. Am cunoscut-o prin domnul Dominique Merlet (care a fost apoi profesorul meu la Conservatoire National Supérieur de Paris) cu care vorbisem doar o dată la telefon. Audiția s-a petrecut în sala Mangeot la École Normale, și pot să spun că a fost un coup de foudre reciproc. Am cîntat un Studiu Tablou de Rahmaninov și Mefisto Vals de Liszt. De atunci, nu ne-am mai despărțit, sînt 26 de ani! Nu există concert important sau înregistrare fără ca să nu mă duc să îi cînt dînsei înainte. Doamna Melki a fost elevă a lui Alfred Cortot (profesorul lui Dinu Lipatti și al Clarei Haskil) și a lui Geza Anda. Dincolo de cursurile propriu-zise, la Paris faceți cunoștință cu o extraordinară emulație muzicală. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră această perioadă? Pur și simplu, în anii 1990 am descoperit lumea. În anii de studii la București nu avusesem decît rar ocazia să ascult mari soliști internaționali, deoarece veneau la noi doar în cadrul Festivalului Enescu. La Paris, grație statutului de student, dar și a cărții de presă (timp de un an am fost colaborator al canalului Radio România Muzical şi făceam cronici despre viața muzicală pariziană), am asistat la momente excepționale. Orchestra Filarmonică din Berlin cu Claudio Abbado, în integrala simfonică Brahms, ultimele două recitaluri ale lui Richter la Paris, Tetralogia la Opera din Paris, Gwyneth Jones în Elektra de Richard Strauss. Pianistul german Christian Zacharias v-a ajutat să aprofundați opera pianistică a lui Schubert. Ce ne puteți spune despre această putere hipnotică, cum o numiți, a lui Schubert asupra dumneavoastră? Pe Christian Zacharias l-am descoperit în recitalul de la Théître des Champs Elysées, cu un program topic pentru dînsul, de inteligentă originalitate. Ultimele trei sonate de Beethoven îmbinate cu ciclul Terkreis de Stockhausen (semnele zodiacului). Un an mai tîrziu, am aflat de posibilitatea de a participa la 10 zile de „retraite“ cu dînsul la castelul Villarceaux, avîndu-l ca temă pe Schubert. Eu care nu cîntasem niciodată Schubert, am învățat în două zile ultima și cea mai lungă Sonată, cea în Si Bemol, D 960. De la primele note pe care le-am cîntat, Zacharias mi-a spus „acesta este sunetul lui Schubert“. Schubert scrie o muzică cosmică, într-un alt spațiu-timp. Să cînți Schubert este ca și cum ai urca într-o navă spațială, în care timpul se măsoară în ani lumină. Spațiul de explorat este infinit, ca interpret poți fi hipnotizat de explorarea regiunilor celor mai îndepărtate, sumbre sau luminoase, ale sufletului uman. O altă întîlnire decisivă a fost cea cu opera pentru pian a lui Schumann. De cînd datează pasiunea dumneavoastră pentru acest compozitor?   În primele concerte, ca elevă, am cîntat mai multe piese din Albumul pentru Tineret. Ceea ce este foarte curent, deoarece Schumann poate fi abordat chiar și de începători. Repertoriul lui se adresează extremelor: începători și virtuozi. Nu prea există dificultăți mijlocii. Pasiunea mea propriu-zisă a început în adolescență, abordînd lucrările destinate concertelor. Cu domnul Delatolla am lucrat Studiile Simfonice. La Conservator, primele două Sonate. Atunci mi-am dat seama că această muzică exprimă stări sufletești pe care le simțeam și eu, dar pe care nu puteam să le scot la lumină, nu le puteam numi. Ca și cum Schumann vorbea o limbă pe care și eu voiam să o învăț dintotdeauna. Succesul la Concursul Schumann de la Zwickau în 1996 m-a încurajat, întărindu-mi convingerea că eram pe drumul cel bun pentru a-l înțelege. Ce eforturi speciale, de organizare, de înregistrare și cît timp v-a fost necesar să realizați această integrală live? De fapt, dorința de a cînta în concert integrala s-a ivit chiar în anii 2000. Am găsit recent un dosar din 2001, prezentat la sponsori, în care propuneam deja 16 concerte. Dar a durat cam 10 ani pentru ca toate condițiile materiale să fie îmbinate. Sala Bizantină a Ambasadei României de la Paris (în care am cîntat și înregistrat toate concertele) s-a deschis în 2011. Tot în 2011 a sosit la Paris doamna Yvette Fulicea ca ambasador plenipotențiar, dînsa mi-a oferit această posibilitate de colaborare pe termen lung (5 ani: 2012-2016). Casa de discuri La Dolce Volta s-a creat și ea în 2010. Iar pianele Yamaha au creat în 2010 modelul CFX, care este extraordinar, și pe care am cîntat toată integrala. Ați vorbit în repetate rînduri de originalitatea, de poezia și fragilitatea opera pentru pian a lui Schumann. Tehnic, evocați contrastul, elipsele care dau impresia unei adevărate rupturi de ritm. Ce calități a cerut pentru dumneavoastră această muzică? Schumann scrie o muzică de esență vocală, polifonică, bazată pe inspirație, pe spontaneitate. Nu din întîmplare, referința lui absolută este muzica lui Bach. Îi sfătuia pe tinerii interpreți (scriind despre Clavecinul bine temperat): „Să vă fie pîinea voastră cotidiană“. În nenumărate piese, Noveleta nr. 8, Humoresca, Fantezia, el indică: Vocea din depărtări, Vocea intimă, Vocea interioară… Pe de altă parte, Schumann vedea pianul ca pe un cor sau ca pe o orchestră. Despre Studiile Simfonice, el scria Clarei Schumann: „vreau să explodeze limitele pianului“. Aceasta înseamnă pentru noi, interpreții, că fiecare deget este o linie vocală sau un instrument. Deci există mari cerințe de fantezie timbrală, de imaginație coloristică, polifonică. Și o frazare demnă de cei mai mari cîntăreți. Ca să nu mai vorbim și de energia dezlănțuită pe care o cer marele piese de piano solo. Dintre portretele dumneavoastră, am ales aceste cîteva linii ale producătoarei Judith Chaine care va definește ca fiind „atentă, curioasă, fără frică de nimic“. Ce mai trebuie adăugat? Poate energie, fantezie, naturalețe. Filarmonica din București a deschis sezonul 2018 cu un concert la Ateneu în care prezentați Concertul pentru pian de Schumann, sub bagheta lui Christian Badea. Cum a fost acest concert? Era pentru prima oară cînd reveneați pe scena românească după plecarea la Paris? Nu a fost prima oară cînd am revenit la București. Am cîntat deseori cu Orchestra Națională Radio. La Ateneu în anii 1995-1996 am cîntat de mai multe ori în stagiunea camerală, în trio cu Aurelian Octav Popa și violista Sanda Crăciun Popa. Apoi, în 2007, am cîntat pentru prima oară cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, Iar în 2011, tot la Ateneu, cu Orchestra Fundației Gulbenkian, pentru Festivalul International Enescu. Dar în ianuarie 2018 a fost o ocazie specială și foarte emoționantă, pentru deschiderea celei de a 150-a Stagiuni a Filarmonicii, o mare cinste pentru mine, în plus cu compozitorul meu preferat! Ce este esențial „românesc“ în ma­niera dumneavoastră de a aborda muzica în general și pianul în special ? O anumită spontaneitate, naturalețe în abordarea interpretării. De asemenea cultivarea tușeului, a sunetului rotund, timbrat dar relaxat, fără nici o reținere din braț, ceea ce este pecetea școlii domnișoarei Muzicescu. Ideea de a fi ca un pictor al sunetelor, de a găsi cele mai multe nuanțe, culori posibile, în așa fel încît pianul să nu mai sune a pian, ci ca un ansamblu vocal sau orchestral.

Interviu realizat de Dan BURCEA

" ["post_title"]=> string(61) "„În interpretare, caut spontaneitatea şi naturalețea“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(50) "in-interpretare-caut-spontaneitatea-si-naturaletea" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 15:14:02" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:14:02" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196331" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#18970 (24) { ["ID"]=> int(196296) ["post_author"]=> string(4) "1853" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 13:28:30" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:28:30" ["post_content"]=> string(9680) "La final de 2018, ultimele evenimente politice din regiunea Balcanilor de Vest au reprezentat apogeul unui an marcat de lansarea unor propuneri de „schimb de teritorii“, măsură menită a pune capăt disputei teritoriale între Serbia și fosta sa provincie Kosovo, după șase ani de negocieri mediate de Bruxelles. Potrivit scenariilor vehiculate de liderii politici din ambele state, Valea Preșevo din sudul Serbiei, unde populația este în cea mai mare parte de etnie albaneză, ar trebui „alipită“ teritoriului Kosovo. Și, în schimb, Serbia va restabili controlul deplin asupra zonei dominate de etnici sîrbi din Kosovo, la nord de rîul Ibar, care trece prin inima orașului Mitrovica. Ceea ce la prima vedere pare un nevinovat „transplant“ de sîrbi cu albanezi și o „corectare“ a liniilor entice istorice este, în realitate, dovada vie că Balcanii încă nu se vindecă de istorie. Toate aceste măsuri și propuneri contravin avertismentelor și criticilor venite atît din partea Uniunii Europene, cît și a NATO, ai căror reprezentanți afirmă că există potențialul unei destabilizări accentuate a situației din regiune, și așa fragile. Faptul că în anul 2018 continuăm să discutăm despre procese de „omogenizare etnică“ și schimbarea peste noapte a hărților prin retrasarea etnică a granițelor e, poate, cea mai îngrijorătoare evo­luție de la Războiul din Kosovo încoace. La asta reducem pacificarea regiuniii – la o cinică retrasare de granițe? Atît putem? În acest context marcat de disensiuni și conflicte care îngreunează cooperarea la nivel regional, este important de observat modul în care se raportează artiștii la granițele reale și imaginare din regiune, în cadrul unor evenimente culturale organizate în România, stat care a preluat recent preșe­dinția Consiliului Uniunii Europene și care sprijină parcursul european al Balcanilor.   În 2008, Kosovo devenea cel mai nou stat autodeclarat independent din Europa, în urma secesiunii de Serbia. La zece ani după, statalitatea sa este încă pusă grav sub semnul întrebării. Cinci state din UE nu îi recunosc independența (printre care și România) și momentan este singurul stat din Balcani unde cetățenilor li se cere viză pentru a călători în alte state europene. Dacă, la nivel formal, autoritățile kosovare sînt încă dedicate integrării euroatlantice, recentele evenimente demonstrează că noul stat din inima Balcanilor a deviat dramatic de la acest parcurs. Cel mai recent, în luna noiembrie 2018, pentru a se răzbuna pe lobby-ul agresiv al Serbiei de a i se refuza acceptarea în Europol, Priștina a majorat cu 100% tarifele la importurile din Serbia (cel mai important partener economic al Kosovo…). Mai recent, deputații săi au votat pentru crearea unei armate naționale, independentă de forțele NATO care asigură, încă din 1999, securitatea în regiune, decizie ce încalcă prevederile internaționale și inclusiv propria Constituție din Kosovo. Dar nu putem înțelege nimic din aceste evenimente din Balcani, fără a-i înțelege istoria alambicată. Procesul de destrămare a Iugoslaviei, început în 1991, s-a prelungit pe o perioadă de aproximativ două decenii (dacă considerăm Războiul din Kosovo din 1999 ca o ultimă fază a acestui proces) și a adîncit „stigmatizarea“ regiunii Balcanilor în ochii Vestului „civilizator“. Perspectiva de aderare la Uniunea Europeană, deschisă statelor din Balcani începînd cu anul 2003, a ținut loc și de reconstrucție postconflict, în speranța unui transfer de „identitate europeană“ tip panaceu. La nivel simbolic însă, caracteristicile „balcanice“ se găsesc într-o varietate de discursuri culturale, politice și media, care promovează ideea unui anumit tip de „disfunc­ție“ cronică ce persistă în această regiune de cîteva decenii. Așa apare „balcanismul“, conceptul definit de Maria Torodova în 1997 (în română, Balcanii și balcanismul, Editura Humanitas, 2000) ca fiind procedeul discursiv prin care Balcanii sînt definiți ca acel „Celălalt“ al Europei. Acesta se referă la reducționismul discursului vestic despre exotizarea și demonizarea Balcanilor, asociați cu fenomene negative: conflictul armat, purificare etnică, fragilitate statală, moștenirea conflictului, etno-naționalismul, divizarea, tranziție întîrziată, șomaj, corupție etc. Situația actuală din Balcani seamănă cu un puzzle ce pare imposibil de rezolvat. Istoria complicată a regiunii din vecinătatea Româ­niei a condus la o situație politică dificilă și la multiplicarea granițelor. În ciuda acestor evoluții, cooperarea culturală între țările din Balcani a înflorit în ultimii ani și a creat noi spații de exprimare artistică, mai ales pentru cei „captivi“ între granițe și chiar dincolo de acestea. Pot proiectele culturale șterge granițele în Balcani? Cum ar trebui țările din regiune să se confrunte cu trecutul dureros pentru a depăși captivitatea „diferențelor“ atît de greu de relativizat și de deconstruit? Ce știm, de fapt, despre Balcani, dincolo de clișeele conflictelor recente și de imaginea de marginalitate proiectată prin ochii Vestului? Pentru a răspunde acestor întrebări, dar și multor altora, un grup de voluntari – antropologi, manageri culturali, experți în cinematografie și imagine, coordonați de Cristina Hurdubaia – organizează, de patru ani, în cadrul Muzeului Țăranului Român din București, ceva ce pare un festival de film antropologic dedicat Balcanilor, dar care, în realitate, devine un spațiu de chestionare, explorare și (auto)cunoaștere a diversității culturale din vecinătatea României. Între 29 octombrie și 4 noiembrie, a avut loc ediția a IV-a a Festivalului Internațional de Film Documentar Antro­pologic „Culese din Balkani“ – singurul festival din România dedicat acestei regiuni, cu mize antropologice, ce promovează produsele culturale autohtone din Balcani (și extra‑Balcani, prin crearea unei secțiuni speciale) și care facilitează accesul la cultura acestora cu scopul de a crea conexiuni interculturale. Pe 29 octombrie a avut loc prima dezbatere din cadrul Festivalului, intitulată Artiști între granițele Balcanilor, cu o serie de invitați din regiune și din România: Veton Nurkollari (cofondator al Festivalului de Film Docu­mentar Dokufest, Kosovo), Yll Citaku (regizor din Kosovo), Aida Šošić (cîntăreață în trupa „Aida și noi“ și expert în domeniul teatrului, originară din Bosnia-Herțegovina, stabilită în România), Veroniki Krikoni (cofonda­toarea Festivalului de Scurtmetraje „Balkans Beyond Borders“, Grecia) și Alex Trăilă (consultant de film, consilier de afaceri europene la Centrul Național al Cine­matografiei, România). Ei au vorbit despre provocările cu care artiștii se confruntă în privința granițelor din Balcanii post-conflict și au explorat moduri inovatoare de a trece peste ele. Discuția a fost organizată și moderată de mine și a abordat modurile creative prin care cooperarea culturală și regională estompează granițele politice din Balcani, aducînd oamenii mai aproape unii de alții, dincolo de traumele reale sau imaginate și construite politic. În cadrul evenimentului găzduit la Clubul Țăranului, a avut loc și vernisajul expoziției foto intitulate Cînd Prizren depășește granițele: DokuFest. Expoziție foto despre puterea cooperării culturale în Balcani, organizată de Monica Andonie și Ioan Suhov (România), cu sprijinul echipei DokuFest și finanțată de Kosovo Open Society Foundation (KFOS). Pe 31 octombrie, i-am adus împreună, în cadrul Festivalului, pe traducătorii unor cărți excelente dinăuntrul și din afara Balcanilor, apărute recent în limba română (Mariana Sipoș, traducătoarea romanului Fiica Estului de Clara Uson, la Editura Polirom, și Anca Dumitrescu, traducătoarea cărții de memorii Cartea vieților mele de Aleksandar Hemon, Editura Black Button Books), precum și cercetători români (Antoaneta Olteanu, etnolog). Dezbaterea s-a centrat pe analiza „balcanismului“ în contextul procesului de manifestare a unei identități europene în Balcani, invitînd la o reflecție critică asupra „reducționismului persistent și stereotipiei Balcanilor“ în dis­cursurile Vestului, prin lumina celor două cărți. Între 1 şi 4 noiembrie, publicul bucureștean a putut viziona cîteva zeci de filme despre Balcani, o parte dintre acestea în premieră difuzate în România, incluzînd și secțiuni speciale despre țări invitate (cum a fost Ucraina anul acesta), precum și colaborări cu festivaluri de film din regiune, precum DokuFest (Kosovo), cel mai mare festival de film documentar din sud-estul Europei, sau Balkans Beyond Borders. Festivalul a beneficiat anul acesta și de sprijinul financiar al Reprezentanței Comisiei Europene în România. Cînd am tras linie, am putut concluziona: Balcanii sînt plini de granițe încă sîngerînde, reale, dar și imaginate, de blocaje în trecut precum și de explozii de diversitate și frumusețe brută, de comunități unite și deschise spre scrierea unei alte istorii. Identitatea lor europeană începe fix acolo unde se termină politizarea diferențelor meschine, cu accent pe cooperare, nu pe izolare.   Miruna VLADA este scriitoare, cercetătoare specializată pe Balcani, SNSPA" ["post_title"]=> string(43) "Unde încep și unde se termină Balcanii?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(38) "unde-incep-si-unde-se-termina-balcanii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 13:28:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:28:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196296" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#18971 (24) { ["ID"]=> int(196298) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 13:37:05" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:37:05" ["post_content"]=> string(4849) "

Yll CITAKU: Graniţe

Ar putea suna a clișeu, dar trebuie să o spun: București (bukur esht), în limba mea, înseamnă „este frumos“. Avem cuvinte în comun. E ceva atît de mistic pentru mine. Sînt Yll Citaku. Un artist. Prezint la București un film despre o tradiție foarte veche a populația Torbesh, care trăiește în Balcani, munții Sharr. O frumoasă pictură pe fața unei mirese. Sper că acest film vă va oferi ceva bun. Nu sînt un bun orator. Am luat niște notițe și sper că acestea vor avea sens. Îmi place să filmez oameni și locuri... triburi... munți... ritualuri... Nu vreau să fiu identificat în relație cu țările, ci cu munții, rîurile și mările. Locuiesc lîngă rîul Drin, în cîmpia păsărilor. Acolo este casa mea și sînteți bine‑veniți. Balcanii... Cultură... Frontiere... Schim­bări... Acestea sînt cuvintele care ne-au adus împreună astăzi aici. Există atît de multe de dat și de luat de la unii la alții. Sîntem simultan diferiți și asemănători, aceasta este frumusețea. Știu că, mergînd în munți, ați putea deveni sursa de hrană pentru un urs, dar a nu putea vizita Bucureștiul sau Manneken Pis din Bruxelles din cauza oamenilor, cei la fel ca noi, nu este prea isteț pentru specia umană. Sper ca în anii ce vin, cînd oamenii se vor gîndi la trecut, vor fi surprinși, încercînd să înțeleagă că nu am putut călători liber pe planeta noastră. Mentalitatea politică trebuie să se schimbe. Mai cu seamă în Balcani. Astăzi, lumea virtuală ne consumă cea mai mare parte a timpului. Ne mișcăm rapid într-un necunoscut atrăgător. Sîntem online. Trăim în micro-găuri negre... fără a fi con­știenți de asta. Ignorăm trotuarul sau șoseaua... avînd mintea ocupată în diferite realități. De la vise pînă la navigarea pe telefon și micul dejun, în fereastra de lucru a calculatorului... înapoi la telefon și masa de prînz... apoi plimbare rapidă în așa-zisa natură... stil de viață bio... dintr-un loc în altul, dintr-un spațiu în altul... de la o cameră la alta... zi și noapte... intervale de timp atemporale. Sîntem străini pe Pămînt. Pe propria noastră planetă. Noi, ca parte a diversității planetei, aparținîndu‑i ei. Excavăm pămîntul și îl trimitem în spațiu. Nu ar trebui să divizăm scuturile pămîntului sau vom rămîne fără plante. Sîntem una dintre numeroasele specii deosebite care fac parte din ceva pe care îl numim planeta Pămînt. Nu știm cum își numesc urșii planeta lor... la fel balenele sau păsările. Excavăm pămîntul pentru a obține electricitate și a crea moarte comodă în peșterile noastre modelate. Nimănui nu-i plac războaiele și, totuși, acestea încă se petrec. Nimănui nu-i plac orașele cu aer toxic și, totuși, trăim în ele. În țara mea, în anii ‘90, granița era pe străzi. Nu existau hrană în frigider, nici slujbe pentru muncitori, părinți, oameni, nici școli pentru elevi și studenți. Toți acționam ilegal. Aveam 11 ani. Au fost proteste violente. Am mers la școală în case particulare. Boicot timp de șapte ani. Tortură... stare de asediu... conflict... omoruri... război. A fost lupta poporului meu pentru libertate, construind o nouă stare de spirit, instaurînd legea. De cînd s-a încheiat războiul, în 1999, și pînă acum, multe s-au schimbat. Frontierele s-au mărit. Călătoria a devenit mai prietenoasă... dar nu mai prietenoasă ecologic. Nu știu ce s-ar fi putut întîmpla dacă frontierele ar fi fost toate deschise... ca și cum ai călători oriunde pe pămînt... dar ne îndreptăm spre asta. Concurența devine din ce în ce mai mare, pentru film, muzică și cultură. Dar cred că trebuie să se deschidă la un moment dat. Uneori cred că „nu ne vom deschide“ chiar dacă este deschis. Poate este ceva caracteristic acestei generații. Sînt un copil al anilor ‘90. O nouă ordine a venit. Un nou val, propagat de o nouă generație, și sper că voi fi prin preajmă să mă bucur de el.   Poem-performance citit de de Yll Citaku, regizor din Kosovo, la dezbaterea din 29 octombrie de la București, prezent, în cadrul Festi­valului „Culese din Balkani“, și cu filmul său Nusja jone (Mireasa noastră), 2017, coregizat împreună cu Nita Deda. Traducere de Dragoș Ioniță." ["post_title"]=> string(8) "Graniţe" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(7) "granite" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 21:48:07" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 18:48:07" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196298" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#18972 (24) { ["ID"]=> int(196301) ["post_author"]=> string(4) "3858" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 13:43:51" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:43:51" ["post_content"]=> string(9305) "Regizorul Veton Nurkollari este cofondatorul și directorul artistic al Festivalului Internațional de Film Documentar DokuFest din orașul Prizren, Kosovo, unul dintre cele mai mari evenimente culturale din regiune. De asemenea, el este unul dintre curatorii DokuPhoto, o expoziție anuală de fotografie documentară care se desfășoară simultan cu festivalul de film. Este membru al Comitetului consultativ al Centrului Documentar Balcanic și membru al comitetului de selecție în cadrul proiectului „Cinema Eye Honors. Veton este membru al Parlamentului European Cultural și al Academiei Europene de Film, fiind, de asemenea, unul dintre membrii fondatori ai Proiectului de Cinema din Albania (The Albanian Cinema Project), contribuind la conștientizarea mai profundă a situației arhivelor albaneze de film prin proiecții la DokuFest. În prezent, el este implicat în promovarea cinematografiei documentare în zonele rurale din Kosovo prin proiectul intitulat „Cinema at Your Door, una dintre numeroasele inițiative de expoziție și educație din cadrul organizației DokuFest.     În calitate de membru cofondator al unuia dintre cele mai mari festivaluri de film documentar și de scurtmetraj din Sud-Estul Europei și al celui mai important festival cultural din Kosovo, aș fi foarte interesată să vă întreb care e povestea DokuFest – cum a început totul și care a fost motivația din spatele acestuia? DokuFest a început în 2002 ca o inițiativă a unui grup de oameni care aveau ca scop relansarea unei vieți culturale aproape inexistente în orașul multicultural Prizren, la doar trei ani după Războiul din Kosovo. Ideea simplă de a prezenta filme documentare și de scurtmetraj timp de trei zile a crescut rapid la un important festival de film și la un eveniment cultural de amploare. An de an, am adăugat cîte ceva nou. Ne-am transformat împreună cu societatea. Există, probabil, cîteva motive pentru care DokuFest a devenit un proiect atît de reușit, ce lasă propria sa amprentă culturală în Europa. Unul dintre motivele succesului este faptul că am avut un program de înaltă calitate încă de la început, o selecție foarte atentă, iar Festivalul nu a făcut niciodată compromisuri în acest sens. Un alt motiv este faptul că Festivalul se unește cu orașul și peisajul care îi aparține. E de ajuns să vezi două-trei imagini cu locurile unde se difuzează filmele în aer liber în Prizren ca să înțelegi la ce mă refer. Atmosfera e absolut unică. Și aș adăuga că cel mai mare avantaj al Festivalului DokuFest sînt voluntarii săi. De asemenea, DokuFest a fost implicat în numeroase proiecte diferite, transnaționale, ceea ce face ca întreaga organizație să fie mai puțin dependentă financiar, susținîndu-se singur. Fiecare ediție a DokuFest are o temă unică, cu un mesaj pentru public: „protestul punk, „frontierele, „migrația, „viitorul – de unde provine inspirația pentru aceste teme? Care este scopul lor? În ultimii cinci ani, DokuFest alege în mod regulat o tematică și își construiește o parte din program în jurul ei. Inspirația noastră pentru temă vine în mare parte din preocupările noastre de zi cu zi, cum ar fi schimbarea, viitorul sau altele. Unele teme par a fi controversate, dar noi nu ne sfiim de ele pentru că dorim să provocăm publicul la dezbatere. Care sînt cele mai mari provocări pentru dvs. în calitate de director artistic al Festivalului? Ați simțit vreodată nevoia de a renunța? Cea mai mare provocare din fiecare an pentru mine este legată de selecționarea filmelor și de faptul că trebuie să excludem atît de multe filme care îmi plac. Din fericire, încă mă bucur de ceea ce fac și nu am simțit nevoia de a renunța. Încă. Din cîte am înțeles, aveți, de ase­menea, experiență în fotografie, fiind unul dintre curatorii DokuPhoto, o expoziție de fotografie documentară organizată în fiecare an în timpul Festivalului. Ce părere aveți despre tema principală a expoziției de fotografie pe care am organizat-o la București, dedicată Festivalului DokuFest: „Cînd Prizren depășește gra­nițele: DokuFest și puterea cooperării culturale în Balcani? Credeți că fotografiile au puterea de a schimba percepții profund înrădăcinate sau de a învinge ignoranța cu privire la anumite subiecte? Mi-a plăcut foarte mult expoziția pregătită la București și aș dori să vă felicit pe dumneavoastră și colegii dumneavoastră. Textele de sub poze mai ales au fost excelente! E nevoie ca imaginile să fie „completate“ uneori de cuvinte. Desigur, fotografia are uneori puterea de a schimba percep­țiile în jur. Dar ea de una singură nu poate mai mult decît putem noi, ca actori individuali, cu toate emoțiile și cu rațiunile noastre alambicate. Ce părere aveți despre cooperarea transnațională între artiști? Cît de importantă este colaborarea cu alte culturi în domeniul artei, în special în fosta Iugoslavie? Consider că este vitală cooperarea, mai ales pentru că ea este fie absentă, fie foarte firavă în alte domenii. Ceea ce face cooperarea culturală și mai importantă. Ca o gură de aer. Din fericire, în prezent există o cooperare satisfăcătoare în regiunea fostei Iugoslavii. În opinia dumneavoastră, cît de mult interferează politica cu proiectele și parteneriatele artistice din regiunea balcanică, sau intervine ea cîtuși de puțin? Finanțările sînt conduse, de obicei, de agende politice înguste, chiar și în cazul donatorilor internaționali. În acest context, artiștii pot fi cu adevărat liberi în proiectele lor? Nu cred că politica interferează foarte mult cu proiectele artistice, cel puțin nu este cazul în Kosovo. Dar aceasta nu înseamnă că politica rămîne departe de artă, deoarece multe instituții de artă din Kosovo depind de politică. Dar artiștii pot fi cu siguranță gînditori liberi și, pentru mine, acei artiști care se apropie prea mult de politicieni sînt, de fapt, cei mai problematici. Cum vedeți viitorul proiectelor artistice, cum ar fi, de exemplu, Festivalul DokuFest, în regiune pentru următorii zece ani? Credeți că se va schimba ceva sau va rămîne la fel? În zece ani văd DokuFest ca unul dintre principalele noduri de rețea pentru tot ceea ce ține de industria documentarelor în această regiune. Ne puteți împărtăși experiențe din trecut cu privire la cooperarea culturală cu artiști români? De asemenea, v-ați confruntat cu bariere de orice fel în colaborarea cu artiști din țări care nu recunosc Kosovo ca stat independent? La DokuFest am difuzat multe filme din România și de acum înainte vor începe cooperări culturale mai importante, fie cu festivaluri de film similare, fie cu evenimente culturale ale unor organizații nonguvernamentale din România. Deschiderea față de filmele românești a fost foarte mare și am avut și cîțiva producători și regizori din România care au participat la programul anual de formare „Discovery“ din cadrul Centrului Documentar Balcanic la DokuFest și care au fost premiați în cadrul Festivalului (cum este domnul Alexander Nanău). Nu văd decît bariere formale, dar arta nu ține cont de ele. Colaborarea în mediul cinematografic cel puțin dintre Kosovo și România, precum și alte țări care nu recunosc Kosovo, e foarte bună și poate deveni, desigur, și mai bună. Dar ține de noi. În cele din urmă, aș dori să vă pun o întrebare de interes în special pentru publicul român sau pentru persoanele care știu foarte puțin despre viața artistică din Kosovo: care credeți că sînt principalele elemente originale pe care comunitatea culturală a artiștilor din Kosovo le poate oferi lumii? Ce este unic în ceea ce privește Kosovo în termeni culturali și pe care străinii ar trebui să-l descopere? Kosovo are o cultură foarte diversă, și asta reprezintă o mărturie a diversității populației sale și, dacă ar și vizita Kosovo, ar trebui să exploreze moștenirea culturală: cultura cafelei, de exemplu, atît de răspîndită și reinterpretată, și ritualurile din jurul ei, numeroasele sale festivaluri, precum DokuFest, Anibar, Doku:Tech, muzeele sale etnografice și de istorie etc. Kosovo te poate surprinde plăcut în orice moment, acolo unde te aștepți mai puțin. Și e atît de aproape de România, totuși...   Interviu realizat în limba engleză și tradus de Monica ANDONIE, cercetătoare la Institutul de Cooperare și Dezvoltare Internațională, SNSPA, București" ["post_title"]=> string(87) "„Din fericire, există o cooperare satisfăcătoare în regiunea fostei Iugoslavii“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(76) "din-fericire-exista-o-cooperare-satisfacatoare-in-regiunea-fostei-iugoslavii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 13:43:51" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:43:51" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196301" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#18973 (24) { ["ID"]=> int(196314) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:42:01" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:42:01" ["post_content"]=> string(14965) "Livius Ciocârlie (n.7 octombrie 1935, Timișoara) este un nume cu greutate pe piața culturală românească. Cu o bună cotă la bursa valorilor literare autohtone în interiorul breslei, cu totul necunoscut marelui public. N-ar fi singurul în această situație. Din păcate. Pentru noi, în primul rînd, opinia publică românească fiind tributară mediei care ocupă toată scena și configurează piața muncii intelectuale. Apari la TV și te dai în stambă prin ziare, exiști; nu apari, ești băiat gigea, dar nu exiști. Punct. Figură distinsă și discretă de universitar cu aerul de om preocupat numai de treburi serioase, prozatorul-povestitor Livius Ciocârlie, deghizat în neobosit diarist, se dezvăluie greu. Dovada, cărțile publicate pînă acum. Eseuri, comentarii critice, note de lectură și mai ales un efort constant de a înțelege ce e cu el și cu viața dumnealui. Chiar și romanele sale – Un Burgtheater provincial (1984) și Clopotul scufundat (1988) – sînt exerciții de a ficționaliza realități percepute pe cont propriu din lumea imediată. Oricum am suci lucrurile – și lecturile! –, Livius Ciocârlie rămîne să fie devoalat de radiografii atente ale cărților sale și redescoperit ca un cititor-comentator și, în mod cert, ca un cronicar direct al lumii din preajma noastră. Cîteva apariții recent televizate – unde aerul dezabuzat și resemnat de „personalitate culturală“ (ceea ce-i repugnă!) – îi pun în valoare spiritul de observație de a comenta lucid/acid lumea din preajmă, ceea ce ar putea relansa interesul pentru un fin eseist și rafinat cititor nu doar de literatură. Pentru că sînt suficient de numeroase volumele sale de pînă acum pentru a impune o personalitate a culturii contemporane și un personaj al literaturii române. Am la îndemînă ca ofertă de lectură o recentă – octombrie 2018 – apariție editorială. Se numește Viaţa în paranteză (Editura Tracus Arte, 2018, ediția a II-a revăzută și adăugită, cu pasaje marcate în text, comentarii, adnotări și precizări care completează și nuanțează poveștile din prima ediție, Jurnal 1995-1997 – Premiul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, în 1995), volum care vine în prelungirea unui șir întreg de volume cu iz memorialistic. Tonul narării e egal cu sine, intrările aleatorii. Politicul şi ideologicul nu au un interes prioritar (observațiile nu lipsesc), dar sînt estompate de mulțimea de mici întîmplări și portrete. De toate felurile, masculine sau feminine. Apar colegi de breaslă sau parteneri de șuetă – se joacă și tenis, colegul Ioan Hollender talentat la toate –, nu sînt evitate nici locantele ce împînzesc multiculturala urbe. Anii trec, problemele cam aceleași, nu și lecturile. Învîrtitul în jurul cozii dă și rezultate. Viața trece oricum. Unele pasaje decupate printre numeroasele observații sînt povestiri în sine, legate de viața/destinul unui om sau al altuia – proză-proză de mare intensitate. Notele şi adăugirile din 2018 la cele trăite şi notate cu ani în urmă sînt recalibrate și putem reconstitui măcar viața unui oraș universitar, dacă nu a unei întregi Românii, mai mult sau mai puțin, sub Ceaușescu și a acoliților lui locali. Săritul prin timp și spațiu – la București sau prin Banat, pasajele franceze nu lipsesc – ne mai spune cîte ceva și despre oamenii care populează cartea. Nimic nu rămîne în paranteză, nici măcar viața. Care curge, curge, curge, precum Sena pe sub Podul Mirabeau din poemul lui Apollinaire. Mihai Giugariu (n.1929, Chișinău) face parte din categoria scriitorilor români puțin citiți și rar citați. Nu stau să verific dacă apare în indexul de nume al Istoriei… lui Manolescu – e un criteriu și acesta –, un eminent eseist precum Luca Pițu nu figurează nici el, pe 14 ianuarie e ziua lui de naștere, n-o să-l pomenească nimeni, așa cum toți cei care-l omagiază pe Eminescu pe 15 nu se gîndesc și la Anton Holban, un prozator meritoriu altminteri, pe care eu personal îl apreciez foarte tare etc. – dar în mod cert numele lui Mihai Giugariu rămîne puțin vehiculat. Dincolo de cărțile lui, care chiar există. O mică notă biobibliografică de pe verso-ul paginii de gardă al noului său op – Psalmii călătorilor (Editura Compania, 2018) – ne oferă cîteva date suplimentare despre viața și opera unui scriitor discret. În fine, cine vrea să afle mai multe despre Mihai Giugariu o poate face și pe net. Noul volum are dimensiuni rezonabile, chiar dacă lectura nu e chiar foarte simplă. O proză complexă, aparent lineară ca discurs epic, browniană altminteri, cu puține personaje – doi oameni, o femeie, Angela, și un bărbat, Angel, plus un măgar, care „bîntuia neobosit cărările Terrei“ – printre puținele precizări legate de spațiul și timpul infinit ale unei narațiuni ca o bandă Moebius. Aparent complicată, pe atît de simplă și profundă ca un Coral de Bach, dacă îi prinzi șpilul. Sau cum să spun? „Între două limite se petrece totul. Și ceea ce știu, și ceea ce nu știu. Rup o bucată din lumea mea și o arunc peste gardul timpului ca să nu mi se piardă urma. Dar în ce cheie vor cînta urmașii și ce vor înțelege ei din semnele noastre? […] Nimeni nu are curajul să despartă pajiștea de noroi. Vă propun să încercați. Rămîne doar să aflați cheia jocului“, sîntem avertizați din preambulul romanului, care ne plimbă într-o lume fără contururi ferme, fără gravitație și greutate specifică. Dimensiunile sînt altele, ca și o căutare de sine, de înțelesuri, de noi eresuri. Multă poezie și metafizică, o călătorie vag inițiatică, tărîmuri ce nu există, zi, noapte, mult alb prin care perechea angelică, cum e numită de către un narator care peripatetizează alături de ei în căutarea unui Dumnezeu, ce ar putea oferi răspunsul la toate neliniștile și interogațiile posibile. Orașe fără nume, dar și arginți, pămînt, apă, stări, emoții, măgarul scurmă și el pajiștea, ce să facă și el, rare elemente reale ce vor să coloreze un peisaj halucinant, pielea de Cordoba sau cornul francez sînt și ele pomenite, precum o bucățică de lemn într-un colaj abstract cu elemente figurative de Kurt Schwitters, această stufoasă naraţiune poate fi citită și ca o alegorie, sînt ultimele cuvinte care închid narațiunea. Poate așa și este, ni se dă totul mură-n gură, și noi căutăm un schepsis oferit deja. Nu degeaba tot surîde Gioconda la noi, și tot îi căutăm un înțeles. În mod cert, un roman bine articulat, o proză cu extrem de multe imagini, un film gustos și dens ca un pahar de vin vechi, de la Cotnari, de opt ani, de la surorile Terente, cum îi plăcea lui Sadoveanu să bea în tihna cerdacului de la Vovidenia. Într-o Serie de autor ce ar vrea recuperarea unui scriitor pus la index de multe decenii, mai apare un op. Se numește, cam hazardat, după gustul meu, O femeie pentru Apocalips (Editura Vremea, 2018, ediție revăzută, după ce varianta originală, Une femme pour l’Apocalypse, a apărut în 1968, traducere din limba franceză și o prefață – Dincoace de cuvînt, cu multe confesiuni amicale, plus utile explicații și informații lămuritoare, de Mihaela Pasat), și aparține unui scriitor cu statut incert. Despre Horia Vintilă este vorba. Cu un trecut politic și existențial care apasă și influențează și astăzi asupra operei, vom încerca să deslușim doar înțelesurile unui roman. Alcătuit pe o tramă narativă cu multiple fațete simbolice, o poveste de iubire dintre o Blanca și un Manuel, personaje exponențiale pentru un întreg univers de dincolo de timp și de istoria Spaniei, pe unde sîntem mereu purtați. Trei reprezentanți ai unor diverse și deseori antagonice culte – un arab, Alfarabi, un spaniol, Xavier, și un evreu, Aben Halevi – completează și ramifică semnificațiile pastei epice, dînd și alte dimensiuni istorico-religioase. Tot labirintul epic, o lungă poveste redată cu multe vîlvătăi epice – de altfel, tot ce ține de foc (incendiu, scînteie, pîrjol, jar, fum, lumînare etc.) este supralicitat și duce la o deplasare temporală, într-un soi de ascensiune spre un infinit al eternității, neantului. Zgomote și sunete de tot felul însoțesc această mișcare dantescă, aducînd în plan sonor ceea ce este fascinant, halucinant în plan vizual. Salvarea prin iubire și credință, ca un capăt de drum fără sfîrșit. Nu întîmplător se face apel la Sfîntul Ioan al Crucii, la Maica Teresa și la acel Crucificat, deoarece aparţinem sectei creștine, singura care poate fi persecutată, pentru că se îndîrjește să nu recunoască decît existenţa unui singur Fiu al lui Dumnezeu, cumva în acel registru al marilor pasiuni și credințe. Doar Iubirea și Credința pot salva omenirea, omul, pe noi, bieți păcătoși de toate felurile. Galopul vieții și al morții se termină undeva în Neunde și Nicicînd. O frumoasă parabolă, dar și suculente pagini de mare frumusețe strict literară. Ar fi păcat ca romanul acesta al lui Horia Vintilă să treacă neobservat. Necitit. Cosmin Popa este un tînăr – cît de cît, azi nu se mai știe cînd se termină tinerețea și sau cînd începe bătrînețea, știind bine că istoricii își dau lucrările importante abia la senectute – cercetător la Institutul de Istorie al Aca­de­miei Române, cu studii universitare la Bucu­rești, OK, și la Moscova, Auleo! Azi asta nu mai sună bine pe la noi, în timp ce, acum cîteva decenii, era ceva de bine și sănătos la dosar. Cînd au învățat în URSS și profesorul Ion Ianoși, și tov. Ion Iliescu, dar și Armand Goșu, mai aproape de noi, în Rusia mult hulită pe meleagurile noastre, azi și acum. În fine, toate trec, după cum deja consemnăm. Doctor în istorie, Cosmin Popa este specializat în istoria Rusiei/URSS și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, pentru perioada comunistă și contemporană, harașo, cum ar veni, ceea ce ne duce cu gîndul că e bine așezat și în treburile românești. Ideea e confirmată cu asupra de măsură în volumul cu un titlu incitant, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Știinţe Sociale și Politice (1970-1989) –, apărut la Editura Litera, 2018, cu o prefață extrem de sugestivă și bine articulată pe un subiect delicat și contondent deopotrivă, „Povestea răului: România lui Ceaușescu și ingredientele ei“ de Florin Anghel, care le zice bine: Comunismul a fost o infracţiune. Și este foarte bine că procurori ai istoriei, precum Cosmin Popa, devoalează atmosfera de bucătărie a crimei, și sună foarte la zi. Doar că, pe par­cursul unei cărți extrem de atent documentate și cu finețe elaborate avem mai întîi de-a face cu panoramarea unei stări de fapt, și mai puțin cu formularea intrinsecă a unor capete de acuzare aduse unor intelectuali români. Într-un preambul la întreaga lucrare – scrisă fără opinteli și scrîșnit din dinți, Pentru o metodologie a „ceaușismului“–, autorul se explică și apoi mereu explică, prezintă și comentează exemplar, calm și neresentimentar, apelînd la documente de arhivă, unele puțin cercetate temeinic (precum Fondul CC al PCR, Secția propagandă și Agitație, Secția de istorie-arheologie, Secția Cancelarie sau Fondurile aflate la CNSAS etc.) cum s-a ajuns la cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. Și cum, prin diverse, nu puține, instituții academice, universitare și de partid s-a contribuit, direct și indirect, la politica nefastă a comunismului românesc. Cum într-o ţară fără prea mari tradiţii democratice s-a ajuns de la comunismul ocupaţiei sovietice la instalarea și consolidarea unei dictaturi personale, care a început prin a fi naţională și a sfîrșit prin a fi retrogradă în raport cu evoluţiile din interiorul comunismului sovietic. Povestea cărții este povestea ba­zată strict pe documente a aderării unei (bune?) părți a intelighenţiei românești la propaganda PCR-ului și a mecanismelor sale instituționale. Vechi universitari, școliți înainte de război și cu o bună cotă intelectuală, intră în jocul propagandistic, ca apoi o nouă generație să le ia locul. Prin lupte acerbe pentru accederea la posturi de conducere, dar și prin cultivarea unor orgolii/ambiții/vanități personale, pentru a intra pe sub pielea lui Ceau­șescu. Care-și pun amprenta asupra unui cult al personalității, dar și asupra întregii politici interne și externe a Statului român. Nu am spațiul să dau nume și să urmăresc destine individuale, dar răul făcut a fost mult mai mare decît iese la iveală la o lectură rapidă. De pritocit asupra celor întîmplate. Cu istoria României și a personajelor care au populat o anume epocă. Un remarcabil tur de forță aceste excurs în timpul nu foarte îndepărtat, prin care Cosmin Popa ne reamintește, dacă mai era cazul, că adevărul iese mereu la iveală. Ceea ce nu e chiar rău. Despre acele multe nume de intelectuali și oameni politici români de prim-plan ieri, ieșiți din istorie azi, nu prea avem ce să adăugăm sau să comentăm. Sic transit gloria mundi." ["post_title"]=> string(17) "De toate felurile" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(17) "de-toate-felurile" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 14:42:01" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:42:01" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196314" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#18974 (24) { ["ID"]=> int(196293) ["post_author"]=> string(4) "1147" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 13:08:40" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:08:40" ["post_content"]=> string(11411) "Centrul de Studii Israeliene din SNSPA, împreună cu Editura Corint, au inaugurat o nouă serie editorială prin versiunea românească a unei biografii despre Itzhak Rabin, semnată de profesorul și ambasadorul Itamar Rabinovich. În regiunea mediteraneeană crește un fruct specific, numit în ebraică sabra. Este acoperit de țepi, dar are un miez  foarte gustos și răcoritor. Sabra este numele acordat – cu prețuire – celor născuți pe pămîntul „noului-vechi“ stat. Sabra a devenit un concept în societatea israeliană, ce desemnează o anume „noblețe“. Asupra acestei categorii, imaginarul  israelian a transferat calitățile fructului; țepos în afară, dar în interior, cu „suflet de aur“. Sabra este simbolul trecerii istoriei evreiești de la Diaspora, legată de discriminare, la o viață demnă în propria țară, de la victima pasivă la luptător. Născut la Ierusalim, în martie 1920, Itzhak Rabin a fost primul șef de Guvern israelian sabra. Dar, în același timp, Rabin a fost legat, prin educația primită în casă, de cultura evreiască din Diaspora, familia sa emigrase din Rusia pogromurilor antisemite. Viața și cariera lui Itzhak vor fi croite sub semnul priorităților strategiilor sioniste de dinainte și de după proclamarea Statului. Pentru că transformarea deșertului în pămînt arabil era o necesitate stringentă, agricultura fiind prima dintre priorități, Rabin va urma un bun liceu agricol, la fel ca alți viitori lideri ai Israelului: Shimon Peres, Igal Alon etc. La sfîrșitul cursurilor liceale, primește o bursă pentru a studia hidrotehnica în California. O direcție de studiu ce răs­pundea, de asemenea, unei priorități naționale: depistarea și exploatarea resurselor de apă, de o importanță covîrșitoare pentru o societate ce proiecta să exploateze pămîntul deșertic. Nu va mai pleca, deși avea înclinații pentru inginerie, ca și mama sa. Drumul vieţii sale va urma o altă prioritate, ce se impune în centrul vieții colectivității evreiești din Palestina: cea a securităţii locuitorilor. În 1936, izbucnește în Palestina o puternică revoltă arabă și Itzhak este recrutat în milițiile evreiești de autoapărare.  În acel moment începe lunga sa carieră de ostaș, care îl va duce la cele mai înalte poziții, inclusiv  la cea de șef al Statului Major, în fapt, comandantul suprem al Arma­tei. În 1941, Rabin a fost recrutat în Palmah, unitatea de elită paramilitară, legată de mișcarea sionistă de stînga.  Majoritatea comandanților militari din primele generații ale armatei de apărare a Israelului (Zahal) au fost produse de această unitate. Tînărul locotenent-colonel avea, la sfîrșitul războiului de independență (1948-1949), reputația de excelent ofițer de stat major. Accesul la poziția supremă a fost anevoios și mai îndelungat, din cauza unor rivalități personale. Ca șef al Marelui Stat Major va fi arhitectul celei mai strălucite victorii din istoria Israelului, cea din  Războiul de şase zile, din iunie 1967. Accesul la pozițiile de vîrf ale Armatei îi va deschide, ca și altor cadre de comandă, perspectiva sferei politice. Educația din familie, organizațiile de tineret din Palmah l-au dus firesc în cadrul Partidului Muncii, pe care l-a și condus în două rînduri. Dar Rabin nu a fost niciodată legat de aparatul partidului, avînd numeroase divergențe cu acesta. De aici, tensiunea permanentă cu prietenul și adversarul său Shimon Peres. Drumul în politica israeliană, ca ambasador, ministru și prim-ministru în două rînduri, va fi sub semnul priorităţii supreme: Pacea.  Ostașul Itzhak Rabin a înțeles că securitatea deplină nu poate fi dată de o soluţie politică. În 1969, Rabin era numit în cel mai important post diplomatic pentru Israel: ambasador la Washington. El prelua această poziție avînd o serie de atuuri: a cunoscut, din activitatea sa la vîrful Armatei, cercurile politice americane, cu diversele structuri ale puterii: Casa Albă, Congres, Pentagon etc. De asemenea, avea un prestigiu deosebit ca general victorios în vara lui 1967. Dar avea și obstacole: temperamentul său (nu era foarte sociabil), o anumită stîngăcie în „viața de salon“, obligatorie pentru un diplomat. Henry Kissinger avea să spună, într-o excelentă caracterizare a lui Rabin, „în afară de inteligență și tenacitate, nimic nu îl recomanda ca ambasador. Taciturn, rezervat, contemplativ, aproape agasat de vorbăria goală. Dar integritatea și geniul său analitic, care îi permiteau să ajungă la miezul problemelor, erau impresionante“. Interesant că această apreciere venea de la un înalt demnitar american, care a avut numeroase conflicte cu ambasadorul Rabin. Cert este că, în cei patru ani, ambasadorul israelian are o serie de reușite notorii în consolidarea relațiilor cu Statele Unite, atît pe plan politic, unde Rabin a căutat să consolideze sprijinul Washingtonului pentru revendicările Israelului, cît și pe plan militar, pentru a se asigura întărirea cooperării militare între cele două țări. Relațiile complexe cu clasa politică americană aveau să-i fie de mare ajutor în cele două mandate de premier. În 1974, în contextul demisiei Goldei Meir din funcția de premier, în Partidul Muncii cîștiga ideea candidaturii lui Rabin, care s-a impus în partid, în urma unei confruntări grele cu Shimon Peres. Realizările lui în timpul primului mandat sînt mai puțin cunoscute. Trebuie amintită realizarea de excepțională importanță a încheierii acordului provizoriu cu Egiptul, sub patronaj american. Erau primii pași, care au adus tratatul depace cu Egiptul, în 1978, in timpul mandatului de premier al lui Menachem Begin. Unul dintre elementele negative petrecute în timpul primului mandat, cu grave consecințe ulterioare, a fost nașterea și consolidarea unei grupări de extremă dreapta, Gush emunim (Blocul credincioșilor). Expresie a politizării locuitorilor din așezările din teritoriile ocupate, după Războiul de 6 zile, Blocul era o formație ce unea într-un singur program fanatismul religios și naționalismul xenofob. Ca direcții strategice, erau adoptate disprețul față de statul de drept și violența. Noul premier a sesizat pericolul acestei grupări. El spunea în 1975: O mișcare a colonilor este precum un cancer în țesutul social și democratic al Israelului. O anume lipsă de experiență politică și o anume nehotărîre l‑au făcut să amîne o decizie politică în această direcție. Al doilea mandat de șef al Guvernului va fi obținut de Rabin în 1992. Ne întîlnim cu un Rabin diferit, matur, ce acumulase o îndelungată experiență politică. Ceea ce îi va permite să gîndească și să realizeze obiective importante, ambițioase. Primul dintre acestea era schimbarea agendei politice a Israelului, prin stabilirea de noi priorități. Încă din campania electorală, el se întreba, retoric: „E oare mai înțelept să dăm prioritate investițiilor din teritorii, educației sau luptei contra șomajului? În realitatea zilelor noastre, există două opțiuni: fie să depunem un efort serios pentru încheierea păcii, cu garanția siguranței, fie să trăim veșnic cu sabia în mînă“. Guvernul Rabin a încercat schimbarea direcției bugetelor spre modernizarea zonei deșertului Neghev, în Sud, și a Galileei, în Nord. Un moment important, cu consecințe majore, a fost adoptarea proiectului „Iozma(Inițiativa), care a fost începutul intervenției masive guvernamentale în încurajarea tehnologiilor moderne. Este începutul procesului care a făcut din Israel țara IT-ului, a inovațiilor tehnologice de vîrf. Dar „clipa cea mare“ a celui de-al doilea mandat a fost încheierea acordurilor de la Oslo, după contacte deosebit de complexe cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), condusă de Yasser Arafat. Pentru realizarea acestui acord a fost necesar un efort colosal, în vederea stabilirii unor relații de încredere cu cei mai mari dușmani ai Israelului. Rabin a înțeles adevărul fundamental, că pacea o faci cu dușmanii și că trebuie să discuți cu ei, oricît de încărcat ar fi fost contenciosul relațiilor reciproce. Încheierea, în septembrie, a acordurilor prin care li se recunoștea palestinienilor o autonomie limitată și se stabilea un calendar de acțiuni comune (inclusiv formarea unor forțe de poliție comune) a fost momentul cel mai apropiat de realizarea visului de pace și normalitate. În fond, acordurile de la Oslo erau aplicarea principiului stabilit de comunitatea internațională și acceptat de Ben Gurion, al „celor două state în Palestina“. Pentru generalul Rabin nu a fost ușor să treacă peste bariera psihologică și să dea mîna – la propriu și la figurat – cu dușmanul. A rămas în istorie imaginea semnării tratatului. Rabin, cu greu, îi întinde mîna lui Arafat. Dar o face, pentru că știa că numai astfel poate continua pe drumul păcii! Este interesant că, la ceremonia în care a primit Premiul Nobel pentru pace, Rabin se prezintă ca ostaș, începîndu-și discursul cu menționarea numărului personal din livretul său  militar. În plină perioadă tumultuoasă de aplicare a acordurilor, cu greutăți complexe, generalul Rabin este asasinat de un fanatic evreu în urma unei campanii violente a extremei drepte israeliene de satanizare a lui Itzhak Rabin și a drumului lui către Pace. Asasinatul nu a curmat doar viața premierului, ci și drumul spre pacificarea regiunii. Rareori în istorie, violența criminală singulară are o reușită atît de mare. Nu a fost ucisă doar șansa de pace, ci a fost compromisă ideea că Pacea este posibilă. Putem vorbi de „un al doilea asasinat”, acela al drumului lui Rabin. Acesta și-a găsit expresia în „post-scriptumul“ asasinatului. Este vorba de victoria, în alegerile din mai 1996, a taberei politice care l‑a înarmat – cel puțin ideologic – pe asasinul fanatic. Destinul exemplar al primului sabra pre­mier al Israelului poate și trebuie să ne ajute să înțelegem diverse evoluții politice din Israel, dar și din afara lui. Înțelegem că istoria  nu este un basm în care cîștigă întotdeauna binele și Făt‑Frumos învinge Zmeul cel rău. În viața reală, de multe ori Zmeul învinge. Cîteodată și prin... alegeri democratice. Poate doar înțelegînd bine acest adevăr vom reuși să barăm calea Zmeului. Autorul cărţii, Itamar Rabino­vich, este o personalitate prestigioasă a vieții academice din Israel. Este un om care s-a ocupat de istorie – ca specialist în studierea Orientului Mijlociu –, dar care a și făcut istorie, ca ambasador la Washington și negociator în tratativele cu Siria. Ca rector și președinte al Universității din Tel Aviv a avut o contribuție importantă la modernizarea  sistemului de învățămînt superior israelian." ["post_title"]=> string(12) "Itzhak Rabin" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(12) "itzhak-rabin" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 13:08:40" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:08:40" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196293" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#18975 (24) { ["ID"]=> int(196309) ["post_author"]=> string(3) "198" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:21:34" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:21:34" ["post_content"]=> string(22956) "Onkel Toms Hütte, Dahlem, Berlin, octombrie 2002. Stăteam în gazdă, într-un bloc Bauhaus construit de Bruno Taut la sfîrșitul anilor ’20. Ziua mi-o petreceam în biblioteca Institutului JFK für Nord Amerika Studien, primisem o bursă acolo. Aveam biroul meu și o lampă, citeam cu orele, conspectam. Nu te lăsau cu mîncare în bibliotecă, dar dimineața îmi cumpăram doi covrigi din stația de la Dahlem-Dorf, pe care îi molfăiam, discret, dar cu poftă, în timp ce continuam să citesc. La prînz coboram la parter, unde la intrare, vizavi de dulapurile cu cheie pentru lăsat bagajele, stăteau patru computere cu Windows ’98, la care îmi verificam email-ul. Îmi făcusem recent cont pe Yahoo, fiecare adresă venea cu un spațiu de 4 mb, mi se părea suficient. Apoi ieșeam afară și fumam o țigară. Dacă la computere era coadă, și era mai tot timpul, mai întîi îmi fumam țigara.

„Să te duci să vezi Zidul“

Seara umblam hai-hui prin oraș, luam metroul și coboram aleatoriu într-o stație care-mi suna mai interesant, Hohenzollern Platz, Richard Wagner Platz, Hauptbahnhof, Friedrichstrasse, sau mă dădeam jos, la capăt de linie, și începeam să explorez străzile, ca odinioară Franz Hessel. Doar că eu eram un străin în Berlin, nu știam aproape nimic despre oraș, cu excepția faptului că fusese distrus în război, apoi împărțit în sectoare, pentru ca ulterior să fie despărțit în două de un neverosimil zid care, în cele din urmă, fusese dărîmat, îmi aminteam imaginile de la televizor cu Poarta Brandenburg în spate. Despre zid îmi spusese ceva și taică-meu, care poposise în Berlinul de Est pentru o zi sau două, în cadrul unui tur al capitalelor est-europene, undeva prin anii ’80. Îmi adusese și niște mașinuțe de-acolo, o furgonetă Barkas și un camion IFA de plastic, camionului i se deschideau ușile de la lada din spate. „Să te duci să vezi Zidul“, mi-a reamintit el la plecare. „Dar ce, se mai poate vedea?“, îl întrebasem eu inițial, destul de contrariat. „Da, pe anumite porțiuni l-au păstrat. Ca un fel de amintire, să nu uite oamenii.“ „Bine, și după ce altceva să mă mai uit?“ „Să te duci la Poarta Brandenburg. Eu n-am văzut-o decît de departe.“ „Pe asta o aveam oricum în plan“, i-am zis. „Altceva.“ „Alexander Platz“, a zis taică-meu. „Ce găsesc acolo?“, l-am întrebat. „Destule. E o zonă istorică din centrul orașului. Ai să vezi. Și bulevardul Unter den Linden, bineînțeles. De fapt, dacă mergi pînă la capătul lui, ajungi la Poarta Brandenburg“. „Aha! Toate astea sînt în est, să-nțeleg?“ „Da, în est. Despre vest nu prea știu ce să-ți spun. A, Kurfürstendamm!“ „Cum ai zis?“  „Kurfür­sten­damm, e o stradă cu magazine.“ „Dar ce treabă am eu cu magazinele?“

Vecinul de palier

„În est domnește crima, în centru pungășia, în nord mizeria, în vest desfrîul, și în toate punctele cardinale sălășluiește declinul“, scria Erich Kästner în Fabian, referindu-se la Berlinul sfîrșitului anilor ’20. Kästner locuise multă vreme în Wilmersdorf, puțin mai sus de Dahlem, acolo scrisese Emil și detectivii, dar la vremea aceea nu-l citisem pe Kästner, cum nu-l citisem, recunosc, nici pe Döblin, altfel cu siguranță aș fi știut de Alexander Platz. Și poate a fost mai bine așa. Altfel cine știe cu ce impresie aș fi pornit, numai ca odată ajuns acolo să mă conving că descrierea din Fabian nu mai era de actualitate, căci peste tot pe unde ajungeam, inclusiv pe Kurfürstendamm, de fapt mai ales pe Kurfürstendamm, străzile erau curate, fațadele clădirilor proaspăt renovate, cel mult Zidul care, într-adevăr mai stătea în picioare pe anumite porțiuni, să fi părut prin comparație decrepit, lăsat cumva în paragină.  Cît despre crimă, pungășie și desfrîu, mă întîlneam frecvent cu ele, dar numai în romanele lui Atwood, Findley, Ondaatje și Kroetsch, deși odată am văzut cîteva mașini de poliție cu girofarurile aprinse adunate ciorchine în parcarea de la Bahnhof Zoo, unde, în anii ’70, Christiane F. și ceilalți daviști își dădeau întîlnire cu drogurile. Dar pe vremea aceea nici măcar de Christiane F. nu auzisem. Gazda, care vorbea foarte bine engleză (fusese căsătorită cu un diplomat american o perioadă), îmi povestea de ofițerul nazist, mort între timp, cu care fusese vecină, un bătrînel care, spunea ea, „didn’t look like he was capable of hurting a fly“.  În America, un criminal în serie (s-a dovedit ulterior că erau doi) teroriza suburbiile Washingtonului, ascunzîndu-se în desișuri de unde, înarmat cu o pușcă cu lunetă, lua la țintă oameni nevinovați care mureau fără să știe ce i-a lovit. În Rusia, rebelii ceceni ocupaseră clădirea unui teatru din Moscova luînd mai bine de 800 de ostateci. Vedeam asta la CNN, cînd ajungeam acasă, fix und fertig și flămînd, după ce bătusem străzile în caldarîmul cărora, din loc în loc, apăreau plăcuțe aurii cu numele unor oameni inscripționate pe ele. Hier wohnte… Deportiert…, Ermordet in… Ca și Iașiul, Berlinul arătase cîndva altfel. Dar spre deosebire de Iașiul de-atunci, Berlinul știa să-și comemoreze victimele. Oare cîte dintre ele avuseseră de-a face cu ofițerul nazist care fusese vecin de palier cu gazda mea? Mă mai uitam uneori și pe posturile locale, dar nu înțelegeam mare lucru, îmi amintesc doar de „ghiga bait-ul“ pronunțat din cinci în cinci minute într-o emisiune despre ultimele tendințe în tehnologie (apăruseră Nokia N-Gage și un nou telefon numit Sony Ericcson) și de fața lui Harald Schmidt, cu popularul lui show de pe SAT1, pe vremea aceea. În supermarketuri, de unde îmi procuram mîncarea, căci n-aveam bani de mers la restaurant, oamenii păreau sedați, își făceau cumpărăturile într-o stare de somnolență bizară, doar cînd se băga cîte ceva la reducere se mai animau, iar uneori, ca să compenseze parcă pentru amorțeala cvasitotală din restul timpului, se animau în exces, ca atunci cînd, într-un ALDI, au fost la un pas să se ia la bătaie de la un telefax Brother aflat la superofertă.

Fotografie cu o femeie divorţată

Într-o zi, în dreptul bisericii memoriale Kaiser Wilhelm, m-am trezit abordat de două femei, în vîrstă de 30-35 de ani, una blondă, cealaltă roșcată. „Entschuldigung!“, am auzit vag, o voce vorbind în dreptul meu. „Entschuldigung, bitte!“ Cu mine vorbește, m-a trăznit! „Sprechen Sie Englisch?“, am întrebat-o, de parcă ar mai fi fost nevoie, toată lumea părea că vorbește engleza în Berlin. „Mein Deutsch ist sehr schlecht!“, am adăugat, cumva jenat. „Sigur, sigur nici o problemă”, mă liniștește ea, „dînd-o“ pe engleză în cel mai firesc mod cu putință. „Uite despre ce-i vorba. Prietena mea, aici – și arată spre cealaltă, care se ține puțin mai departe, dar îmi face din mînă – tocmai a di­vor­țat și e cam deprimată. Totuși, nu vrea să se lase pradă depresiei pentru ca asta i-ar da satisfacție idiotului de bărbatu-său.“ „Foarte bine face“, îi zic. „Așa că azi și-a pus în cap să facă cîte o poză cu toții tipii drăguți (cute guys) care trec pe aici. Ești de-acord să faci și tu una?“  „I would think so“, îi zic, pe jumătate flatat, pe jumătate  ungemütlich. „Dar care-i ideea?“, o-ntreb. „A, vrea să facă cît mai multe și să i le trimită idiotului de bărbatu-său.“ „Ach, so!“, o dau eu pe germană. „Na, gut.“ Acum a venit și divorțata mai aproape, observ că ține în mînă o pungă din care scoate două pahare de plastic deja folosite și o sticlă de vin începută. Pare deja beată. „Am uitat să precizez“, zice prietena ei, „în poze trebuie să beți!“. Divorțata se-apucă să toarne, îmi întinde păhăruțul, apoi se lipește de mine de parcă ne-am fi ști de cînd lumea. Încerc să zîmbesc, dar nu-mi prea iese, dacă au pus ceva în vin ca să se răzbune pe bărbați, așa în general, îmi trece prin minte. „Haideți, ciocniți!“, ne spune fotografa. „Pentru o viață mai bună!“, îi zic divorțatei, încercînd să mă relaxez. „Pentru o viață fără bărbați!“, replică ea și chicotește. Prietena ei, cu aparatul foto în dreptul ochilor, apasă pe buton. Se aude sunetul specific. „Gata?“, o-ntreb?  „Sind sie zufrieden?“ „Nein“, face ea, și se strîmbă la aparat. „Noch einmal, asta a ieșit blurată.“

Nu eram gata să plec

Eram (mult mai) tînăr, toamna era blîn­dă, David Bowie concertase cu numai o lună‑nainte, încă nu dispăruseră toate afișele care anunțau evenimentul, orașul mirosea a parfum, a fast-food și a șine de tren, Cindy Crawford făcea reclamă la ceva, la Pepsi sau poate la o cafea, ziceam, Germania e un fel de Românie ideală. Păsări de tot felul triluiau cam în fiecare copac. O veveriță venea la geamul meu cînd fumam și uneori împăr­țeam cu ea o țigară. După care, dintr-odată, timpul s-a sfîrșit. Timpul, adică bursa de studiu și, odată cu ea, rațiunea mea de a mă afla acolo. Recunosc că, la un moment dat, cînd mai erau vreo două zile și-mi venea rîndul la avion, m-am întrebat ce s-ar întîmpla dacă n-aș mai pleca. Ca-ntr-unul din  filmele acelea cu fantome în care personajul, mort fiind, rămîne printre vii – un timp fără ca măcar să-și dea seama că e mort –, și asta numai pentru că trebuie să ducă ceva la bun sfîrșit, așa și eu, pur și simplu simțeam că nu sînt gata să plec. Doar că eu nu murisem. Sau poate încă nu-mi dădeam seama… Nu, de fapt, la mine era invers, simțeam că aș fi murit doar dacă plecam din Berlin. Cît timp rămîneam acolo, mai aveam o șansă… Dar apoi am intrat în panică. Cu ce m-aș ocupa? Unde aș sta? Cu ce bani aș mînca? Deja mă vedeam cerșind în față la KaDeWe sau printr-o gară, undeva, în Potsdamer Platz, sau chiar la U-Bahn. „Bursier al Freie Universität din Berlin, doctorand la o universitate din România, ajuns cerșetor după expirarea stagiului“, parcă citeam deja articolul despre ciudatul caz al tînărului cercetător dintr-un oraș de provincie, dintr-o țară cam provincială ea însăși, care refuză să se întoarcă acasă.  „Ich, der Forscher von Dahlem Dorf.“ Nu vorbeam germana, n‑aveam nici permis de conducere, nu știam decît să conspectez, să înmagazinez informații în creier pe care apoi să le prelucrez și să produc la rîndul meu ceva, o idee, o propoziție, o frază pe care s-o trec pe-o foaie de hîrtie, iar apoi să umplu hîrtia cu alte fraze, mai mult sau mai puțin asemănătoare. Exista oare vreo meserie pe care s-o fac pornind de la asta? Am întrebat în dreapta și-n stînga, m-am interesat chiar la Institut, nu aveau nevoie de ajutor? Aș fi putut să car cărți, să fac xeroxuri la studenți, să țin vreun seminar despre literatura canadiană. Să spăl veceuri. Ei, asta n-am mai întrebat. Mi-au spus că nu. „N-are rost“, mi‑am spus și eu, debusolat. „Rostul tău e în țară, ți-ai xeroxat o grămadă de materiale care trebuie citite, conspectate, asimilate, ai de scris o lucrare, ai uitat? Te așteaptă o groază de treabă. Și-apoi nu-i ca și cum dacă pleci acum n-ai să te mai întorci niciodată.“ Bineînțeles, aveam dreptate. Comparația cu fantoma fusese mai mult o metaforă. Normal că n-aveam să mor, unde se mai pomenise așa ceva?  Plus că cineva m‑aș­tep­ta în țară, nu mă întorceam la casă pustie. Așa c-am plecat. M-am dus la aeroport și m-am amestecat printre ceilalți români îmbrăcați ponosit, care se-mbarcaseră pentru cursa Tarom, și în două ore eram la București. Țac-pac, zis și făcut. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine, că a trebuit să mă așez la o coadă uriașă la unul din punctele vamale. Aveam deja bagajele cu mine, așteptam încolonat în spatele altor oameni, pregătiți cu toții pentru momentul în care ni se va cere să arătăm interiorul genților, pe vremea aia vameșii nu stăteau indiferenți în spatele unui ghișeu cu geam transparent, ci în picioare, mereu în alertă, niște milițieni cu poftă de mită. Nu eram în UE, nu eram în NATO, eram doar o amărîtă de țară de-abia ieșită din comunism, doldora de mentalități comuniste. Mentalitățile au rămas, din păcate, chiar dacă multe alte lucruri s-au schimbat de atunci. La coadă, în dreapta mea, un individ tînăr, sfios, puțin mai tuciuriu la față decît majoritatea conaționalilor, asculta deja pledoaria unui vameș. Acesta îi găsise în bagaj o cameră video masivă și-i cerea imperios să achite taxa vamală. Tînărul susținea sus și tare, deși tonul îi era jos și moale, că avea deja camera cînd plecase din țară, că n-o cumpărase, ci o primise cadou, și asta mai demult. Vameșul însă nu se lăsa înduplecat. „Hai, bă, lasă și tu ceva aici, ce dreacu!“, a izbucnit el la un moment dat, sătul să se tot tîrguiască. „Nu vezi că din cauza ta îi ținem pe toți oamenii ăștia la coadă?“ A, deci o făcea pentru noi, ce vameș de treabă! Dîndu-și seama că n-avea s-o scoată la capăt, tînărul a scos o bancnotă pe care i-a vîrît-o vameșului în buzunarul de la cămașă. „Numai atît?“, s-a arătat el intrigat. „Eu zic că ce-ai tu aici valorează mai mult.“ Dacă-mi cer și mie „taxă vamală“ pe camera foto digitală luată second-hand de pe contul de ebay al gazdei? m-am gîndit. Deși a mea era mică, trebuiau să scotocească bine ca s-o găsească. Rîndul pe care m-așezasem avansa repede. Dintr-odată, m-am pomenit în fața vameșului care era o femeie. Mi s-a spus să deschid geanta în care aveam xeroxurile, cea mai grea depășise greutatea maxim admisă și trebuise să plătesc extra la check-in în Berlin, economiile mele din bursă dintr-odată drastic subțiate. „Ce-aveți aici?“, m-a întrebat vameșa.  „Xeroxuri“, am zis. „Fotocopii. Cărți, practic.“ „Aha“, mi-a zis ea, puțin neîncrezătoare, și a aruncat o privire înăuntru. „Aveți ceva de declarat?“ „Nu, am fost la studii“, am zis eu. Adică sînt om serios, ce naiba! „Bine, puteți trece.“ Și am trecut. Acasă am fost așteptat cu baloane și o pancartă mare pe care scria „Welcome home!“, făcută în casă.  Welcome home, home made… Am zîmbit trist. Apoi am zîmbit vesel. Sau poate că a fost invers. Am zîmbit, oricum. Chiar dacă mă durea îngrozitor umărul de la căratul genții cu xeroxuri. O perioada am tot povestit. Oricui voia să mă asculte. Glumesc. Doar apropiaților. Unde am fost (peste tot), ce-am văzut (o grămadă), cum era acolo (fain, altfel, normal). Ascultam Herbert Grönemeyer și-mi spuneam, „Momentan ist richtig,/ Momentan ist gut./ Nichts ist wirklich wichtig“. Cînd mi se făcea dor, și mi se făcea des, mă uitam la poze, Zoologischer Garten, Grunewald, Gendar­menmarkt, Siegessäule, Under den Linden, Tiergarten, Checkpoint Charlie. Nu degeaba îmi cumpărasem camera aia foto. Aveam și cîteva suveniruri pe care le luasem cu mine, o Poartă Brandenburg cam de mărimea unui telefon mobil, un Trabant de metal, cum Trabantul real nu fusese niciodată, un breloc cu Ampelmännchen,  omulețul de pe semafor, două căni cu motive de Crăciun. Mă uitam la ele (sau îmi beam cafeaua din ele) și zilele parcă treceau mai ușor. „Und es ist, es ist okay, Alles auf dem Weg, Und es ist Sonnenzeit, Unbeschwert und frei.“ Trei ani am scris la lucrarea de doctorat. Mi-a făcut plăcere să lucrez la ea. Ori de cîte ori deschideam o carte dintre cele despre care scriam, îmi aminteam cum o citisem prima oară în biblioteca Institutului JFK. Și deși scriam despre cu totul altceva, era ca și cum aș fi scris un pic și despre Berlin. Chiar dacă nimeni nu-și dădea seama de asta. Și am avut dreptate atunci, nu a fost ultima dată cînd am pus piciorul în Berlin, am revenit de mai multe ori în Chicago-ul Europei, cum îl numea Mark Twain, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, chiar dacă nu de suficiente ori precum mi-aș fi dorit. Cînd, într-una dintre aceste reveniri, imediat după aterizare, însoțitoarea de zbor ne-a urat welcome to Berlin and for those of you who live here, welcome home, am simțit că printre acei those of you mă aflam și eu, chiar dacă urma să stau doar cîteva zile. Pentru că asta a devenit pentru mine Berlinul, un „acasă“ ciudat, nefiresc, improbabil, fragmentar, ca și cum aș fi locuit aici cîndva, într-o altă existență, și doar sufletul și-ar mai aminti despre asta. Dar chiar și așa, acasă.

Un roman care să se petreacă în Berlin

Nu toți scriitorii care vizitează Berlinul ajung să scrie despre el. Nici măcar cei care se simt bine acolo, așa cum m-am simțit eu. Ce vreau să spun este că, în pofida atașamentului pe care i-l port, atunci cînd mi-am dat seama că vreau să scriu un roman care să se petreacă în Berlin, nu pot să spun că n-am fost luat puțin prin surprindere. De fapt, ce zic eu, am fost luat atît de tare prin surprindere, încît am avut nevoie de ceva timp pînă să mă conving că acest lucru chiar urmează să se întîmple. Iar cînd am fost convins că urmează să se întîmple, cînd, altfel spus, deja știam unde vreau să se petreacă acțiunea din roman, tot a trebuit să mă gîndesc cînd voiam să se petreacă: în Berlinul actual, cu Tempelhof-ul transformat în centru pentru refugiați? În Berlinul multicolor din anii 2000, cînd am făcut cunoștință cu el prima dată? În Berlinul Războiului Rece din anii ’70-’80? (Și‑atunci în care din ele?) În Berlinul Reunifi­cării de la începutul anilor ‘90? În Berlinul îm­păr­țit în sectoare de după război, dar încă nedespărțit de Zid? Sau în Berlinul sfîrșitului anilor ’20, al die golden zwanziger Jahre, și al începutului anilor ‘30, cu alte cuvinte în Berlinul contrastelor prin excelență, al scindărilor și angoaselor de tot felul, încă progresist, încă democratic, dar din ce în ce mai șubred, mai isteric și mai înclinat să dea curs ispitei naziste? În final, am ales acest din urmă Berlin, Berlinul din Menschen am Sontag, Berlinul lui Fritz Lang și al lui Edwin Piscator, Berlinul lui Döblin și Berlinul din care Döblin  avea să fie exclus. Am ales acest din urmă Berlin pentru că, inițial, știam cel mai puțin despre el și m-am gîndit că, în felul acesta, am ocazia să acopăr, măcar parțial, o lacună. În mod surprinzător însă, am descoperit un Berlin (și o lume) foarte asemănător(oare) cu lumea în care trăim în prezent, o lume dominată de partizanate feroce, de încleștări virulente, de tristețe și deznădejde, de furie și nemulțumire, o lume încă liberă și liberală, dar din ce în ce mai vulnerabilă și debusolată, denunțată din ce în ce mai agresiv de inamici ai democrației, inamici care, atunci, ca și acum, cîștigau tot mai mult teren, îndemnîndu-și susținătorii la intoleranță și șovinism, promițîndu-le în schimb prosperitate, siguranță și demnitate în interiorul unor națiuni exclusiviste, bune numai pentru ei și pentru cei asemenea lor. Nu știu ce va ieși. Din această nouă confruntare dintre democrație și autoritarism, deschidere și izolaționism, acceptare și intoleranță, și nici din acest nou roman la care am început să lucrez. Scriitorii scriu despre ceea ce-i interesează și chiar atunci cînd scriu despre trecut, un ochi măcar le rămîne ațintit asupra prezentului. Aș vrea să cred că vom continua să trăim într-o lume în care rasa, etnia, locul în care ne‑am născut, culoarea pielii nu vor diferen­ția (și enclaviza) oamenii și mai mult decît oricum se întîmplă. Că liderii lumii nu se vor transforma unul după altul în niște demagogi ai urii, că rațiunea și viziunea unei lumi drepte, echitabile, generoase și empatice, măcar ca ambiție, ca proiect, vor prevala. Aș vrea și să cred că voi scrie romanul, și nu doar că-l voi scrie, dar că, la final, voi putea spune că nu l‑am scris chiar degeaba, că există ceva acolo care va trezi interesul cititorilor, chiar așa puțini cum sînt ei. Aș vrea să cred, altfel spus, în luminița aceea verzuie în care a crezut și Jay Gatsby cîndva. „Luminița verzuie“ a speranței. Cînd încă nu știi cu ce-ai să te confrunți, cînd habar nu ai cum ai să reacționezi cînd va trebui să te confrunți propriu-zis. Așa că, deocamdată, vreau să fiu optimist. Optimist și încrezător. Pentru că așa trebuie să fii la-nceput, dinaintea oricărui la-nceput. Plus că știu, undeva lăuntric știu că n-am de ce să mă tem. Pentru că, pînă la urmă, voi scrie despre Berlin. Un oraș din care a trebuit să plec la un moment dat, dar din care n-am plecat, de fapt, niciodată. Noaptea, cînd mă bag în pat și închid ochii, sînt iarăși acolo, mă văd mergînd pe o stradă, caut un Konditorei sau un Tabakhaus, deși m-am lăsat de mult de fumat. Ziua, în timp ce citesc dintr-o carte sau mă pregătesc pentru cursuri, gîndul îmi zboară pe nesimțite la după-amiaza aceea cînd mă plimbam prin pădure, iată, sînt în Krumme Lanke, m-am oprit lîngă lac și privesc cum se fugăresc două lișițe…" ["post_title"]=> string(26) "„În țara Berlinului“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(18) "in-tara-berlinului" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 14:32:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:32:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196309" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#18976 (24) { ["ID"]=> int(196295) ["post_author"]=> string(1) "9" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 13:23:00" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:23:00" ["post_content"]=> string(24938) "Schimbînd nivelul discuției, invocăm figurarea personajelor, spre a înțelege semnificația lor. Dacă personajele secundare din povestirea Lecţia de teatru (inclusă în volumul bilingv Biserica fantomă/L’église fantôme, de Ana Blandiana, traducere în limba franceză de Muriel Jollis-Dimitriu, Editura Junimea, Iași,  2018) sînt fie conven­ționale, fie actori într-un spectacol, cum le considerăm pe cele principale, adică naratorul și Ostahie?

Despre reprezentare

Jacques Aumont1 distinge în artă  între chipul reprezentat (le visage figuré), apărînd pe multe monumente funerare încă din vechime, și reprezentarea unui chip (la figuration du visage) care cunoaște importante aspecte spirituale și artistice. „Reprezen­tarea nu e descriere, iar portretul pictural nu e totuna cu portretul literar: unul arată, altul evocă. Pe de-altă parte, și portretul pictat evocă, iar portretul scris nu renunță la crearea de imagini vizuale“ (p.145). Mai departe, el afirmă că „pictura și-a mobilizat în portret toate cele trei atribute majore: punerea în scenă, așezarea în cadru și captarea accidentalului, a surprizei“. Și mai departe: „Punerea în scenă: un decor, un moment, o gestică, o anumită mimică, un aranjament. Punerea în scenă picturală nu diferă de cea în teatru... În portret ea ar fi istoria unei continue recentrări... Așezarea în cadru este încă și mai ritualizată și mai încifrată decît punerea în scenă. La acest nivel se manifestă codurile sociale și afective ale distanței, ale decenței și ale legii, ale etichetei și ale politeții... Accidentalul: deopotrivă circumstanțial (prin ceea ce ține de loc și de moment) și trecător (prin efectele circum­stan­țelor asupra chipului, este ceea ce arta portretului își propune să capteze și să imortalizeze“ (J. Aumont, op.cit., pp.146-147). Interesant, aproape toate aceste observații sînt aplicabile povestirii de față, deși ele provin de la discutarea imaginii în artele vizuale. Naratorul nu-și face, evident, autoportretul,  iar despre Ostahie se poate spune că este evocat, în varianta narativă că ar fi murit de adevărat. „Punerea lui în scenă“, ca într-un spectacol de teatru, după Aumont, este realizată literal de narator, iar „așezarea în cadru“ după coduri sociale, inclusiv cele „ale decenței și ale legii“, la fel, precum și captarea surprizei. Interesant este însă faptul că aceste atribute convenționale în artă și în literatură se aplică la fel de bine ambelor supoziții, atît aceleia că Ostahie încă trăiește, cît și aceleia că-i apar naratorului într-o nălucire sau în vis, dacă adormise. Surpriza noastră la lectură este că realitatea – sau irealitatea – existenței lui, nu are mai nici o importanță pentru morala  povestirii! Mai exact spus, naratorul voia să-l cunoască pe Ostahie fără să știe exact de ce, el se lasă mai curînd atras de ceva inexplicabil la acesta, dar revelația neașteptată că l-a cunoscut pe tatăl lui îi motivează brusc, retrospectiv, această așteptare. A voit Ostahie s-o concretizeze prin regizarea unui priveghi în spectacol de teatru, dat fiind că nu putea sau nu avea curajul să le transmită naratorului la propriu? Infor­mația rămîne însă necunoscută dacă fiul nu înțelege substituția simbolică de fapte și persoane propusă. Priveghiul preia aici exact rolul „codurilor  sociale și afective“ de care vorbește Aumont. Naratorul nu sezizează sensul „punerii în scenă“ și al „așezării în cadru“, astfel încît transmiterea secretului eșuează. Ostahie se culcă la loc, poate chiar moare ori poate că era deja mort, și totul a fost, cum opinam mai sus, un vis sau o nălucire? Controversa cu sătenii în tren are loc pentru narator într-un mod care nouă, cititorilor, nu ni se mai povestește. O așezare în cadru intenționat secretă? Vor fi vrut sătenii să-i transmită naratorului adevărul propriu-zis în mod direct?

Un posibil mesaj, totuși?

Mai este însă posibilă o a treia interpretare, care anulează defectele primelor două, adică cea care consideră că Ostahie a murit și priveghiul al lui a fost real și cea care consideră că nu a murit, ci doar s-a culcat la urmă, obosit de teatrul jucat. Această a treia presupunere s-ar referi nu la prezența lui Ostahie, reală sau fictivă, ci la identitatea sa. De remarcat, mai întîi, că țăranii nu se arată nici un moment triști de moartea lui, nici de priveghi, deși toți îl cunosc pe narator și știu de ce a venit. Să fie doar obișnuința cu priveghiul explicația răcelii unui public venit parcă nu la priveghi, ci la spectacol? Lipsa de jale, atît de puternică la orice înmormîntare la români, este aici frapantă. Apoi, ne amintim alte nuanțe, curioase la lectură. Abia ajuns în sat, naratorul întreabă pe un țăran unde „locuiește familia Ostahie“; el îl privește derutat, apoi exclamă deodată: „A, domnul Virgil“ și-i indică drumul, ceea ce nu este, totuși, modul obișnuit de a vorbi despre cineva decedat. De ce nu numele de familie, ci doar mai familiarul nume de botez, i-l readuce în minte? Apoi, naratorul vorbește la telefon cu o voce de femeie care-i spune că este „așteptat“. Dacă chiar a murit, cînd a avut atunci Ostahie timp să organizeze priveghiul? Tot ciudată este impresia că Ostahie, pe catafalc, arăta și tînăr, și bătrîn, și țăran, și intelectual, dar și precum cineva părînd a fi încercat „fără speranță să găsească o soluție procesului pe care, opunîndu-se  istoriei, l-a pierdut“. Ce sens pot avea asemenea remarci în reflecțiile naratorului, pînă acum limitate la observații imediate? Apoi, atrage atenția faptul că fiecare participant la priveghi știe cine este naratorul și ce caută acolo, deși el însuși este complet în ceață. În fine, la plecare, în tren, cînd spune c-a fost „la domnul Ostahie“, se face un moment liniște, apoi „o femeie de lîngă mine a spus, ca și cînd și-ar fi îndeplinit o obligație pe care de mult trebuia s-o îndeplinească. – Am auzit și eu. Dumnezeu să-l ierte. – Nu, n-a murit, a fost numai un spectacol. [răspunde naratorul, care continuă: ] În aceeași clipă  însă, mi-am dat seama că s-au întors toți spre mine și mă privesc neînchipuit de cercetător“. Îi spun apoi toți „povestea vieții și morții lui Virgil Ostahie. Era o dezlegare de rebus pe care nu fusesem în stare să-l rezolv la timpul său... Rămîn însă și cu bănuiala că nu era decît un alt episod al serialului desfășurat în onoarea mea; un ultim episod în care mi se explica – pentru cazul că nu înțelesesem încă – didactic și copilărește, totul“. Ne amintim acum brusc că exact acest cuvînt, „totul“, a fost exprimat și de Ostahie privind promisiunea făcută tatălui, citez din nou: „Am stat cu Gheorghe șase ani împreună, ultima dată  la Salcia, și i‑am promis că, dacă voi ajunge să te cunosc, o să-ți povestesc totul“. Sătenii îi spun atunci naratorului ceea ce a vrut să-i spună de fapt Ostahie, dar acum în limbaj lexical transparent, nu într-unul vizual opac, precum o făcuse el? Acest final, strălucit condus, confirmă bănuiala mea de mai sus că țăranii știau adevărul și că acesta era altul decît cel din ambele variante sugerate pînă acum. Spectacolul nu fusese doar un priveghi obișnuit, ci unul modern, care spunea un adevăr actual în limbaj ritual. În tren, acest adevăr este spus, dimpotrivă, în limbaj verbal obișnuit, dar numai naratorului, ceva ce el însă nu ne mai transmite și nouă. Naratorul încetează de-a mai nara exact cînd cunoaște „adevărul adevărat“, adică cel exprimat fără punere în scenă. El repetă astfel atitudinea lui Ostahie: ca și la acesta, funcția narativă încetează după ce este îndeplinită, indiferent dacă publicul înțelege corect cele spuse ori nu. În tren, același narator, personaj în povestire, ascultă pe un altul, acum colectiv – țăranii din tren, care îi povestesc lui totul, incluzînd, deci, cum este logic, o explicație pentru atitudinea povestitorului precedent, Ostahie. Dacă povestirea ar continua ca și pînă acum, același narator, la rîndul lui, ar trebui să ne spună nouă, cititorilor, ceea ce a aflat, adică acel totul promis. Totuși nu o face. Reiau de-aceea, spre a fi mai clar, sper, citatul reprodus și mai sus: „Era ca o dezlegare de rebus pe care nu fusesem în stare să-l rezolv la timpul său și care mi se oferea în ultima pagină a revistei2. Mai rămînea, desigur, și bănuiala că această ultimă scenă nu era nici ea decît un alt episod al serialului desfășurat în onoarea mea; un ultim episod în care mi se explica – pentru cazul că nu înțelesesem încă, didactic și copilărește, totul“. Acest citat este urmat în textul Anei Blandiana de un ultim fragment pe care-l transcriu abia aici: „Numai faptul că povestea era din cînd în cînd întreruptă de personaje dubioase, care-și făceau loc cu coatele prin mulțime întrebînd dacă nu vrem să cum­părăm ciungă, dădea un reflex real visului care părea să nu se mai termine“. Naratorul povestirii ne spune deci, acum, că în tren i se transmite în fine adevărul într‑un limbaj clar și accesibil lui. Normal ar fi fost ca el să continue narațiunea în același limbaj lexical transparent, transmițîndu-ne totul și nouă. Nu face însă „dezlegarea de rebus“ anunțată,  aceasta ne rămîne nouă necunoscută, lanțul unui mereu nou narator și al unui mereu nou ascultător de pînă acum este rupt aici, brusc. Noi, cititorii, aflăm doar că naratorului i s-a spus adevărul, dar nu și care este acest adevăr. Relația unei lumi <N> cu lumea <N +1> , despre care am vorbit mai sus, s-ar fi putut continua la infinit, conform relației semiotice generale a oricărui limbaj cu un metalimbaj al lui. În același lanț de interpretări înscriindu‑mă aici eu însumi, autorul acestui eseu, pot încerca „să spun adevărul“ povestirii lui Blandiana așa cum eu cred c-a vrut să‑l spună, fără a putea ști însă dacă ea însăși a dorit să spună într-adevăr ceea ce eu cred că a vrut să spună! Pe de altă parte, naratorul din povestire menționează și „bănuiala“ lui că „această ultimă scenă nu era decît un alt episod al serialului desfășurat în onoarea mea“, posibilitatea deci ca el să fie continuat în viitor, ceea ce ar însemna că acest episod nu conținea „adevărul adevărat“, adică unul complet și final, cum termenul totul părea să specifice mai înainte. Reiau un fragment din Aumont: „Așe­zarea în cadru este încă și mai ritualizată și mai încifrată decît punerea în scenă. La acest nivel se manifestă codurile sociale și afective ale distanței, ale decenței și ale legii, ale etichetei și ale politeții“. Așezarea în cadrul trenului înseamnă divulgarea secretului care nu putuse trece de la Ostahie la narator prin spectacol. Totul este spus direct, liberat din „codurile sociale și afective ale distanței, ale decenței și ale legii, ale etichetei și ale politeții“. Ei îi spun totul naratorului, dar naratorul nu ni-l transmite și nouă.   „Adevărul“ trebuie atunci căutat schimbînd din nou „așezarea în cadru“ a povestirii.

O altă explicație

Am putea, de exemplu, să ne gîndim că „priveghiul“ s-ar putea nici să fi certificat moartea lui Ostahie, nici faptul că acel om era încă în viață, ci să fi urmat o a treia curbă de sens, anume că doar personajul public Ostahie murise, un personaj pe care îl jucase însă altcineva, anume omul care vorbea realmente cu naratorul în ambele variante de mai sus, dar care avea, de fapt, o altă identitate decît cea presupusă pînă acum, adică cineva care nu era Ostahie, deși vorbea ca Ostahie. Naratorului i se par de-altfel ciudate ambele ipoteze de mai sus, deși nu o spune direct, dar nu și faptul că ceea ce vede este un spectacol, adică ceva pus în scenă. Este atunci posibil ca Ostahie să joace și el teatru, dar nu în sensul de om viu care se prefăcuse a fi mort, ci de om viu care ascundea în fapt că un avatar al lui murise, nu el însuși. Ar fi atunci un caz de substituție de identitate, dar unul care are loc întotdeauna, în fond, în sensul că actorul este altcineva decît personajul pe care îl joacă. Ostahie ar fi fost deci numele unui personaj jucat de cineva care se comporta ca un actor, iar ceea ce naratorul vede și ne povestește nouă este numai moartea personajului Ostahie, dar nu a actorului! Să revedem cîteva detalii. În timpul dialogului cu naratorul, „mortul“ este întins pe catafalc și  la el vine „o pisică șchioapă, cu o ureche sfîșiată, dar cu ochi preocupați și inteligenți“. Apoi: „Domnul Ostahie mîngîia pisica pe cap cu o mînă... Mă privea cum mă apropiu cu un aer părintesc și familiar din care nu lipsea totuși o nuanță malițioasă“. S‑ar fi apropiat însă pisica  așa de un cadavru și ar fi mîngîiat-o acel cadavru? Se poate spune, desigur, că personajul se prefăcuse că murise, deși trăia, nuanță înțeleasă corect de pisică pentru că ea reacționează la ceea ce simte. S-ar putea atunci spune că el nu mai trăia în văzul lumii? Atunci, în ce sens încă trăia? Un al treilea tip de existență îl definea, deci, dar unul pe care nu-l putea (încă) exprima decît cifrat. Ne amintim expresia utilizată de Aumont şi citată mai sus: „Pu­nerea în scenă: un decor, un moment, o gestică, o anumită mimică, un aranjament“ (Jacques Aumont, op. cit, p.116). Detaliile de mai sus corespund perfect. Un argument mai puternic însă este un altul, și cheia se află la vedere: numele personajului este, cred eu, de fapt o anagramă, Ostahie este o rescriere a cuvîntului „o stahie“, o stafie, după DLMR un termen derivat din greacă și cunoscut mai ales în Moldova. Dacă așa este, numele înseamnă de fapt exact stafia altcuiva. Eu cred că numele personajului trimitea de fapt la Gheorghe Coman, tatăl „naratorului“, refugiat secret în acel sat și de la care „Ostahie“ voia să-i dea vești. Tocmai de-aceea, spune naratorul, „Mă privea cum mă apropiu cu un aer părintesc și familiar din care nu lipsea totuși o nuanță malițioasă“. El nu-și putea încă  dezvălui identitatea, o ascundea prin anagramă, așa cum se ascundea în priveghi ca om viu. Putea deci spune că trăia, dar nu încă cine anume era. Așa cum naratorul se prezintă ca bărbat, fiind de fapt o mască a Anei Blandiana, care era pseudonimul Otiliei Valeria Coman, Gheor­ghe era de fapt Gheorghe Coman, tatăl ei. Blandiana a menționat de multe ori arestarea tatălui și trauma pe care ea a suferit-o considerîndu-se personal vinovată, deși era copil3. Niciodată însă, din cîte știu, nu a povestit cum și-a revăzut prima oară tatăl întors din închisoare.4 Era, probabil, la începutul anilor șaizeci, cînd lumea întrebuința adesea aluzii și un limbaj cifrat din teamă de agenți ai Securității prin preajmă. Gheorghe Coman a murit în 1964, tocmai cînd acest limbaj se relaxa și Blandiana publica Persoana întîia plural, exact volumul ei de debut. Altfel spus, Otilia Coman se naște public ca poeta Blandiana exact cînd moare tatăl ei adevărat, Gheorghe Coman, poate, cine știe, după ce trăise o vreme ca Gheorghe Ostahie. Chiar şi așa însă, ambiguitatea continuă. În ce sens este Ostahie o stafie, cum citesc eu povestirea? Este el o stafie a lui Gheorghe Coman în sensul că acesta, preotul neînfricat din alte povestiri ale Blandianei, nu mai este așa cum era atunci, trăiește adică, dar altfel, este altfel? Sau este Ostahie acum o stafie în sensul că va dispărea pentru că omul real, Gheorghe Coman, va putea apărea curînd ca atare? Toate aceste sensuri posibile contrazic identificarea actorului cu rolul, dar nu identitatea rolului ca atare, de stafie, și nici nu revelă identitatea actorului care joacă acest rol, îndeplinind însă totodată, ca actor, promisiunea făcută lui Gheorghe Coman, anume de-a anunța că acesta trăiește, numai că în modul definitoriu al teatrului, de punere în scenă a realului, nu de prezentare a lui directă. Dar ce înseamnă mai exact „teatru“, aici?

Lecția de teatru

Titlul povestirii este la fel de complicat ca sens precum povestirea. De fapt, cine dă cui lecția de teatru? Ostahie și actorii lui, satului, dar și naratorului? Am putea spune că sătenii admiră tehnica scenică și rostesc în timpul spectacolului fraze aparent incomplete pentru că știu adevărul, nu pentru că îl ignoră, și înțeleg de-aceea că acest adevăr nu poate fi spus, ci doar arătat. Ei trăiesc în lumea lor, politica „de la oraș“ nu-i interesează, dar știu să se apere de ea în limbajul lor, necesarmente mixt ca și hainele, dar perfect defensiv, și participă la spectacol exact precum se îmbracă, amestecînd moda urbană cu tradiția rurală precum priveghiul vechi cu un spectacol „modernizat“. Limbajul lor, adecvat situației, este cel de precizie în ireal și tocmai acest tip de limbaj este preluat de Ana Blandiana,  un limbaj nu numai despre lume și modul ei ambiguu de a fi, ci și despre felul în care ea poate fi figurată, adică definită ca ambiguă. Încă ceva. Nara­torul este aici cine spune „eu“, desigur, dar nimeni, nici el măcar, nu spune cum se cheamă. Este naratorul un camuflaj al Anei Blandiana așa cum Virgil Ostahie este un camuflaj al lui Gheorghe Coman? Eu cred că Blandiana, povestește aici cum l-a întîlnit  prima oară pe tatăl ei după închisoare, deși poate că l-a întîlnit, precum în povestire, fără să știe că-l întîlnește. Mi se pare de-altfel frapant că Ana Balndiana, care a povestit atît de de des cum a fost arestat tatăl ei, nu a povestit niciodată en toutes lettres, pe cîte știu, cum l-a revăzut prima oară. Ceea ce, din nou retrospectiv, lămurește fraza puțin curioasă de la începutul povestirii, cum că „nimic din ce mi se întîmplă nu trebuie regretat în măsura în care este în stare să lase în urmă dîra oricît de firavă a unei impresii, semnul oricît de slab al unei realități necunoscute“.  Realitatea necunoscută era în acel moment exact mesajul „stahiei“, faptul că tatăl ei trăia și că se afla în fața ei. Nu a înțeles acest lucru, dar a înțeles totuși ceva esențial, faptul că „bătrînul Ostahie se simțea bine și fericit, deși nu sînt în stare să găsesc explicația“. Revin încă puțin la finalul povestirii. Aici, vînzătorii de ciungă, traversînd din cînd în cînd compartimentul de tren, dădeau un efect de realitate momentului – adică de realitate conform lumii noastre urbane –, dar chiar efectul acestor „personaje dubioase“ era totodată conferit „visului care părea să nu se mai termine“! Exact ultimele cuvinte ale povestirii restaurează deci dubiul, acum general, asupra celor narate. Nici limbajul verbal, nici cel teatral, nici cadrul narativ al acestora nu garantează deci adevărul. Noi, cititorii povestirii, rămînem, pare-se, ca și ascultătorul din interiorul povestirii, chiar dacă am înțeles corect mesajul stahiei, cu aceeași problemă: diversele interpretări ale povestirii avansate aici sînt toate posibile, unele, poate, mai mult decît altele, dar nici una nu pare a exprima o înțelegere definitivă a adevărului ei. De ce oare? Dar este posibil un adevăr definitiv la un text ficțional analizat ca atare? Genette remarca pe bună dreptate: „Dacă lăsăm la o parte ficționalitatea contextului lor, actele de limbaj ale personajelor de ficțiune, dramatică sau narativă, sînt acte autentice, pe de-a întregul înzestrate cu caracteristicile lor locutorii, cu forța lor ilocutorie...“5 Sau: „pentru mine toate aceste discursuri se reduc de fapt la modul dramatic (un personaj vorbește) și constau în ilocuțiuni serioase mai mult sau mai puțin situate ca intraficționale: prefăcătoria constă aici, după cum spun Platon și Searle, într-o simulare sau substituire de identitate (Homer se preface că este Chrises, Doyle se preface că este Watson, după cum Sophocle se preface că este Oedip sau Creon) care acoperă și determină un discurs de personaj cu totul serios în ce-l privește, în universul lui ficțional“6. Încercînd să interpretez acest citat, aș spune că, dacă admitem concluzia lui Genette, anume că discursul ficțional nu poate fi considerat ca „serios“ în sensul lingvistic de concordanță a vorbelor cu faptele, dar că el conține jocuri de limbaj intraficționale „serioase“, atunci am putea spune că Ana Blandiana afirmă serios, dar indirect, prin Ostahie precum Doyle prin  Watson, ceea ce Ostahie, sau țăranii din tren știu că este adevărul. Ea nu spune acest lucru în numele ei, direct precum în eseurile politice, ci indirect, prin aceste personaje. Lecția de teatru aceasta ar fi: eu, autorul, afirm, precum Ostahie prin spectacolul său, că adevăratul lui mesaj era într-adevăr unul despre Gheorghe, dar și despre el însuși pentru că el, actorul, era Gheorghe, iar mesajul îl spune, la fel ca țăranii în tren, total, dar intrafictional, pus în scenă. Acest joc de sens nu ne poate apărea ca atare însă decît la un alt nivel al discuției.      
  1. Jacques Aumont : „Despre chip“, traducere a eseului „D’un visage“, în Laura Marin (coord), Figura. Corp, Artă, Spațiu, Limbaj, București, Editura Universității Bucuresti, 2017, pp.132-156.
  2. Remarc aici subtila schimbare de lexic în narațiune cînd naratorul ne mărturisește ceva nouă, cititorilor, în sensul apropierii de lumea modernă: este acum vorba de un rebus într-o revistă!
  3. Cum am mai spus, scena este povestită în Prima manipulare (Fals tratat de manipulare, p.16): „...am înțeles că revolverul fusese pus în sertarul meu cînd îl scoseseră pe Tata din casă ca să deschidă portița care era deschisă. Și atunci mi-am amintit că Tata îmi făcuse semn să rămîn în casă dar eu nu-l ascultasem pentru că mi-era frică să rămîn singură cu noii veniți. Dacă nu mi-ar fi fost frică, dacă aș fi rămas în casă cît a lipsit Tata, ei nu ar fi putut pune revolverul în sertar... Luni de zile după aceea și chiar după întoarcerea Tatei, am continuat să mă trezesc noaptea țipînd și plîngînd în hohote“. Amintiri ale tatălui apar frecvent în alte povestiri. În Proiecte de trecut cuvîntul „a ridica“ este auzit de Ana Blandiana cînd era copil, spus de tatăl ei înainte de a fi arestat (Proiecte de trecut, p. 97), iar în Reportaj își amintește de o altă arestare a tatălui, cînd avea vreo 10 ani, deci în 1952, și securistul respectiv este invitat la masă de tată și de mama, Otilia, omenește, alături de copii, înainte de-a pleca (Proiecte de trecut, pp. 65-70).
  4. Informație confirmată mie telefonic de autoare pe 11 decembrie 2018.
  5. Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, Univers, București, 1994, p. 116.
  6. Ibidem, p. 132.
" ["post_title"]=> string(39) "Lecția de teatru a Anei Blandiana (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(36) "lectia-de-teatru-a-anei-blandiana-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 13:23:00" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 10:23:00" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196295" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#18977 (24) { ["ID"]=> int(196304) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:03:15" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:03:15" ["post_content"]=> string(1173) "La sfîrșitul lui decembrie 2018, a apărut volumul bilingv francez-neerlandez Le bazar de la glaneuse/De bazaar van de sprokkelaarster semnat de Doina Ioanid. Volumul, scris direct în franceză de Doina Ioanid în timpul rezidenței de la Passa Porta, Bruxelles, adună poeme în proză culese de prin Bruxelles-ul pe care l-a bătut la pas. Volumul a găsit repede un traducător, Jan H. Mysjkin, și un editor, David Giannoni, foarte receptivi, astfel încît Le bazar de la glaneuse/De bazaar van de sprokkelaarster a apărut în colecția de booklegs a Editurii maelstrÖm reEvolution (www.maelstromreevolution.org), „Bruxelles se conte“, inițiată și susținută de COCOF-Culture. Volumul urmează a fi prezentat în februarie la Tîrgul de Carte de la Bruxelles, în prezența autoarei." ["post_title"]=> string(57) "Le bazar de la glaneuse /De bazaar van de sprokkelaarster" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(56) "le-bazar-de-la-glaneuse-de-bazaar-van-de-sprokkelaarster" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 14:03:15" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:03:15" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196304" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#18978 (24) { ["ID"]=> int(196274) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 11:39:13" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:39:13" ["post_content"]=> string(6518) "Preluarea președinției rotative a Con­siliului Uniunii Europene de către România a avut loc la București mai zilele trecute. Au venit în capitala României mai‑marii UE, în cap cu cei trei lideri, luxemburghezul Jean-Claude Juncker, polonezul Donald Tusk și italianul sadea Antonio Tajani. Ei au fost însoțiți de o armată de oficiali UE, dar și de lideri ai celorlalte state membre. Mai puțin Marea Britanie, care e pe cale să oficializeze o retragere din UE de rău augur. Căci doar o Europă unită în jurul unor idei și al unor strategii pe termen lung poate face față provocărilor viitorului în relațiile cu Statele Unite și cu presiunea promovată de spațiul Asia-Pacific, considerat ca forța primordială și motorul lumii de mîine. Pînă mîine, avem de analizat un ieri încîlcit și un astăzi fluid. Două zile de întîlniri bilaterale România-UE au fost benefice, am vrea să credem, pentru toată lumea. S-au schimbat vorbe frumoase în mai multe limbi – președintele României în românește, aducînd precizări că România e pregătită bine pentru noua postură de actant european și că va continua lupta anticorupție, Jean-Claude Juncker, cu aerul lui de pișicher hîrșit în multe, în limba franceză,  a transmis și el cîteva gînduri bune la adresa românilor, ca și italianul Tajani, vorbitor de franceză, plin de amintiri românești și de îndemnuri la concordie și unitate. Nu mai puțin simpatic a fost Donald Tusk, polonezul care a amintit în română și de automobilul Dacia al socrilor, și de jocul admirabil al portarului român Helmuth Duckadam într‑o finală de Champions League la Sevilla. Premierul României, Viorica Dăncilă, n-a scăpat ocazia să mai avanseze cîteva procente, specialité de la maison. Reproduc în acest context simandicos un banc ce circulă pe net: „La Radio Erevan, o ascultătoare întreabă: Care capitală e mai mare, Anglia sau Londra? Radio Erevan răspunde: Viorica, tu eşti?“. Președintele Senatului României, într-o engleză cam abruptă, a confirmat virtuțile europene ale neamului românesc, dar nici n-a scăpat ocazia să amintească de opintelile politicienilor români de a repare anumite derapaje și abuzuri ale Justiției din România. Una peste alta, poate am scăpat vreun vorbitor – prezentarea di granda i‑a aparținut actriței Manuela Hărăbor, cu aerul ei de grande dame, după ce parcă mai ieri juca în Pădureanca etc. –, seara politico-culturală a fost un eveniment major. Trecut cu brio și de muzicienii care au asigurat partea culturală, în frunte cu dirijorul Ion Marin, dirijorul corului – la Simfonia a IX-a de Beethoven – Ion Iosif Prunner și, nu în ultimul rînd, o orchestră (bună găselnița cu orchestra) alcătuită din interpreți provenind din toate țările UE. O orchestră internațională, care deja a primit finanțare de la Guvernul României, ne abținem să facem comentarii despre oportunitate, măcar în aceste zile de leadership românesc european. Convorbirile și schimburile de opinii şi bezele în mod cert au continuat și la Dineul Oficial de la Palatul Regal – am fi fost curioși să vedem imagini cu participanții, dar și cu meniul servit etc. –, precum și la Cotroceni, la Guvern sau mai știm noi unde. Totul e bine cînd se termină cu bine, cum spun francezii. Dincolo de manifestanții din preajma statuii Regelui Carol I, dincolo de toate comentariile, mai mult sau mai puțin parazite, legate de cele două zile. Cravata absentă a fostului premier Dacian Cioloș – putea să aibă una în buzunar și s-o pună după trecerea en passant pe la demonstranți – sau a băietanului român, fiul premierului Dăncilă, care, în mod cert, putea să urmărească prestația mămuchii la televizor. E bine că e bine, deja azi, mîine un grup de miniștri români sînt alături de primul ministru la Strasbourg, ca să prezinte, în mod cert, în procente, cum vor evolua lucrurile cu Europa. Bun. Dincolo de glume şi ironii. Juncker & Co. au pus accentele necesare pentru imediat. România să fie acceptată în spațiul Schengen – chiar nu poate fi convinsă Olanda că locul României este lîngă celelalte state? –, mai ales după ce Marea Britanie a spus pas. Și doi, tot atît de important, renunțarea la monitorizarea MCV. Nu Justiția și legile ei sînt principala prioritate a României și românilor, cum mereu ni se livrează pe canale media și o tot țin langa parte din politicieni. Justiția nu poate fi alta decît cum e și restul. Nu putem avea o Justiție excepțională, cu același popor care trăiește prost. Și urît. La pachet, credem noi, se pot rezolva multe. Nu PSD-ALDE și BOR sînt dușmanii poporului român, cum se încearcă o demonizare cu totul inutilă. Ciuma roșie nu mai există și nici drumul spre Est, există doar fripturiști de toate culorile. Să mai spunem de unde a plecat bolșevismul? Din Rusia? Niet, din Germania, nota bene. Și nu e vorba neapărat doar despre Karl Marx și despre revoluționarii din Berlin care și-au alungat Kaiserul lor, ci şi despre finanțarea de către nemți a drumului lui Lenin către putere la Moscova. Dacă rușii și nemții își dau mîna – și mereu şi‑o dau –, avem noi, restul europenilor, dureri de cap. În fine, să trecem la ai noștri. E nevoie de încredere în liderii politici și de timp, de răbdare pentru ca lucrurile să se așeze cu adevărat. Încredere că se poate. În cine? Nu știu, în toți. În noi înșine. În poporul român. Care nu mai trebuie spurcat și acuzat de toate relele, mai ales de către oameni politici români puși (și plătiți) să ne reprezinte interesele. COEZIUNE  – noul motto al noii politici românești europene  ar putea fi folosit și înăuntrul granițelor. Dincolo de luptele acerbe pentru puterea politică, dincolo de vrăjmășia care e alimentată inutil. Situația internațională  impune un grad mai mare de unitate și în interiorul fiecărei țări europene, și una interstatală. Sînt probleme grave peste tot. La noi, prioritare ar fi nivelul de trai, educația și sănătatea, infrastructura deficitară și protecția socială, salarizările şi pensiile minimale la nivel european. Totul se poate. Ce ne trebuie? Solidaritate. Unitate. Ei, da, Coeziune, cum frumos accentua cuvîntul președintele Klaus Iohannis." ["post_title"]=> string(24) "Liderii UE la București" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(23) "liderii-ue-la-bucuresti" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 11:39:13" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:39:13" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196274" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#18979 (24) { ["ID"]=> int(196323) ["post_author"]=> string(4) "2668" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:52:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:52:17" ["post_content"]=> string(5086) "Am crescut bilingv, cu tata și cu majoritatea copiilor de pe stradă vorbeam românește, dar cu mama mă foloseam de limba lui Goethe, fapt care stîrnea o deosebită admirație în rîndul vecinilor mei români sau unguri de la Reșița sau Timișoara. „E atît de mic și deja vorbește nemțește!“, se mirau ei plini de respect, pe cînd aveam doar doi, trei anișori. În decursul anilor, am mai învățat și franceză, engleză și spaniolă, și mă descurc binișor și cu italiana. Așa că, de regulă, mă pot întreține în străinătate cu localnicii în limbă lor natală, ceea ce provoacă însă, uneori, neînțelegeri. Cînd i-am spus, săptămîna trecută, unei bătrîne doamne franţuzoaice într-un bistro la Paris, că sînt german, aceasta s-a pus a rîde cu multă poftă: „Bonne blague, monsieur! Ce banc bun! Și acum, vă rog să-mi spuneți adevărul. Vous êtes italien, n’est-ce pas? Sînteți italian, nu-i așa?“ Această întrebare retorică era absolut simptomatică, dat fiind că francezii mă iau, în general, drept italian, în timp ce italienii mă iau drept spaniol, iar spaniolii drept portughez. „Your Slavic accent is very charming! Accentul dvs. slav e foarte șarmant“, îmi spun uneori britanicii. Asta îmi provoacă o adevărată criză, și anume o criză de identitate. Da, există o problemă a accentului, fiecare emigrant în parte își are poveștile lui despre asta. Căci un emigrant este cineva care a pierdut totul, în afară de accent. Din fericire, mai am, uneori, parte și de alte situații. Mă simt minunat în țara noastră vecină, Belgia, și adesea mă duc cu mașina în Valonia, la Hautes Fagnes, la Baraque Michel, la Robertville sau la Spa, ca să scap printre dealuri și păduri de stresul cotidian și de agitația orașului. În cursul repetatelor mele excursii, am putut constata următorul lucru: belgienii de limbă franceză iau mai totul cam ca la porțile Balcanilor, mai à la légère decît nemții, și îi doare în cot de accentul pe care-l am cînd mă întrețin cu ei în limba lui Voltaire și Napoleon. Habar nu am de unde li se trage asta, poate din faptul că și ei vorbesc franceză tot cu accent străin. Fapt este că belgienii n-au încercat încă niciodată să mă asocieze cu o națiune anume, ceea ce, văzut à la longue, m-a cam pus pe gînduri. „Monsieur, n-ați vrea să știți poate de unde sînt?“, l-am întrebat, nu demult, pe vecinul meu de masă la cafeneaua Aux délices, la Robertville, cu care purtăm la o bere Leffe o plăcută conversație despre drumețiile posibile în zonă apropiată. „Nu, de ce?“, m-a întrebat omul surprins, apoi a continuat imperturbabil să-și bea berea și să laude frumusețea dealurilor și a lacurilor din Valonia. Acum, ca să fiu sincer, atîta dezinteres față de persoana mea mi-a provocat o ușoară dezamăgire. În străinătate sîntem cu toții niște străini, avînd un accent care iese, de cum deschidem gura, precum untdelemnul deasupra apei la iveală. Cei mai faimoși străini cu accent au trăit de cînd filmul la Hollywood. Printre ei se numărau Marlene Dietrich, Billy Wilder, Arnold Schwarzenegger, Christoph Waltz și Zsa Zsa Gabor. Marlene Dietrich se distinge prin puternicul ei accent german, Billy, Arnold și Christoph bat la ochi sau mai bine zis la ureche, prin accentul lor austriac, iar Zsa Zsa Gabor îi bagă pe toți în buzunar, avînd la răboj nu doar două accente străine – pe cel unguresc și pe cel austriac –, ci și opt divorțuri, așa că trebuie s-o credem, cînd la bătrînețe trage – cu un dublu accent – următoarea concluzie: „Ai nevoie de o foarte îndelungată experiență ca să poți, cîndva, săruta ca o începătoare“. În excelenta comedie americană A Fish Called Wanda (Un peşte numit Wanda), veche de 30 de ani, dar încă foarte actuală, englezul Archie, alias John Cleese, nu posedă doar un firesc accent englezesc, ci, la răstimpuri, chiar și unul rusesc. De acesta se folosește cu dibăcie atunci cînd vrea s-o stîrnească sexual pe mult adorata și rîvnita Wanda, alias Jamie Lee Curtis. Căci pe Wanda nici mîngîierile în zone sensibile, nici suflatul în ureche sau săruturile umede și frenetice cu limba n-o excită nici pe departe precum accentul rusesc. „Hai, spune ceva pe rusește!“, îl imploră Wanda plină de lăcomie pe Archie, cînd vrea să-și intre în formă. La auzul r-ului rulat senzual și al consoanelor rusești, cînd tari, cînd moi, Wanda începe să gîfîie ca o locomotivă, excitată la maximum. Și cînd, la un moment dat, cu ochii ieșiți din orbite, Archie se pornește a recita poezia lui Lermontov, Rugăciunea, în original, de la cap la coadă, Wanda atinge punctul culminant al extazului, experimentînd un orgasm multiplu. De unde se vede că uneori poate fi deosebit de util să posezi un accent străin, păcat că numai în filme." ["post_title"]=> string(57) "Problema accentului și un orgasm cinematografic multiplu" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(56) "problema-accentului-si-un-orgasm-cinematografic-multiplu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 14:52:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:52:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196323" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#18980 (24) { ["ID"]=> int(196329) ["post_author"]=> string(4) "2580" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 15:05:30" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:05:30" ["post_content"]=> string(8084) "Orchestra Naţională Simfonică a României a susținut în luna ianuarie un turneu extraordinar în Statele Unite ale Americii, sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, în serile de 11 și 12 ianuarie evoluînd alături de Jazz at Lincoln Center Orchestra și Wynton Marsalis în două concerte la  Rose Theater din New York, în seria Jazz at Lincoln Center. Anvergura istorică a evenimentului este poate, greu de înțeles, chiar dacă orchestre românești mai mari sau mai mici, și în orice caz, acum multe decenii au mai ajuns pe tărîmuri americane... Ceea ce este important cînd ajungi să evoluezi într-o piață culturală atît de performantă precum cea americană este să fii plasat în contexte reale, așa cum s-a întîmplat de această dată. Fie că a fost vorba despre stagiunile unor importante săli de concerte din Statele Unite, fie de celebrul loc în care se realizează binecunoscuta serie Jazz at Lincoln Center, concertele s-au desfășurat în fața publicui obișnuit al acestor săli și nu în fața unui public de protocol. Pentru cei care au avut curiozitatea să-l urmărească live la 3 noaptea, ora României, concertul de la New York a fost difuzat în direct live pe Facebook și pe internet (pe www.wyntonmarsalis.org). În afara piesei lui Marsalis The Jungle, dedicată orașului New York și interpretată în 2017, într-o formulă redusă, de New York Philharmonic, dar prezentată integral în primă audiție absolută pe 11 și 12 ianuarie 2019, în deschiderea serii s-a cîntat o versiunea a lui Duke Ellington la lucrarea lui Gershwin Rhapsody in Blue cu Jazz at Lincoln Center Orchestra și, respectiv, Rapsodia I de George Enescu cu Orchestra Naţională Simfonică a României. Sonoritățile enesciene au surprins publicul și au generat aplauzele entuziaste ale acestuia (un public de jazz și un public american prin excelență) pentru o muzică extrem de reprezentativă pentru cultura română, plasată într-un context profund reprezentativ pentru cea americană. Reacția publicului a fost la fel de entuziastă precum a fost cea a muzicienilor din Jazz at Lincoln Center Orchestra și a lui Wynton Marsalis atunci cînd tinerii muzicieni români, conduși de Cristian Măcelaru, le-au cîntat, la o repetiție, Hora staccato. După una dintre ultimele repetiții, Wynton Marsalis declara: „Nu țin neapărat să sparg bariere, sînt mai degrabă interesat de ceea ce ne unește, de ceea ce putem cînta împreună. Nu vreau să iau o anumită poziție despre a face un lucru sau altul, în fond, facem atîtea lucruri în viață. De pildă, în familiile noastre vorbim într-un fel, copiilor le vorbim într-un mod, soției îi vorbim altfel decît unui coleg. Nu trebuie să spargem niște bariere ca să facem lucrul acesta. Pur și simplu trebuie să găsim un limbaj comun. Cînd lucrăm împreună cu orchestra, ne așezăm împreună și încercăm să găsim sunetul nostru comun. Iar ceea ce face Cristian Măcelaru este să ne ajute să înțelegem cum putem cînta împreună, unul cu celălalt. Știu că facem lucruri pe care alții nu le-au făcut pînă acum, dar nu e o formă de mîndrie aici, ci e vorba de a ne simți bine împreună“. Într-adevăr, Cristian Măcelaru a știut să găsească acel limbaj comun care a făcut să sune atît de „împreună“ cele două formule orchestrale, cea simfonică a tinerilor români și cea de jazz a orchestrei lui Wynton Marsalis, adunînd firele sonore ale piesei The Jungle astfel încît mesajul profund al lucrării să ajungă cît mai direct la public. Dramatismul mesajului acestei lucrări impresionante, semnalul de alarmă atît de acut răsunînd din fabuloasa trompetă a lui Marsalis i-au impresionat pe toți cei aflați în sală. Turneul Orchestrei Naționale Simfonice a României, care s-a desfășurat între 6 și 16 ianuarie, a fost organizat de Centrul Național de Artă „Tinerimea Română“ în colaborare cu Primo Artists, cu sprijinul Institutului Cultural Român, și a avut în program şapte concerte, celelalte cinci fiind susținute în săli de 1.500-2.000 de locuri în Florida, Detroit și New Jersey și bucurîndu-se de un succes de public pe care Cristian Măcelaru, un obișnuit al acestor scene, îl definea ca fiind neobișnuit, spectatorii răsplătind în primul rînd sinceritatea interpretării tinerilor interpreți din Orchestra Națională Simfonică a României. Forţa degajată de actul dirijoral al lui Cristian Măcelaru, excepționala lui comunicare cu orchestra au condus la versiuni remarcabile ale tuturor lucrărilor din repertoriul concertelor simfonice, respectiv Rapsodia I de Enescu, Concertul pentru violoncel şi orchestră de Dvorak, solist Andrei Ioniţă, suita din Der Rosenkavalier de Richard Strauss şi Bolero de Ravel. Am avut șansa de a urmări evoluția Orchestrelor Naționale de Tineret ale României de la începuturi, iar această Orchestră Națională Simfonică a României, înființată și ea tot de violoncelistul și profesorul Marin Cazacu, s-a născut firesc, în urmă cu nu mulți ani, strict pe criterii valorice, din dorința acelor membri ai orchestrelor naționale de tineret care, care au depăşit vîrsta‑limită de 28 de ani – deși foarte mulți dintre ei au devenit între timp titularii unor posturi importante la filarmonicile sau operele din București și din țară – de a continua să facă muzică împreună la nivelul artistic care le-a adus atît de multe satisfacții profesionale. Proiectul a prins viață în 2015, la șapte ani de la formarea Orchestrei Române de Tineret, și de atunci a presupus prezențe concertistice la Linz, Salzburg, Paris, Lyon, Rouen, Geneva, Lille și nu numai. O entitate artistică precum Orchestra Națională Simfonică a României este, practic, un exemplu de orgoliu profesional ce ne dă speranță. La fiecare concert, muzicienii au demonstrat o forță de concentrare extraordinară, polarizată de entuziasmul și forța discursului dirijoral al lui Cristian Măcelaru, seducînd publicul  cu vraja unor concerte memorabile. Orchestra Națională Simfonică a României dirijată de Cristian Măcelaru a avut șansa de a cînta în săli în care se succedau manifestări foarte diferite, de la proiecții cinematografice la concerte rock, trecînd prin musical, muzică de cameră sau chiar operă, dar pe scena cărora evoluau frecvent orhestre simfonice precum Filarmonicile din Israel și Chicago sau Russian National Orchestra (pentru a cita doar din concertele lunilor ianuarie-februarie). Așadar succesul a fost unul real, termenul de comparație existînd. Aplauzele în picioare nu sînt o obișnuință în aceste săli (așa cum au început să fie în România), ci au reprezentat reacția sinceră a publicului la sinceritatea interpretativă a orchestrei noastre. Sonorități de mare calitate, strălucirea tehnică, susținerea și coerența, nuanțarea rafinată sînt aspecte care au definit evoluția Orchestrei Naționale Simfonice a României dirijată de Cristian Măcelaru în toate concerte le susținute în Statele Unite. „Este o energie dar și o maturitate deosebită în ceea ce fac acești interpreți, modul în care ei cîntă transmite numai vibrații pozitive și atunci publicul este imediat e foarte impresionat“, declara dirijorul Cristian Măcelaru, sintetizînd practic ceea ce au simțit toți spectatorii care au avut șansa de a participa la aceste concerte.   Fotografii de Virgil OPRINA" ["post_title"]=> string(69) "Turneul Orchestrei Naționale Simfonice a României în Statele Unite" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(66) "turneul-orchestrei-nationale-simfonice-a-romaniei-in-statele-unite" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 15:05:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:05:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196329" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#18981 (24) { ["ID"]=> int(196306) ["post_author"]=> string(3) "345" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:05:55" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:05:55" ["post_content"]=> string(17737) "Perioada cuprinsă între mijlocul deceniului opt al secolului al XX-lea și anul Revoluției, 1989, este una de mari încercări pentru România. Este probabil cea mai dificilă din era comunistă, cu excepția anilor de debut, de instalare a acestei ere, după model sovietic (aproximativ 1948-1958).

Alienarea individului

Relaxarea ideologică parțială, progresul economic și liberalizarea culturală relativă, ce se înfiripaseră și se dezvoltaseră începînd cu prima treime a anilor ’60, ating apogeul și încep să descrească după 1968-1970 și sînt frînate tot mai accentuat spre mijlocul anilor ’70. Vizita din 1971, în China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și Mongolia, a lui Nicolae Ceaușescu, l-a stimulat pe acesta să de­clanșeze o linie ideologică mult mai severă, făcută publică întîi prin așa-numitele Teze din iulie 1971 și prin care pune bazele unei „micro-revoluții culturale“, ale unei conduite neostaliniste. Politica oficială va fi aceea a unui naționalism comunist de stat, pe fondul căruia se va formula și se va amplifica agresiv cul­tul personalității, avîndu-l ca obiect pe Nicolae Ceaușescu – ales în 1974 (primul) președinte al Republicii Socialiste România –, apoi perechea conducătoare Nicolae și Elena Ceaușescu. „Restaurația“ ideologic-culturală inițiată în 1971 va fi consolidată și înăsprită din 1983, după cuvîntarea de la Mangalia a secretarului general al Partidului Comunist Român (Tezele de la Mangalia). Nicolae Ceaușescu nu va stopa cultul personalității și îi va cădea victimă, ajungînd să creadă că este cu adevărat „cel mai iubit fiu al poporului“ și detașîndu-se tot mai mult de realitate, creditînd varianta trucată a acesteia, alimentată din plin de structurile conducerii politice și economice. Eșecul progresiv al industrializării masive forțate, diversele greșeli de politică economică, ambiția șefului Statului de a plăti integral datoria externă a țării cu orice sacrificiu, au determinat o deteriorare dramatică, mai ales în anii ’80, a calității vieții, de la insuficiențele alimentare pînă la drămuirea aspră a resurselor de apă și energie. Existența cotidiană ajunsese o luptă pentru supraviețuire. Priva­țiunilor materiale li se adaugă inocularea grotescă a minciunii ideologice, situația gravă a libertății de expresie și amenințarea spectrului Securității, cultul mediatic obsesiv promovat al personalității, restrîngerea emisiei tv la două ore pe zi, o jumătate din acest program fiind subordonat în totalitate propagandei. Alienarea (tot mai gravă) a individului se traducea în România anilor ’80 prin distan­țarea dureroasă a vieții private de cea publică, prin „masca“ socială ce trebuia purtată în scop protector. În epocă are loc o încercare de reapropiere de URSS, însă nu și de reformele promovate în a doua jumătate a anilor ’80 de Mihail Gorbaciov sub semnul conceptelor de Perestroika și Glasnost. Ca și cînd deficitul economic nu ar fi fost îndeajuns de alarmant, Ceaușescu s-a lansat și în alte proiecte de amploare, nu doar inutile, ci şi profund distructive, prin care intenționa, probabil, să aducă România cît mai aproape de ceea ce ar fi vrut să fie imaginea ideală a societății socialiste multilateral dezvoltate, angajate în marșul victorios către societatea comunistă. Ne gîndim la proiectul de eliminare a „principalelor deosebiri între oraș și sat“, ceea ce a însemnat distrugerea a aproape cinci sute de sate și mutarea locuitorilor acestora în niște clădiri deloc îmbietoare din beton, „dotate“ cu toalete în curte și cu fîntîni în stradă. Ne gîndim și la dărîmarea unor biserici – dispariția Mă­năs­tirii Văcărești, un prețios ansamblu brâncovenesc, a fost poate cea mai tragică pierdere – ori la mutarea altora, măsuri privite de inițiatori ca victorii ideologice asupra religiei și ca soluții ajutătoare pentru înfăptuirea măre­țelor planuri de sistematizare ale regimului.

Situaţia din celelalte ţări comuniste şi Decembrie 1989 în România

Evenimentele din Decembrie 1989 din România au reprezentat ultimul episod al căderii regimurilor comuniste din Europa (finalul celui din Albania a fost în 1990, iar destrămarea URSS a avut loc în 1991). Țara noastră era din ce în ce mai decuplată de contextul internațional, conservatorismul de esență stalinistă al lui Ceaușescu s-a manifestat și prin divergența de viziune între el și Gorbaciov, prin izolaționismul treptat care ne‑a afectat pe plan extern în anii ’80. Zilele revoluționare din preajma Crăciu­nului  din 1989  au fost atît de dense, sîngeroase și luminoase totodată, încît păreau un miracol pentru cei care le trăiau cu inima deschisă și cu gîndul încă neatent la manipulări, la lupte pentru putere, la eventuale înțelegeri pe plan intern și extern… Am fost martorii prăbușirii unui dictator, a unui sistem, din momentul în care s-a început să se strige „Jos comunismul!“, însă nu știam atunci cît de lungă va fi „tranziția“. În timpul desfășurării dramatice de fapte din Decembrie 1989, Muzeul Național de Artă din București a suferit pagube deosebit de importante. Începînd cu anul 1990 și pînă în 2000, aveau să se execute lucrări de reconsolidare și de restaurare ale clădirii Muzeului și ale operelor afectate. Instituția a primit titulatura de Muzeul Național de Artă al României (MNAR). Din mai 2000 și pînă în 2002, au fost redeschise Galeria de Artă Europeană, cea de Artă Românească Modernă și, în final, Galeria de Artă Veche Românească.

Uniunea Artiştilor Plastici

Bugetul pentru cultură a fost redus drastic în deceniul nouă al secolului trecut. Uniunile de creație au început să fie privite de către eșalonul superior al conducerii politice ca niște potențiali factori ostili, iar măsurile preventive au fost fără precedent: în Uniunea Artiștilor Plastici, de pildă, nu s-au mai făcut primiri de noi membri în a doua jumătate a anilor ’80, dosarele depuse de către aspiranți rămînînd blocate pînă în 1990. Oficial s-a spus că după desființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (1977), cenzura s-a anulat, însă aceasta a funcționat cu o forță egală ori sporită în continuare, atribuțiile respective fiind preluate de Secția de Presă a Comitetului Central al PCR. A scăzut procentajul schimburilor culturale cu străinătatea, a sporit numărul intelectualilor rămași „dincolo“. La un moment dat, circula o glumă care spunea că diaspora artistică românească din zona Parisului a crescut într-atît, încît s-ar putea forma acolo o nouă filială a Uniunii Artiștilor Plastici… S-a redus numărul achizițiilor și al comenzilor, acestea din urmă (mai ales) punînd accentul, prin tematică, pe cultul personalității: portrete ale cuplului conducător, vizite de lucru pe marile șantiere ale patriei, integrarea „conducătorului iubit“ în galeria marilor bărbați ai țării. Unii dintre artiștii care nu alegeau calea artei de comandă socială și aveau venituri insuficiente optau să lucreze pentru galeriile Fondului Plastic al UAP – piesele vestimentare, accesoriile, lucrările de artă decorativă potrivite pentru cadouri, care se vindeau aici, chiar felicitările erau la mare căutare pentru o clientelă cel puțin cu veniturii medii. Să mai spu­nem, în legătură cu Uniunea Artiștilor Plastici, că în perioada 1968-1978 președintele acesteia a fost pictorul Brăduț Covaliu, iar din 1978 pînă în 1989 – sculptorul Ion Irimescu.

Învăţămîntul artistic

Învățămîntul artistic a primit serioase lovituri în această perioadă. În toată țara au rămas doar trei licee de specialitate. În ce privește nivelul universitar, în 1982 s-a introdus la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București învățămîntul seral, iar cifra de școlarizare s-a redus de la 800 la 250 de locuri. Pe de altă parte, în contextul politicii de reduceri/comasări de instituții, Institutul de Istoria Artei al Academiei Române a fost integrat, în 1977, în Institutul „Nicolae Grigorescu“ și comasat cu Secția de Istoria și Teoria Artei a acestuia, în timp ce Direcția Monumentelor Istorice a fost desființată – o parte dintre specializările și dotările sale au fost salvate prin preluarea lor tot de către Institutul „Nicolae Grigorescu“, al cărui rector devenise, în 1976, istoricul de artă Vasile Drăguț, ce l-a condus pînă în 1984, cînd funcția a fost încredințată artistei textiliste Ecaterina Teodorescu, ce a deținut-o pînă în 1989.

Casa Poporului

Ultimul deceniu al „epocii de aur“ a fost marcat  și de punerea în operă a planului megalomanic al dictatorului de construire a unui nou centru civic și politico-administrativ al Capitalei, plan în miezul căruia se afla realizarea Casei Poporului, ce avea să devină a doua clădire modernă ca mărime în lume, după Pentagon. Întîi, a fost eliberat terenul pentru „măreața“ inițiativă arhitecturală și urbanistică, adică a fost rasă de pe fața pămîntului o parte a centrului istoric al Bucureștiului, ceea ce a amputat grav moștenirea, patrimoniul cultural-urban al orașului și a dislocat aproape peste noapte un segment semnificativ de populație. Unii (mai ales turiști străini) identificau superficial, după 1990, edificiul Casei Poporului, ce avea să capete, după Revoluție și cîteva dezbateri fără consecințe, funcția principală de sediu al Parlamentului, drept un exemplu interesant de arhitectură postmodernă… Există unele caracteristici, mai ales de ornamentică, ce îndreptățesc o asemenea apreciere, însă acestea fac parte dintr-un ansamblu care este încadrabil de fapt în ceea ce numim arhitectură totalitară, ca profil și ca dimensiuni ce desfid competiția. Construcția în chestiune (actualul Palat al Parlamentului), noul Centru Civic și elemente de estetică urbană incluse, cum ar fi salba de fîntîni de pe ceea ce se numește acum Bulevardul Unirii, au implicat și munca unor artiști plastici, din perspectiva artei de comandă socială (pictură murală, mozaicuri, decorație sculptural-arhitectonică). Ideea de edificare a unui nou centru civic în București, de schimbare la față a orașului pentru a corespunde „omului nou“ al erei socialiste, s-a folosit și de consecin­țele grave ale cutremurului din 4 martie 1977, care au devenit pretext pentru demolarea unor clădiri importante, ce „deranjau“, precum Biserica Enei, aflată aproape de Institutul de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“. În altă ordine de idei, un complex de motive și evoluții în care cuvîntul final a fost al dictatorului a transformat începerea restaurării Mănăstirii Văcărești în demolarea acesteia, petrecută între 1986-1987, în ciuda unui memoriu pentru salvarea mănăstirii, pe care îl semnaseră importanți oameni de cultură.

„Cîntarea României“

În 1974, istoricul și criticul literar Edgar Papu, un respectat specialist în literatură comparată, a publicat în revista Secolul 20 studiul „Protocronismul românesc“. Autorul făcea o pledoarie pentru o mai bună cunoaștere și promovare a culturii române și a reperelor ei pe plan internațional, însă și pentru un protocronism ponderat. Ideologia oficială a preluat și amplificat agresiv aceste idei, coroborîndu-le cu ascensiunea cultului personalității. Una dintre formele/con­secințele la nivelul culturii de masă ale acestei politici manipulatorii a fost Festivalul Național „Cîntarea României“(1976-1989), care, sub aparența încurajării creației culturale de expresie larg democratică, a dez­voltat, prin artizanii lui din zona aparatului ideologic al Partidului Comunist Român, o strategie de nivelare a valorilor, de suprapunere/confuzie între creația profesionistă și cea de amatori. Culturnicii de la București urmăreau să minimalizeze importanța actului valoros și poate influent de cultură profesionistă, importanța  intelectualității, prin promovarea puternică a culturii de amatori, indiferent de performanțele sale calitative. Să menționăm în contextul problematicii ideologice care include protocronismul și cartea Katherinei Verdery, tradusă în românește de către Mona și Sorin Antohi, sub titlul Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu (Editura Humanitas, București, 1994). Autoarea consideră că, în perioada analizată în studiul său, ideologia națională a cunoscut o nouă ascensiune în România, iar acest tip de discurs a ajuns să îl domine pe cel marxist la nivelul strategiilor puterii. În opinia lui Verdery, principalele dezbateri culturale de la noi au avut atunci în miezul lor ideologia națională, fie considerată dintr-o perspectivă agreată de regimul totalitar, fie dintr-una polemizînd cu aceasta. Deși lumea de idei din acest studiu semnat de Katherine Verdery ne pare oarecum reducționistă, el oferă o bine-venită vedere din exterior asupra ideologiei naționale din timpul a ceea ce numim ironic, firește, „epoca de aur“. „Verdery… punctează raportarea la repere occidentale în replica antiprotocroniștilor, dar o subordonează ipostazierilor ideologiei naționale ca fe­nomen al rezistenței prin cultură; eu prefer să… văd în eforturile sincroniste o formă în sine a revitalizării spiritualității românești a timpului, de menținere a sa în circuitul internațional…“ (Adrian Guță, în Generația ’80 în artele vizuale, Editura Paralela 45, Pitești, 2008).

„Rezistență sau supraviețuire prin cultură?“

Într-o dezbatere publicată în revista Observator cultural nr. 203 din 2004, pe tema „Rezistență sau supraviețuire prin cultură?“ (în perioada comunistă), dezbatere ce s-a desfășurat la Cluj, în 2003, în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului Phantasma, Corin Braga a vorbit despre o scară ierarhică axiologică în sens moral-politic, alcătuită prin referire la raportul dintre creație și ideologia totalitară. Clasificarea era următoarea: autori (scriitori) „înrolați“ (ei devin portdrapelul ideologiei totalitare), „colaboratori activi“ cu regimul, „colaboratori pasivi“, „rezistenți pasivi“, „rezistenți activi“. „Rezistenții pasivi“ ar corespunde conceptului de „supraviețuitori prin cultură“, cu o reprezentare majoritară printre scriitorii din România, iar „rezistenții activi“ ar fi de fapt „rezistenții pro­priu-ziși“, adică cei care au înfruntat regimul, au plecat din țară și au continuat lupta din străinătate. În Postmodernismul românesc (Editura Humanitas, București, 1999), Mircea Cărtă­rescu afirmă în legătură cu modul de lucru al exponenților generației literare ’80: „Lucrul cel mai important pentru ei a fost să impună, prin scrisul lor, o zonă de normalitate și libertate interioară, fapt care-i înscrie în curentul general de «rezistență prin cultură» promovat de mentorii lor și, pe de altă parte, să cartografieze istoria recentă la nivelul ei microstructural. Prețul, foarte greu, a fost depolitizarea. […] Starea firească a acestei generații este cea de anarhie visătoare“. Volumul LXXX Mărturii orale. Anii ’80 și bucureștenii (Editura Paideia, București, 2003), apărut din inițiativa Muzeului Țăranului Român și pornind de la un proiect inițiat de Irina Nicolau, este o valoroasă culegere de istorie orală urbană, alcătuită ca un dicționar de termeni și avînd o accentuată dimensiune de antropologie culturală, şi o carte care antologhează, adesea, cotidianul rezistenței prin cultură. Cu privire, de pildă, la termenul „şopîrle“, etnologul Petre Popovăț îi identifică acestuia originea într-un sketch mai vechi al lui Toma Caragiu și îl configurează „în sensul unei întîmplări sau al unei situații banale, po­ves­tite cu un aer, aparent, nevinovat, dar care, datorită ambiguității create prin mijloace artistice, dă naștere la subînțelesuri «subversive»“. Emisiunile postului de radio Europa Liberă au reprezentat pentru români o gură de oxigen în perioada comunistă datorită viziunii critice asupra vieții politice din țară, orientării anticomuniste a postului, faptului că istoria nu era falsificată ori datorită buletinelor de știri cuprinzătoare privitoare la „scena“ românească (vezi și celebra emi­siune „Actualitatea românească“ a lui Neculai Constantin Munteanu) și la cea internațională, graţie comentariilor despre noutățile din cultura noastră și din cea occidentală, despre adevăratele valori ale spiritualității românești. Erau așteptate cu mare interes textele semnate de Monica Lo­vinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu. Aici s-au făcut auzite și voci ale disidenței, printre colaboratori numărîndu-se și Paul Goma. Europa Liberă a fost primul post care a difuzat știrea despre cutremurul din 4 martie 1977, înaintea radioului oficial de la București. De asemenea, Europa Liberă a relatat încă din primele zile despre Revoluția română din Decembrie 1989, începînd cu evenimentele de la Timișoara, transmiţînd în context și mesajul Regelui Mihai I." ["post_title"]=> string(67) "Arta românească de la jumătatea anilor ’70 pînă în 1989 (I)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(56) "arta-romaneasca-de-la-jumatatea-anilor-70-pina-in-1989-i" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 14:05:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:05:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196306" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#18982 (24) { ["ID"]=> int(196325) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:59:54" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:59:54" ["post_content"]=> string(21866) "La Teatrul Național București (TNB), Pădurea spînzuraților, dramatizare după romanul lui Liviu Rebreanu despre contorsiunile conștiinței unui ofițer român din Armata austro-ungară în situația de a lupta împotriva românilor în Primul Război Mon­dial, e de departe cel mai mare și ambițios proiect al lui Radu Afrim, iar de la premiera lui, la mijloc de decembrie, s-au scris cuvinte mari despre spectacol: genial, patriotic, cea mai bună realizare românească în an Centenar. Cuvinte atît de mari încît riscă să îngroape în omagial și encomiasme o producție care ar trebui, în schimb, să îndemne la meditație, printre altele, asupra a ceea ce aduce ea diferit, pe scenele noastre – fiindcă teatrul e întotdeauna mai mult decît spectaculosul iluziei pe care o construiește. Iar această meditație e ceea ce ne aduce, pe unii dintre noi, în sala de spectacol și motivul pentru care arta milenară a teatrului încă are sens în lumea noastră. Paradoxal, mulți dintre cei care s-au entuziasmat în fața spectacolului par a avea o părere proastă despre cartea lui Rebreanu, bună ocazie să ne îngrozim cu toții de ceea ce receptarea sistemului românesc de învățămînt i-a făcut uneia dintre cele mai bune cărți din literatura română, o proză adîncă despre dimensiunea umană a războiului, despre diferențele sociale declinate în raportarea la război și trăirea lui, despre corporalizarea conceptelor altfel abstracte de datorie și națiune. Nimic nu ar fi mai frumos decît ca Pădurea spînzuraților a lui Radu Afrim să nască o minimă curiozitate pentru Pădurea... lui Rebreanu (din această perspectivă, ar fi minunat dacă s-ar dramatiza și Răscoala...). Altfel, teatral vorbind, spun de la bun început că această Pădure a spînzuraților mi se pare în același timp un spectacol plin de profunzimi, provocator estetic și tematic și unul ale cărui opțiuni de a apăsa pe „butoanele“ contemporane ale publicului nu se dovedesc, în final, neapărat organice și/sau integrate în propunerea centrală. Și că, existînd deja atîtea cronici de întîmpinare la spectacol, textul de față își propune mai degrabă să discute niște aspecte mai largi ale produc­ției de teatru în zilele noastre, pornind de la Pădure... și de la unele comentarii la acest spectacol. Romanul de război al lui Rebreanu e, la Afrim, îmbinat cu texte din Scrisori de pe front, volumul editat de Mirela Florian pentru Martor (volumul a mai beneficiat în 2018 de o „exploatare“ teatrală, în spectacolul omo­nim de la Teatrul Mic) – care generează in­clusiv o trimitere la vocația emancipatoare a războiului pentru femeile din România. (Această emancipare nu e deloc o temă a spectacolului, care, în linie cu romanul lui Rebreanu și limitele trasate de acesta, de subiectul lui și de epoca în care a fost scris, prezintă femeile exclusiv ca mame îngrijorate, logodnice simple sau ușuratice – în abandonata Marta, Ada Galeș e chiar la limita excesului vulgar – și infirmiere mute.) „Co­pertele“ spectacolului, începutul și sfîrșitul, încadrează Pădurea... în actualitate, pe de o parte trimițînd la plaga defrișărilor, pe de altă parte punînd în paralel sau în contrast povestea lui Apostol Bologa (jucat de Alexandru Potocean, cu Marius Manole în rolul conștiinței lui) cu lipsa de speranță, dar și de implicare, contemporană, într-un monolog al unui tînăr al vremurilor noastre, pentru care „pădurea spînzuraților“ e doar barul „The Hanged“ (e aici și o referință vizuală la spectacole anterioare ale lui Afrim). Trimiterile în actualitate revin pe par­cursul spectacolului – care, altfel, urmează firul narativ al romanului –, de exemplu, sub forma unor proiecții de la protestul din 10 august 2018, conștiința lui Bologa răspunzîndu-i, astfel, acestuia la întrebarea retorică despre cum pot frații să se omoare între ei. Nu mi-e deloc clar de ce, avînd în vedere șocanta, tulburătoarea actualitate în sine a poveștii lui Apostol Bologa, frisonanta relevanță pentru zilele noastre a dilemei lui existențiale și a chestionării războiului, era nevoie de minimalizarea traumei unui conflict mondial, a milioanelor de soldați morți sau schilodiți, prin astfel de paralele. Iar cînd spuneam despre lipsa de organicitate a acestor paralele, mă refeream la facilul lor, în comparație cu reflecția atît de rafinată asupra transformării lui Bologa, asupra rolului religiei, asupra solidarităților care-l leagă și a diferențelor care-l îndepărtează pe Bologa de Klapka (jucat de Richard Bovnoczki) și Varga (jucat de István Teglás), asupra valorilor lumii rurale și a relațiilor de clasă. Care, acestea din urmă, sînt la fel de vizibile tematic precum într-un alt spectacol din 2018, remarcabil, al lui Afrim,  Despre oameni și cartofi (Teatrul „Andrei Mureșanu“, Sfântu Gheorghe). E o țesătură fină a reflecției despre profunzimea simplității, a „tălpii țării“ – care include bocetele interpretate de cele două rapsoade (există feminim pentru „rapsod“?) populare, mamă și fiică, Lenuţa Purja şi Teodora Purja, și puternica prezență a mamei Bologa (Natalia Călin e, practic, vedeta acestui spectacol, deși personajul ei nu are, pro­priu‑zis, o evoluție), dar și antagonismul din­tre naturalismul atașant al soldaților-țărani și artificialul contorsionat al generalului austriac (jucat tot de István Teglás), singurul personaj tratat în cheie metaforică și al cărui aspect exterior e reflectarea propriului interior. Ea vorbește despre ceea ce ne doare și contează mai mult decît orice „nadă“ de contemporaneizare. * La fel ca și „teatrul documentar“ (în fapt, un set de procese, tehnici și mijloace teatrale care se pot combina și declina în infinite formule scenice individuale), utilizarea proiec­țiilor video în spectacol face obiectul multor, multor confuzii, despre care la noi se vorbește foarte, foarte puțin. Și la fel ca în cazul documentarului, accesul globalizat la informație (la imagini și înregistrări din spectacole de pe alte continente) ne duce în eroare (un spectacol nu e niciodată suma fotografiilor lui) și intră în conflict violent cu expectațiile de „originalitate“ cu care operăm – confruntare pe care, în absența internetului, am evitat-o cu succes zeci de ani. Am pomenit „teatrul documentar“ fiindcă a fost, la noi, printre primele cazuri în care artiștii locali au trebuit să întîlnească prezumția că ceea ce făceau era „împrumutat“ de la alții (recte, de la dramaturgii britanici de la Royal Court) – fiindcă așa funcționează cel mai simplu mintea umană, prin reducerea la familiar. Proiecțiile video în spectacole există cam de la începutul distribuției de masă a filmului (cam de cînd aparatele de proiecție au devenit mai puțin prohibitive, iar cinematograful a început să fie o practică culturală a cetățeanului obișnuit), mai exact din anii 1920-1930, primul care le-a folosit fiind „părintele“ teatrului politic, Erwin Piscator. Piscator e, astfel, printre cei 1% dintre artiștii de teatru care-și pot aroga meritele unei originalități absolute, ale „inventării“ noului – pentru majoritatea „muritorilor“ din artele spectacolului, originalitatea constă în conjugarea, metisarea și reconotarea, resuscitarea și recontextualizarea ansamblului de tehnici, mijloace și practici deja existente și infuzarea lor cu propria sensibilitate creativă. Pînă la urmă, vorbim despre vreo 3.000 de ani de existență a teatrului, 150 de ani de existență a becului și peste un secol de existență a cinematografului... E adevărat, din discuțiile generate în jurul spectacolului, că există înrudiri între tipul de imagine proiectată folosită acum de Radu Afrim și cel la care apelează Katie Mitchell în Miss Julie (spectacol prezentat la București în noiembrie 2018, ceea ce înseamnă că el e o potențială referință pentru 1.600 dintre poten­țialii spectatori ai Pădurii...), și anume, proiecția în exterior a unor imagini filmate în interior(ul unei case) într-o manieră cine­ma­tografică, de film live, ca să spun așa (manieră distinctă de felul – mult mai teatral, emfatic – în care Radu Afrim folosea filmarea de interior în alte spectacole, ca „lupă“ pentru accentuarea unor detalii inaccesibile vizual spectatorilor, selectate și prezentate su­biectiv). În esență, totuși, asemănările se opresc aici – Mitchell expunea la vedere toate mecanismele creării respectivei filmări, inclusiv sunetul sincron, într-un spectacol construit integral în jurul acestui live cinema și care urmărea, la fel ca multe dintre spectacolele ei, o perspectivă feminină/feministă, în Pădurea spînzuraților e vorba despre mo­mente punctuale, în care filmarea expune și face extrem de vizibile-prezente trăiri sau interacțiuni relevante pentru evoluția lui Apostol Bologa (de exemplu, masa cu mama și „omul în casă“ Vasile la întoarcerea în permisie). Altfel spus, e o declinare cu totul diferită a unei tehnici similare. Și dacă e adevărat că spectacolul de live cinema pe texte clasice e „semnătura“ lui Katie Mitchell, și ea „rescrie“ tehnici și practici ale The Wooster Group, iar teatrul live cine­ma/filmarea de interior proiectată live nu e nici pe departe apanajul ei exclusiv: ca să pomenesc doar producții prezentate în România, e ceea ce face – din nou, în alt scop și folosind o sintaxă diferită – compania Gob Squad în The Kitchen (spectacolul, invitat în 2018 în, poate, cel mai bun festival internațional din România, Reflex, de la Sfântu Gheorghe, pleacă de la premisa unei reconstituiri a filmului experimental omonim al lui Andy Warhol). (Dintre artiștii care nu au ajuns în România, francezul Julien Gosselin folosește în mod curent proiecțiile live de detaliu de interior în dramatizări după Michel Houellebecq, Roberto Bolaño sau Don DeLillo; în 2666 după Bolaño – 2016, peste zece ore durată –, aceste proiecții, alb-negru, emulează stilul vizual al Noului Val. Și, pentru ca cercurile să fie complete, anumite alunecări ale lui Gosselin în „teatrul în timp real“ trimit la Factory 2, seria Persona etc. ale lui Krystian Lupa, care Factory 2 mergea pe urmele experimentelor lui Andy Warhol.) Impresia pe care mi-o dă (mie; s-ar putea la fel de bine să greșesc), în schimb, modul de folosire a filmării live în Pădurea spînzuraților – prim-planuri și planuri-detaliu în alb-negru centrate pe expresiile faciale ale personajelor, realism cinematografic al jocului actoricesc – e cea a unei referințe directe la Pădurea... lui Liviu Ciulei. E o proiecție direct și declarat cinematografică (de aceea, ar fi avut de cîștigat dacă s-ar fi găsit o soluție tehnică la vizibilitatea lavalierelor), care (din nou, din punctul meu de vedere) apelează la tipul de imagine din filmul lui Ciulei (recognoscibilă inclusiv datorită felului în care Pădurea spînzuraților folosește prim-planurile, cu o preferință pentru ele ce clar izolează filmul în cauză de producția cinematografică românească a epocii – de la Dacii la... Răscoala –, obsedată de imaginea maselor), ceva pro­fund distinct față de modul în care utiliza Afrim filmările de interior înainte. Afrim e de departe cel mai metatextual regizor de teatru din România, iar dramatizarea lui de acum intră și ea într-un dialog cu ecranizarea lui Ciulei, lucru care mi se pare atît de factual demonstrabil încît să nu mai invoc o perspectivă personală (sper să nu fie cazul să accentuez, dar în țara noastră nu știi niciodată, că nu preia ecranizarea respectivă). Iar însuși faptul de a intra într-un astfel de dialog, de a aduce în spațiul spectacolului (singura dramatizare a Pădurii...) trimiterea la un film legendar (și ea, singura ecranizare a romanului lui Rebreanu) creează un plan suplimentar de adîncime pentru meditația asupra patriotismului, națiunii și a modului de a vorbi artistic despre ele pe care-l propune creația lui Afrim. Nu e singura referință metatextuală (mă rog, metavizuală) din Pădurea spînzuraților. Decorul (lui Cosmin Florea) – „pămîntul pîrjolit“, în fundal, o casă cu acoperiș plat (pe care se proiectează video-mappingul lui Andrei Cozlac), o traversă sinuoasă de lemn care taie scena în două, iar în partea a doua, un uriaș cap uman pe acoperișul casei, o palmă și cîteva degete de la o mînă ițindu-se din pămînt – și eclerajul (Mircea Mitroi) – lumină scăzută (tot spectacolul e în semiobscuritate), umbre bine controlate, cu pete tari de culoare –, ca și proiecțiile de fundal (cerul, norii) creează în mod declarat un imaginar cu trimitere fără echivoc la pictura anilor 1920, în primul rînd la Giorgio de Chirico. Afrim nu e nici primul, nici singurul autor de teatru contemporan pentru care de Chirico (altfel, preocupat de teatru el însuși) e o referință, și nici de Chirico nu e prima sau singura referință picturală în spectacolele lui Afrim (de altfel, casa din Pădure... e mai curînd hopperiană – de Chirico preferă arhitectura clasică și arcadele –, la fel și contrastele puternice de culoare din scenografia spectacolului; pictura lui Edward Hopper e o referință constantă în filmul noir) – iar aceste trimiteri sînt justificate de universul spectacular în care sînt ancorate. În Pădurea spînzuraților, Afrim construiește, astfel, în siajul reflecției vizuale po­ematic-misterioase, încărcate de spectrul morții, asupra epocii Primului Război Mon­dial, o atmosferă menită să rezoneze cu substanța temei despre care vorbește și în care „plasa de păianjen“ a referințelor culturale face intrinsec parte din modul de creație afrimian. * Și acum, cîteva lucruri despre amplificarea sunetului în spectacolele de teatru. Sau, mai precis, despre uzul microfoanelor și al lavalierelor, care nu are mereu legătură (doar) cu amplificarea sunetului și niciodată (exceptînd producțiile în aer liber, de pildă, recentul Vlaicu Vodă din Piața Constituției din București), cu abilitatea actorilor de a se face auziți. În teatrul social-politic de pe scena independentă din România, microfonul (cu stativ, de obicei) tinde să fie al doilea cel mai curent obiect de decor/recuzită, după scaun(e) și înaintea proiecțiilor video. Presupun că, în spațiile independente cu maxim 90 de locuri, care adeseori nu depășesc dimensiunile unei sufragerii generoase, nu crede nimeni cu adevărat că vocile actorilor au nevoie de amplificare ca să poată fi auzite. Iar în ceea ce privește spectacolele lui Radu Afrim, dacă închid ochii, nu-mi amintesc vreun spectacol al lui în care să nu existe lavaliere (or fi, dar nu-mi vin în minte). În unele cazuri, e vorba despre producții muzicale sau care includ părți muzicale (de la Piața Roosevelt al lui Afrim la Familia fără zahăr de la Replika/Teatrul Mic – lavaliere – sau Corp urban al companiei Giuvlipen – microfoane cu stative), unde medierea servește echilibrării sunetului și unui tratament unitar al vocilor, inclusiv în relație cu negativul sau muzica instrumentală live (motivul pentru care se folosesc lavaliere pe Broadway, de exemplu). În cele mai multe cazuri, însă, e vorba despre schimbările radicale de paradigmă aduse în teatru de rapidele evoluții tehnologice ale ultimelor decenii (deși lavalierele de scenă au apărut la finalul anilor 1950, pe Broadway) – printre altele, ele au dislocat din centrul definiției teatrului naturalețea și intimismul prezenței fizice a actorului aflat în proximitatea spectatorului, în același timp în care și-au asumat con­viețuirea cotidiană cu cinematograful ca punct inevitabil de referință. Teatrul-iluzie al zilelor noastre e o desfășurare de forțe ce emulează mijloacele cinematografului, adaptîndu-le la și metisîndu-le cu cele ale teatrului pentru a crea spectaculos, o glorificare a artificiului bine controlat, menit să deconecteze publicul de cotidianul imediat – și din această specie de teatru contemporan face parte Pădurea spînzuraților (sigur că, în paralel, asistăm la dezvoltarea unui teatru al experienței directe, care omagiază virtuțile analogice ale artei spectacolului și-i redescoperă funcțiile și mijloacele originale, dar asta e altă poveste). Microfonul (cu stativ sau nu) are în primul rînd o funcție estetică, în crearea iluziei și a efectelor metaforice/simbolice: uneori defamiliarizează, întotdeauna dramatizează, creează atmosferă, permite efectele și distorsiunile de voce, dar și integrarea vocilor în designul de sunet și combinarea cu alte surse de sunet. În Pădurea spînzuraților, de pildă, permite suprapunerea a două voci cu intensitate diferită, asigurînd astfel, printre altele, treceri subtile între scene. Pentru un regizor atît de preocupat de iluzia scenică și de spectacular ca Radu Afrim, designul de sunet rămîne extrem de important – la fel de important ca estetismul bine controlat al imaginii –, manipularea vocii actorilor, ca și a atmosferei sonore fiind parte din acest design (și un element complementar atmosferei vizuale, de maximă eficiență). Se întîmplă, într-adevăr, ca sunetul (amplificat și mediat de lavaliere) în Pădurea spînzuraților, în loc să contribuie creativ la crearea mirajului, să-l saboteze uneori. E prima dată cînd Afrim lucrează la Sala Mare a TNB și, în limitele a ceea ce cunosc eu una din producțiile Teatrului Național, e prima dată cînd pe respectiva scenă se lucrează în acest stil (nu e vorba de spectacole invitate). Și fiindcă sala e foarte mare, iar sunetul nu se omogenizează de la sine, ca să spun așa (cum se poate întîmpla în spații mai mici), în funcție de locul în care stai, poți să identifici sursa sunetului ca fiind nu actorul din centrul scenei, ci boxa din stînga sau dreapta. Avînd în vedere extinderea uzului amplificării de sunet în teatrul din România (aici, „românesc“ s-ar potrivi mai bine: tendința nu e vizibilă și în teatrul de limbă maghiară, încă foarte atașat realismului psihologic – mai puțin atunci cînd Afrim însuși lucrează cu actori maghiari), e interesant de văzut dacă se va obișnui spectatorul să disocieze actorul de sursa sunetului ori vom adapta sălile de teatru la distribuție de sunet mediat, cu sistem dolby-surround etc... * La fel ca în Despre oameni și cartofi (și, chiar dacă în moduri artistice diferite, așa cum începea să se vadă în spectacole precum Pasărea retro), Radu Afrim centrează Pădurea spînzuraților în jurul unui fel de omagiu adus omului simplu, omului de la țară, omului copleșit de sărăcie (fragmentele din Scrisori de pe front au un rol esențial aici). Motivul pentru care Marta Adei Galeș e atît de superficială și la limita caricaturii nu e vreo incapacitate a actriței, ci ține de o opțiune de construcție, de felul în care educata Marta, cea de familie bună, e pusă în opoziție cu simpla, analfabeta Ilona (Raluca Aprodu), această dovadă vie a iubirii și dedicării autentice – la fel cum, după cum spuneam deja, soldații-țărani sînt apariții atașante și încărcate de viață, în răspăr cu blocajele și nesiguranțele unui Klapka ori Bologa însuși. (Re)aducerea în prim-plan a „omului simplu“ ca erou recunoscut într-un teatru mult timp dedicat reproducerii clasei sociale pe care o reprezintă publicul lui e o direcție extrem de fertilă și interesantă – și acestei abordări îi datorează Pădurea... mare parte dintre virtuțile ei. (Nu e, desigur, o abordare reprezentată în mod unic de Radu Afrim: cele mai multe dintre spectacolele lui David Schwartz, mai ales cele din seria din 2018, dedicată Centenarului, privilegiază perspectiva „omu­lui simplu“ în contrast cu cea consacrată elitist-intelectual, într-o manieră mult mai declarativă.) În același timp, va fi încă și mai interesant de urmărit în ce direcție se va duce această preocupare a lui Afrim pentru vocea celor fără de voce: pînă la urmă, idealizarea simplității e în aceeași măsură o golire de substanță, o anulare a complexității ființei umane ca și ignorarea ei." ["post_title"]=> string(45) "Cîte ceva despre o Pădure a spînzuraților" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(41) "cite-ceva-despre-o-padure-a-spinzuratilor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 15:46:02" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:46:02" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196325" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#18983 (24) { ["ID"]=> int(196320) ["post_author"]=> string(4) "3859" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:49:08" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:49:08" ["post_content"]=> string(6132) "Plasat la începutul anilor ‘70, Roma lui Alfonso Cuarón deconstruiește meticulos, din perspectiva lui Cleo, o tînără menajeră în casa unei familii înstărite, relațiile de putere care se stabilesc între personaje în funcție de apartenența lor la gen și clasă. Între curățenia din gospodăria cochetă, atenția față de cei patru copii și gătit, prezența invizibilă, însă mereu necesară a lui Cleo deconspiră treptat iminentul divorț care amenință unitatea familiei pentru care lucrează. Din tocul ușilor în spatele cărora trudește asiduu pentru ordinea universului burghez la periferia căruia trăiește, Cleo surprinde frînturi de discuții și mici momente care dau în vileag drama mocnită a unui cămin în destrămare. Departe de a fi o simplă observatoare a unei ordini patriarhale în care Sr. Antonio, șeful ei, decide să-și părăsească soția (Sra. Sofía) și pe cei patru copii de dragul unei aventuri romantice, Cleo se confruntă ea însăși cu indiferența și agresivitatea masculină. Mai exact, în momentul în care protagonista își anunță iubitul, Fermín, cel care îi mărturisea dragoste eternă, că este însărcinată, acesta dispare fără urmă. Aflate brusc în afara siguraței pe care le‑o oferea instituția căsătoriei, Sra. Sofía, o femeie din clasa burgheză cu patru copii, în pragul divorțului, și Cleo, o tînără menajeră însărcinată, părăsită de viitorul tată al copilului ei, se văd nevoite să se adapteze la situație. Dacă pentru Sra. Sofía deziluzia în iubire se tratează prin vacanțe și petreceri, Cleo nu-și permite luxul de a suferi din dragoste rănită. Coalizarea celor două femei (solidarizare e un  termen nepotrivit, întrucît ar presupune inclusiv ștergerea relației ierarhice dintre protagonistă și șefa ei, prin asu­marea unui discurs feminist emancipat, fapt care nu se întîmplă) nu face decît să pună în paralel două feluri de a supraviețui ca femeie într-o societate patriarhală, fiecare fel fiind diferit în funcție de apartenența personajului feminin la clasa socială. De fapt, Cuarón încurajează spectatorul să privească comparativ ierarhizarea economică a personajelor sale, prin construcția unor paralelisme narative și vizuale între păturile sărace și cele înstărite. Universului domestic cochet al familiei pentru care lucrează Cleo îi este contrapusă camera sărăcăcioasă în care trăiesc cele două menajere. Străzile pavate ale cartierului burghez Roma (cartier care dă și titlul filmului) își găsesc perechea din oglindă în ulițele pline de noroi și bălți ale mahalalei unde trăiește Ramón, prietenul lui Fermín. Costumul de astronaut pe care îl poartă unul dintre copiii familiei de care are grijă Cleo (costum inspirat de filmul Marooned, un lungmetraj din care Cuarón integrează cîteva momente) devine, în varianta lui sărăcăcioasă, o simplă cutie pe care unul dintre copiii din mahala o poartă pe cap. Cuarón include momente care arată cu degetul către exploatarea pe care este construită bunăstarea celor bogați. Cadrul lung care surprinde joaca copiilor pe acoperișul unde Cleo spală rufe ascunde în planul al doilea faptul că acoperișurile caselor burgheze din întreg cartierul Roma sînt folosite drept spălătorie de menajerele fiecărei gospodării. De asemenea, Cleo o anunță pe Sra. Sofía că a rămas însărcinată cu așteptarea de a fi dată afară. Cînd i se spune că nici nu se pune problema de așa ceva, surprinderea de pe fața protagonistei demonstrează că practica de a concedia menajerele în momentul în care acestea devin inapte de a presta munca cerută era la ordinea zilei. În relația dintre cele două, Cleo este o martoră tăcută a episoadelor sexiste prin care trece angajatoarea ei, neîndrăznind niciodată să aducă vorba despre lucrurile pe care le vede. Singura replică care pune în cuvinte firul roșu al filmului este a doamnei Sofía: „Sîntem singure. Nu contează ce ți se zice, noi, femeile, sîntem întotdeauna singure“. Însă, după cum spuneam mai sus, coalizarea personajelor are limitele ei. Indiferent de stadiul sarcinii, protagonista rămîne o angajată cu îndatoriri în gospodărie, spălînd vase, gătind sau cărînd bagaje. Pînă și în vacanță, îndatorirea lui Cleo este aceea de a avea grijă de copii. În plus, în ciuda tuturor celor întîmplate și a faptului că relația dintre personaje devine mult mai apropiată și mai informală, finalul filmului o surprinde pe Cleo reluîndu-și sarcinile casnice (sarcini de care oricum nu fusese niciodată eliberată), încă de dinainte de a intra pe ușă. În Roma, bărbații sînt portretizați într-un mod aproape ridicol. Fie că este vorba de Ramón, care o întîmpină pe Cleo într-o pereche de pantaloni scurți soioși, de Fermín, care exersează dezbrăcat, sub privirile amuzate și indulgente ale protagonistei, o serie de mișcări de arte marțiale cu penisul pendulîndu-i în contratimp sau de maestrul de arte marțiale, îmbrăcat într-un costum supraelastic ridicol, Cuarón aproape ca obiectifică imaginea personajelor masculine. În același timp, nu ezită să prezinte efectele unei societăți care-și alimentează propria agresivitate printr-o supradoză de testosteron. Finalul filmului închide simetric o poveste care începe și se termină la fel, mai exact cu Cleo robotind prin casă. Planul detaliu de la început, cu dalele curții interioare pe care protagonista le curăță, își găsește corespondentul în cadrul de final, în care camera o urmărește pe Cleo din curtea interioară a casei în timp ce aceasta urcă scările, cu brațele pline de haine, către spălătoria de pe acoperiș." ["post_title"]=> string(4) "ROMA" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(4) "roma" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 14:49:08" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:49:08" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196320" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#18984 (24) { ["ID"]=> int(196284) ["post_author"]=> string(4) "3460" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 12:11:54" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:11:54" ["post_content"]=> string(8813) "[caption id="attachment_196285" align="aligncenter" width="334"] Ioan Mihai Cochinescu – Luna Park, Paris, Jardin des Tuileries[/caption]   Jorge Luis Borges a povestit într-una din vestitele sale charlas (cunoscute în lumea literaților drept conferințe), pe care le-a susținut în anul 1977 la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, despre surprinzătoarea triplă coincidență că, de-a lungul timpului, au fost numiți directori ai Bibliotecii Naționale trei orbi: scriitorul Paul-François Groussac, poetul Jóse Mármol și el însuși. Această ironie a sorții avea să fie considerată de către marele scriitor argentinian, într-un comentariu asupra „Poemului darurilor“, drept „poem al unui eu plural și al unei singure umbre“. Căci, în timp ce faptul de-a fi urmaș al orbului Groussac la conducerea Bibliotecii Naționale s-ar fi putut interpreta ca o pură coincidență, numirea unui al treilea orb – Jóse Mármol, în funcția de director al aceleiași biblioteci, cu aproape un milion de volume scrise în toate limbile pămîntului, reprezenta fără tăgadă definitiva confirmare a umbrei unice izvorîte dintr-un triplu eu. „Orbul trebuie să‑și gîndească nenorocirea ca pe una deloc totală, mai ales dacă are o vocație artistică.“, mai spune Borges, în conferința sa. „Atunci, într-un fel, el este salvat, pentru că orbirea este, totodată, un dar.“ În Piața de fîn din apropierea casei noastre de la Timișoara se instala periodic, pe la începutul anilor ‘60, un bîlci căruia i se spunea Luna Park. Cît era piața de largă, erau montate tot felul de chioșcuri, podiumuri, scene în aer liber, corturi, caravane, zidul morții cu motocicliști rulînd cu mare viteză, legați la ochi, în interiorul unui uriaș cilindru cu diametrul de vreo doisprezece metri, podit cu scînduri de lemn, cu labirinturi din sticlă și cu oglindă, cu lanțuri, bărci uriașe, ringhișpiluri (caruseluri, căluși; în germană: ringelspiel), cu tir cu puști cu aer comprimat, mașinării de făcut vată de zahăr pe băț, cu acrobați, jongleri, clovni pe picioroange. Eu și prietenul meu Gole ne pierdeam ore întregi căscînd gura, de colo-colo. El s-a și angajat la un moment dat la o tarabă de tir cu aer comprimat și ronțăia gloanțele de plumb căzute pe jos pentru a le refolosi în mod ilicit. Avea dinții negri și nesocotea, rîzînd, sumbrele mele avertizări că va muri în chinurile iadului din cauza intoxicației cu plumb. Să fi avut pe‑atunci vreo doisprezece ani. Am intrat în cortul ce promitea extraordinarele îndeletniciri ale femeii-pitic fără mîini, care își folosea doar picioarele într-un mod uluitor. Mi-era teamă să văd femeia-păianjen, mă oripila omul‑bi­vol, eram înspăimîntat de labirintul din sticlă și oglinzi, uram reptilele din pavilionul animalelor, dar femeia-pitic fără mîini era de-a dreptul fascinantă. În primul rînd pentru că era tînără și frumoasă. În al doilea, pentru că avea o voce catifelată, plăcută și niște ochi veșnic zîmbitori. În al treilea, pentru că putea să bage ața în acul mașinii de cusut într-o singură clipă, cu ajutorul degetelor de la picioare. Mama mea era croitoreasă, dar se căznea destul de mult să bage ața în ac și uneori mă punea pe mine să fac lucrul ăsta nesuferit. Dar ce nu putea face pitica cea frumoasă, doar cu picioarele sale? Se spăla pe dinți, se pieptăna, se gătea în oglindă, desena, scria poezii într-un jurnal cu copertele matlasate din mătase mov, cînta la harpă Debussy și sonate de Beethoven, la un pian foarte mic. Curăța cartofi, gătea, deretica prin mica ei casă. Dăruia spectatorilor autografe, la sfîrșitul reprezentației. Ca și mine, cei mai mulți dintre spectatori reveneau din cînd în cînd să o vadă. Era uimitoare și pentru că de fiecare dată prezenta cîte-un număr nou. De pildă, numărul de neuitat în care, pe neașteptate, devenea transparentă și se tran­sforma în mii și mii de fulgi de zăpadă, pe care reușeam să-i prindem cu limba din zbor și chiar erau reci, ca gheața. Într-o zi am găsit-o în sufrageria noastră. Am rămas mut, minute în șir. Stătea turcește pe recamier și mă privea, fără nici un cuvînt. Din camera de-alături, se auzea mașina de cusut a mamei. Rămăsesem complet nemișcat în ușă, cînd mama m-a luat de mînă și m-a condus rîzînd ușurel în dormitor. Pe marginea patului stătea cu capul aplecat spre podea o fată care părea doar puțin mai mare decît mine. Cînd și-a ridicat ochii, m-a săgetat cu o privire care mi-a traversat fără pic de milă stomacul, picioarele și genunchii și s-a întors, cotrobăindu-mi sufletul, pînă spre biata mea inimă, care nu mai bătea, ci se zvîrcolea de-a dreptul într-un puls nebun. Mi-a spus că o cheamă Beatrice și că e fata piticei. Mi-a explicat că mama ei își comandase o bluză, o fustă plisată și-un capot aici, la mama mea, căreia îi mersese vestea de bună croitoreasă printre vecini și prieteni. „Păi și tu cum de nu ești pitică?“, am întrebat-o, înghițindu-mi nodul din gît care mi se culcușise acolo de ceva vreme. „Habar nu am, a ridicat ea din umeri. Vrei să te dai cu bărcile?“ Pentru că eu tăceam în continuare, ea a adăugat: „Adică, ai curaj?“. Cum încă de mic aveam talentul de a răspunde pe negîndite numai tîmpenii, i-am zis: „Cum să nu? Ce mare scofală?“. O, Doamne, cît de frumoasă era! Semăna mult cu mama ei, dar era înaltă, avea o ținută sveltă, un mers pe vîrfuri, călcînd un pic lateral, precum balerinele. M-a luat de mînă, foarte grijulie, de parcă i-aș fi fost frate, și s-a oprit în fața celei dintîi bărci uriașe din șirul celor care se aflau în piață. Se înserase de-a binelea, piața era pustie, ici-colo se mai ivea cîte-un om dintre cei care păzeau barăcile și corturile. Unul dintre ei se afla chiar lîngă barcă, ținînd în mîini pîrghia frînei din scînduri din lemn de stejar, care avea menirea de a-i încetini balansul, atunci cînd se isprăvea o tură. Structura balansoarului era înaltă cît casele cu două etaje de vizavi. Pentru cei mai curajoși, care se dădeau peste cap, erau montate niște curele speciale din piele în podeaua bărcii. Era înfricoșător și doar să privești o asemenea rotire. Povesteau oamenii că odată, după numai cîteva rotiri, o fată s-a desprins din podea și a zburat, plutind lin peste oraș către Pădurea Verde și că nimeni după aceea nu a mai văzut-o. „Poate fi adevărat?“, am întrebat-o pe frumoasa Beatrice. „Sigur că e adevărat. Era mătușa mea, Beatrice. Da, o chema tot ca pe mine“, rîse ea încetișor. „Era sora mamei mele, nașa mea. De-aia mă cheamă și pe mine tot Beatrice.“ „Și, ai mai văzut-o de-atunci, vreodată?“ „Cum să nu? În fiecare noapte! Ea e Îngerul meu, acum“, clipi fata arar deschizîndu-și un zîmbet melancolic. „Ține-te bine, nu te uita în jos! Privește-mă în ochi, doar atît!“, îmi porunci, sec. Și începu balansul. Părul ei lung, bogat, despletit îmi atingea fața, la fiecare balans. Sigur că eram fericit. Cine m-ar fi crezut, a doua zi, că am avut norocul să mă dau în barca uriașă împreună cu nepoata unui Înger? După mai puțin de un minut însă, am simțit că mi se face rău. „Ești bine, violonistule?“ De unde naiba știa de vioară? Cine i-o fi spus? „Dadada, foarte bine!“, mi‑am descleștat gura cu greu. „Ne mai dăm?“ „Dadada!“ „Mai tare?” „Dadada!“, dîrdîiam eu de-a binelea. Balansul era din ce în ce mai mare. Răul, din ce în ce mai mare și el. Îmi înțepeniseră mîinile pe barele groase din fier ale bărcii. Am simțit zdruncinătura frînei din lemn de stejar și l-am binecuvîntat pe bunul Dumnezeu, jurîndu-i credință nestrămutată, pînă la sfîrșitul zilelor mele. Am coborît tremurînd din toate încheieturile. Nici să vomit nu puteam. I-am simțit mîna pe fruntea mea, mîngîindu-mă cumva duios și cu milă deopotrivă. „Toți pățim așa, la‑nceput, cînd învățăm să zburăm. Stai liniștit, violonistule, o să fie bine! Noapte bună!“ Fără veste, s-a aplecat spre mine și m-a sărutat pe obraz. Apoi a dispărut ca o nălucă, dincolo de umbra lent mișcătoare a bărcii uriașe." ["post_title"]=> string(66) "Povestiri cu creionul chimic. Nepoata Îngerului şi umbra bărcii" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(62) "povestiri-cu-creionul-chimic-nepoata-ingerului-si-umbra-barcii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 21:45:22" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 18:45:22" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196284" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "2" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#18985 (24) { ["ID"]=> int(196276) ["post_author"]=> string(3) "971" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 11:46:28" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:46:28" ["post_content"]=> string(6459) "  Pentru cei care se ocupă într-un fel sau altul de știință, vremurile de-acum sînt cel puțin ciudate. Pe de o parte, după orice definiție posibilă, știința și tehnologia sînt într‑un progres continuu, de neimaginat acum cîteva zeci de ani. Pe de altă parte, superstițiile, credințele în vindecări miraculoase, astrologia, homeopatia – pseudoștiința, într‑un cuvînt – par să alerge pe un culoar paralel, deloc stînjenită de aglomerația de pe cel al științei. În plus, istorici și filozofi ai științei, de formație umanistă, în general, își risipesc de multe ori timpul, talentul, erudiția și energia în studii sterile asupra unor ramuri de demult ale științei care nu au rodit ori s‑au dovedit incorecte, tratînd probleme interesante, poate, pentru istoria culturii, a ideilor, dar irelevante pentru știință și ignorînd problemele reale și importante pe care le pune știința vie care se produce sub ochii lor. În treacăt fie spus, e de neînțeles pentru mine că unii dintre ei pretind să spună, cu mijloacele disciplinelor lor, ceva pertinent despre teorii pe care nu le-au practicat și nu le cunosc decît superficial. Mărturisesc că sînt mult mai interesat, de exemplu, de reflec­țiile unui fizician asupra domeniului său. În acest context, apariția cărții lui Jim Baggott Origini. Povestea științifică a creației (Editura Humanitas, 2018, traducerea Tudor Avram) e un adevărat eveniment salutar. Autorul e cunoscut deja publicului de la noi, i s-a mai tradus, în 2016, Particula lui Dumnezeu, cartea despre descoperirea bosonului Higgs. Este doctor în chimie-fizică  la Oxford, a făcut cercetare înainte de a scrie cărți de știință pentru publicul larg (în cazul lor, m‑aș feri de cuvîntul „popularizare“). Este deci un om care scrie despre știință dinăuntrul ei, cu rigoarea cuvenită și evitînd aproape întotdeauna speculația și metafora  (pentru că, ispititoare fiind, e și înșelătoare, or, în știință, mai mult decît expresivitatea ne interesează acuratețea exprimării). Dacă înțeleg bine, cei interesați vor putea să-l asculte conferențiind în februarie, la Ateneu. Origini, carte foarte bine scrisă, apărută în original la Oxford University Press, spune povestea facerii așa cum o cunoaște acum știința. Începe cu formarea universului, prezen­tînd teoria big-bang-ului și apoi formarea spațiu-timpului, a energiei și a materiei, a luminii. Baggott reușește să explice (atît cît cred că se poate) pe înțeles, fără a intra în formalismul matematic specific, teoria modelului standard din fizica particulelor, elementele trebuincioase de teoria relativității și de mecanică cuantică, noțiuni de chimie elementară și nu numai, de ce e universul în expansiune. Sînt lucruri foarte dificile pe care Baggott le face accesibile cuiva cu o pregătire generală, trecut măcar prin liceu și dornic să învețe și să înțeleagă. Nu e simplu să înțelegi și să accepți că nu există nimic în afara universului, că nu suntem „înăuntrul a ceva“, că timpul are un început și despre momentele „dinainteֱ“ nu putem vorbi pentru că nu există așa ceva. Nu e ușor să înțelegi expansiunea universului – „se extinde, bine, dar unde, în ce anume?“. Baggott descrie experimente reale sau mentale, se referă la articolele originale, folosește analogii, exemple (nu toate clasice), ilustrează bogat – iar traducerea e editată în condiții grafice foarte bune. Ce lipsește din această perioadă de început, care a durat cam 380.000 de ani, sînt primele 10-43 de secunde, despre care știința nu poate spune nimic – și Baggott explică de ce. Foarte important e că Baggott nu evită dificultățile, vorbește despre contraargumentele posibile, enumeră lacunele teoriilor discutate, prezintă experimentele care o susțin, dar spune și ce rămîne neverificat. Urmează apoi formarea elementelor grele, a stelelor, a galaxiilor din universul în expansiune (argumentează credibil, de altfel, de ce ne-am oprit la această teorie, a universului în expansiune), formarea sistemului solar, apoi a Pămîntului. De aici, Baggott se concentrează asupra evoluției acestei planete, descrie apariția satelitului său. Capitolele ultime refac originea vieții, formarea organismelor pluricelulare, originea speciilor (în versiunea darwiniană), a omului și a conștiinței umane, cu incursiuni în biologie, genetică, neurobiologie etc. E un tur de forță în care sînt implicate aproape toate științele naturii. În felul ei, cartea e copleșitoare. Îi va supăra, probabil, pe mulți. Mai ales pe aceia care caută un sens în univers și în existența umană. Nu există așa ceva, spune Baggott, alături de mulți alți oameni de știință. Sîntem rodul întîmplării și al unor legi fizice pe care, din fericire, le putem găsi pe cale rațională. „Da, dar să nu uităm de primele 10-43 de secunde”, vor jubila nemulțumiții. Cine știe, poate acolo să fie ce caută ei. Mă îndoiesc. Oricum, dovezi nu poate aduce nimeni, nici într-un sens, nici în celălalt. O carte salutară, spuneam, pentru că, așa cum notează chiar autorul în prefață: „În ultimii ani au apărut o sumedenie de cărți de știință popularizată care tratează noi teorii despre tot ce există sau susțin că trăim într-un univers care e doar unul dintr-o multitudine de universuri. De fapt însă, deși toate acestea ne sînt prezentate drept știință, nimic din ele nu e acceptat în afara unei comunități relativ restrînse de teoreticieni și nu explică nimic relevant pentru povestea noastră“. Or, Baggott alege, din multitudinea de teorii științifice, doar pe acelea „sigure“, validate de majoritatea cercetătorilor din domeniul respectiv. Povestea spusă de el e articulată și coerentă. Nu e o carte ușoară Origini. Nici comodă, pentru că e implicit polemică. E însă, în momentul acesta, o carte de căpătîi, pentru oricine vrea să înțeleagă punctul de vedere științific asupra originilor universului și ale omului. Doar atît." ["post_title"]=> string(30) "Bifurcaţii. O carte-eveniment" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(28) "bifurcatii-o-carte-eveniment" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 11:49:29" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:49:29" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196276" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#18986 (24) { ["ID"]=> int(196307) ["post_author"]=> string(3) "424" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 14:12:03" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:12:03" ["post_content"]=> string(5015) "I. Ma chère pécheresse, „ne pas aimer quand on a reçu du ciel une âme faite pour l’amour, c’est se priver soi et autrui d’un grand bonheur. C’est comme un oranger qui ne fleurirait pas de peur de faire un péché…“ (Stendhal, De l’Amour) Adică: „Să nu iubeşti când ceru-ţi dăruie un suflet făcut pentru iubire, este să te privezi, nu doar pe tine, de-o mare bucurie. E ca şi cum un portocal n-ar da în floare de teamă să nu facă un păcat…“ Iată, acum, şi micu-mi comentariu, sumar ca o depeşă, une dépêche: dacă-l schimbăm pe l’oranger cu piersic, cu pêcher, arborele care face piersici, pêches, păcatul, le péché, e la doi paşi. Înflorind, piersicul comite „un péché“, în chipul unei piersici, pêche! (Prin, bineînţeles, paronomază, adică falsă etimologie, – tot astfel cum sunt „fragezi“, „fragii“, de „mai la vale“, ai poetului Ion Barbu.) Tu, draga mea, care mănânci cu poftă piersici, ştii ce ispititoare sunt acestea – ispititoare ca păcatul. E tocmai ceea ce şi Blaga sugerează, prin următoarea strofă din Andante: „Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,/ te-aş duce uneori, să ne lovim de soare./ Să ne întâmpine o piersică pe creangă,/ ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.“ Or, dacă ar fi tradusă în franceză, comparaţia dintre piersica zemoasă şi păcat ar fi, de fapt – printr‑un hazard lingvistic –, un pleonasm, o tautologie: une pêche c’est un péché! Mais ça ne t’empêche point de dévorer des pêches… II. În original, desenul poartă numele de La pêche miraculeuse, adică Pescuitul cel bogat (într-o traducere ce nu sunt sigur dacă,-n versiunea indigenă a Noului Tes­tament, este chiar asta). Episodul (suprasolicitat de către artele vizuale), în care patru dintre pescuitorii ignoranţi din vecinătatea Mării Tiberiadei aveau a deveni „pescari de oameni“, se află în Luca 5, 1-11. Înfricoşat de supraabundenţa peştelui strâns în câteva minute, la îndemnul şi cu binecuvântarea Domnului Iisus, – Simon-Petru, care e pescar, are revelaţia păcătoşeniei proprii, încercând să-l ţină pe Mântuitor cât mai departe de pecabila-i miasmă. Or, „pescar”-ul, în franceză le pêcheur, se suprapune totalmente pe le pécheur, ce va să zică „păcătos“-ul. E pentru ce el, „Simon-Pierre, tomba aux pieds de Jésus, en disant: «Seigneur, éloigne-toi de moi, car je suis un homme pécheur.»“ III. E inutil, pesemne, a mai spune că satirul cel din josul cadrei ar fi, şi el, în deriziune, un, eventual, „pescar de oameni“ – numai în, însă, sens restrâns: i. e. „pescuitor de dame“ (în ocurenţă, de naiade). În caz că le şi comercializează, demonicul pescar (în ape tulburi) ar fi, în înţeles argotic, peşte! Scuzându-mă că n‑am să intru-n amănunte de ordin strictamente grafic (căci spaţiul e, oricum, restrâns), voi stărui, în versuri, asupra unui singur detaliu, şi anume insolitul tirbuşon argintiu din susul părţii stângi a fantasmagoricei imagini.

Tirbuşonul de argint

  Vai, sticla fără gadget-ul zis tirbuşon, ar trebui s-o destupăm cu degetul, ceea ce n-ar contribui la eleganţa unui cine la care beam, cu sete-adâncă, poşirci din aguridă, – cine şi le mai aminteşte, încă, primeşte premiul TIRBUŞONUL DE-ARGINT ! Ce,-n stânga sus, îl vezi, cu aripioare, – tirbuşonul ce te absolvă de corvezi, de veşnica rotaţie-n gol a dopului din care curge tărâţa,-n vin trezit, domol şi, după ce, cu mâini hirurge,-l extragi din gât sau, cu o coadă de lingură de lemn, l-afunzi, asuzi şi simţi că-aşa corvoadă te-a uşurat de patru pfunzi. (Mai sunt şi altele-n pictură, dar restul e literatură.)   P.-S. Să mai adaug că,-n laviu (să-i zic aşa), umorul este „mecanicul placat pe viu“, că mai nimic nu e ce este sau pare, – ca să-ţi joace feste: că luntrea-i aşezată peste caroseria unei machini, dar trasă-i de un peşte-amfibiu, ce-aleargă făr’ să calce-n strachini; că ceea ce numim figură de proră e un corn din stibiu spiral, de inorog, – spiral fi’nd şi cârcelul roşu al viţei, sau, fără vreo bavură, şurubul de-argintiu oţel al aprigului tirbuşon, – pentru ca niciodată el să nu ajungă ştirbuşon..." ["post_title"]=> string(35) "Tandem. Trei depeşe & un tirbuşon" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(30) "tandem-trei-depese-un-tirbuson" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 14:12:03" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 11:12:03" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196307" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#18987 (24) { ["ID"]=> int(196333) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 15:21:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:21:11" ["post_content"]=> string(6413) "La București, prima conferință națională dedicată profesioniștilor în comunicare din editurile românești a fost programată pentru joi, 17 ianuarie, la Salonul de Carte „Lucea­fărul“ (Bulevardul Unirii nr. 10). Con­ferința și-a propus să reunească specialiștii în comunicare din editurile autohtone, în speranța creării unui cadru în care angajații departamentelor de comunicare să poată relaționa, să dezbată, să asculte și să se facă auziți, să caute soluții la problemele comune și să vină cu idei noi în domeniu. În plus, evenimentul le oferă oamenilor de comunicare din edituri ocazia de a participa la o serie de prezentări susținute de profesioniști din sfere care se intersectează cu domeniul publishingului de carte, explorînd tematici precum relația consultantului în comunicare cu media, relația cu distribuitorii, noile provocări aduse de digital și noile tendințe în design grafic. Inițiatorul proiectului este Headsome Communication, o agenție de comunicare specializată în dezvoltarea de proiecte dedicate sferei culturii scrise, evenimentul fiind realizat în parteneriat cu Asociația Editorilor din România și Compania de Librării București, cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale. Program Amfitrioana evenimentului: Virginia Costeschi – editor coordonator în cadrul Grupului Editorial Trei și fondatoarea BookMag     09.45-10.00: Sosirea participanților, timp de socializare   10.00: Deschiderea oficială a primei ediții a Conferinței naționale a comunicatorilor din editurile românești n Cuvînt de bun-venit: Marieta Seba – directoarea Companiei de Librării București DEZBATERE: Despre „Statutul comunicatorului din sfera publishingului de carte“ Participă: n prof.univ.dr. Mircea Vasilescu – fondatorul Masteratului de Teoria și Practica Editării din cadrul Facultății de Litere a Universității din București n Mihai Mitrică – directorul executiv al Asociației Editorilor din România, cea mai importantă asociație de profil n Oana Boca Stănescu – managing director Headsome Communication, consultant în comunicare cu 16 ani de experiență în promovarea de carte n Dana Oancea – fondatoarea PR Award, cea mai importantă competiție în sfera (prin Skype, din Berlin)   10.45: Din amintirile unui fost PR de editură Participă: n Monica Botez – Brand Manager și Chief evaluator la Gault&Millau România, Communication Consultant pentru Ocean Protocol, Berlin, fost director de PR al Editurii Paralela 45 n Gabriela Bartic – Senior Ideologiq, fost PR al RAO Books n Ovidiu Șimonca – redactor-șef adjunct al săptămînalului Observator cultural, fost PR al Editurii Polirom   11.15: Comunicarea consultanților în comunicare din edituri cu difuzorii Participă: n Cătălina Roșu – coordonatoarea de Marketing a Librăriilor Humanitas n Ana Niculescu – coordonatoarea de Marketing a Librăriilor Cărturești n Suzana Badea – coordonatoarea de Marketing a Companiei de Librării București n Andreea Chiuaru – Social Media în cadrul Librarium & Renata Staicu, coordonatoarea de Marketing a librăriei online Cartepedia n Oana Doboși-Potcoavă & Raluca Selejan – fondatoarele librăriei independente „La Două Bufnițe“ (prin Skype, de la Timișoara)   11.45-12.00: Coffee-break   12.00: Comunicare vizuală în campaniile de PR din sfera publishingului de carte n Prezintă: Ciprian N. Isac – grafic designer cu o experiență de peste 15 ani, cofondator al Atelierului de Grafică, administrator al platformei GraphicFront.ro   12.30: Comunicarea cu media – Ce așteaptă, în 2019, jurna­liștii de la specialistul în comunicare al unei edituri n Prezintă: Mihaela Dedeoglu – RFI România, realizatoarea emisiunii Zebra, un maraton cultural de 3 ore, de luni pînă vineri   13.00: Comunicarea pentru carte în social media Participă: n Ionuț Oprea[email protected] & Facebrands/Fanalyzer, VP of IAB România, Online/Interactive/Data Enthusiast, Marketer, Data Scientist n Andreea Chebac – coordonatoarea Bookblog.ro 13.30-14.30: Pauză de masă 14.30: Campanii de comunicare desfășurate cu succes pe piața de carte autohtonă în ultimii ani n Miruna Meiroșu – PR Manager Curtea Veche Publishing n Eliza Dumitrașcu & Marcia Marin – Departamentul de Marketing & PR Grupul Editorial ART n Claudia Fitcoschi – Director de promovare și relații cu presa Editura Polirom n Eli Bădică – coordonatoarea colecției „n’autor“, Editura Nemira   15.30-15.50: „One-man-show“: autor, editor și comunicator pentru o editură independentă n Cristina Nemerovschi, redactor, PR & scriitor, Editura Herg Benet n Andrei Ruse, scriitor și director Editura Hyperliteratura   15.50-16.30: Întrebări, concluzii, evaluarea primei ediții, stabilirea unei echipe de coordonare pentru cea de a doua ediție a conferinței și pentru un newsletter lunar, evaluarea primei ediții   16.30: Încheierea primei ediții a Conferinței naționale a comunicatorilor din editurile românești   Proiect cultural realizat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale" ["post_title"]=> string(67) "Conferința națională a comunicatorilor din editurile românești" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(62) "conferinta-nationala-a-comunicatorilor-din-editurile-romanesti" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 15:21:53" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:21:53" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196333" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#19767 (24) { ["ID"]=> int(196280) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 11:58:12" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:58:12" ["post_content"]=> string(6304) "În – aproximativ – primul deceniu de după Revoluția din Decembrie 1989, între – aproximativ – 1990-2000, cînd spațiul public, dacă nu chiar, cu un termen mai vechi, spiritul public românesc (cultură și politică) a fost dominat de confuzia – devenită apoi concurență și chiar conflict explicite – dintre post-sincronizare și retro-sincronizare (ajungîndu-se pînă la ceea ce am putea numi a-sincronia și chiar a-ritmia de azi, firești poate), viitoarele, incipientele mari edituri românești generaliste au ținut să traducă marile nume ale gîndirii critice franceze devenite globale, sub titulatura de „poststructuralism“ sau de „French Theory“, dar pe care, mult mai larg și mai vag, eu le-aș identifica, după moda generaționistă „de chez nous“, ca „generația ’30“ (Foucault, Deleuze, Derrida, dar și Bourdieu). Aceste mari nume – pentru „progresiști“ devenite azi nu doar canonice, ci de-a dreptul „normalizate“, intrate în istorii și manuale, iar pentru conservatori, numai bune de a fi date uitării, suprimate, „sărite“, ocultate, așa cum vom vedea mai departe – se aflau în acel moment la apogeul hegemoniei lor marginale, a dominației lor dominate, de „transfugi“ între două marginalități hiperactive, adică dintr-o cultură fostă hegemonică (cea franceză), prin intermediul polului dominat („subcultura“ „campusului“ universitar) al unei civilizații actual dominante (cea americană). Spun „la apogeul“, adică, mai exact, în momentul, cum i-ar spune un alt reprezentant de frunte al acestei „mișcări“, Jean Baudrillard, în momentul pen-ultim: exact înainte de retragerea biologică de pe scena „faptică“ a istoriei a acestor mari nume (Foucault „se retrăsese“ prematur încă din 1984, dar abia în anii 1990 lumea îl descoperea). Profitînd de această „ofertă“ sau deschidere culturală, de acest val sau elan de post-sincronizare, am început să traduc și să comentez aceste nume, să le introduc în cultura română, să le „metabolizez“ diferențele, adică să încerc să hrănesc locul, solul cu semințe străine: traducerea-hibridare, ca politică propriu-zis culturală de evitare a închiderii marginale în monocultură și de exploatare colonial-intensivă a solurilor. Ecologie. Din punct de vedere post-sincronic, anii culturali 1990-2000 au constituit un mo­ment de grație. Adică o paranteză istorică. Căci imediat, adică foarte repede, după intrarea în noul mileniu, cînd, biologic, marea constelație franco-americano-glo­bală s-a stins, nemaifiind la modă, aceste nume au început, cu infime excepții, să dis­pară din agenda și din programele „marilor“ edituri românești, generalist-mainstream, pe care eu le-aș numi pur și simplu industriale (spre deosebire, așa cum se va vedea, de editurile artizanale cu care am ajuns și aleg, prefer, azi, să colaborez, să lucrez). În plus, în acest deceniu următor, al doilea, 2000-2010, odată cu venirea la putere, la jumătatea deceniului, a neoconservatorilor, și modele culturale s-au schimbat. În schimb, s-a lămurit – adică s-a dizolvat, s-a risipit, a dispărut, traducîndu-se în binevenite conflicte și sănătoase „războaie cultural“ – și confuzia tipic postrevoluționar-„nouăzecistă“ dintre post-sincronism și retro-sincronism. Taberele s-au despărțit, adică au apărut, iar marile nume progresist-critice au început să fie nu numai ocolite, evitate, ci uneori de-a dreptul cenzurate și abhorate de „marile“ edituri devenite mainstream, adică date cu moda, urmînd tendințele pieței și, astfel, creîndu-le, în­gro­șîndu-le, transformîndu-le în (alte) hegemonii. Apropo de hegemonie, o scurtă revenire asupra deceniului 1990-2000. Chiar dacă, editorial și cultural, a existat, așa cum spuneam, o direcție de recuperare a marilor nume critice, ca efect de modă și de aliniere, de raliere – pe baza confuziei structurale pentru acești ani dintre post- și retro-sincronizare – la o paradoxală dominație dominată global, aceste nume, acest stil, să-i spunem așa (căci s-a „tradus“ și printr-un anumit mod de scriitură), de gîndire-expresie nu a devenit nici o clipă dominant, „hegemonic“ și la noi, în cultura română. Ce (tot) vreau eu să spun, să detaliez, să „prind“ este că ele au putut fi traduse, introduse, „intraduse“ în deceniul 1990-2000 tocmai printr-o „eroare“, ca urmare a unei „greșeli“ de apreciere, de fapt a confuziei, a ne-lămuririi, la acea dată, dintre „dreapta“ și „stînga“, dintre conservatorism și progresism cultural și politic. După „9/11“, cînd puterea și moda au trecut, de fapt au revenit de partea conservatorilor, care domină de obicei nesmintit, constituind fondul, fundalul, canavaua de putere „naturală“ perpetuă pe care se țese istoria, în anii 2000 așadar, după retragerea bio-istorică a marilor nume franc-critice, cînd în sfîrșit retro-istoria a redevenit dominantă, numele care, cu o etichetă, tocmai, conservatoare, au fost numite „gîndirea ’68“ s-au retras de pe avanscena istoriei, ceea ce, la noi, nu fusese nicicînd propriu-zis dominant a devenit de-a dreptul, clar, simplu, dominat, marginalizat, exclus, descalificat, discreditat: oaie neagră și țap ispășitor. Altfel spus, ceea ce, pe scena internațională, intra în istorie, devenea istorie după ce făcuse, cultural, istorie, la noi a fost scos din istorie, izgonit din istorie. Sau s-a încercat. Căci niciodată, în cazul unor astfel de mișcări de respingere reciprocă, deci de mecanică politico-culturală, nu se știe cine pe cine scoate cu adevărat (adică pînă la ce distanță, pentru cît timp și cu ce efecte) din istorie. Marea repliere și fugă unii de alții – după ce fugiserăm unii după alții – de azi, de acum strict (2019), putea fi deja citită în aceste mișcări culturale din anii 2000." ["post_title"]=> string(86) "de-clic(k) / atelier deschis. Post-sincronizare, retro-sincronizare – traducere (3)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(73) "de-click-atelier-deschis-post-sincronizare-retro-sincronizare-traducere-3" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 12:04:20" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 09:04:20" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196280" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [26]=> object(WP_Post)#19768 (24) { ["ID"]=> int(196337) ["post_author"]=> string(4) "2707" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 15:30:28" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:30:28" ["post_content"]=> string(4064) "Dănuț Ungureanu și Marian Truță acoperă cu prozele scurte din ultimul lor volum (12 povestiri fantastice, Tritonic, București, 2018) direcțiile semnificative estetic din fantastica ultimilor ani, înscriindu-se fiecare într-o continuitate a preocupărilor proprii, completîndu-se unul pe celălalt în abordarea temelor generale. Se observă, la Dănuț Ungureanu, cum spațialitatea ca ansamblu rămîne, în alegerile de subcurent sau de temă, centrală ficțiunilor sale. În canon, îndrăznesc să numesc, la Marian Truță, ocularitatea,  drept caracteristica dominantă abordării sale. În termenii lui Gilbert Durand, Dănuț Ungureanu construiește spații pentru ce are de spus, pe cînd Marian Truță vede, înainte de toate, ce trebuie spus. Atenție, nu vorbim aici de stil, ci de structură, de structura de rezistență, dacă vreți (în continuarea licenței, argumentul de „volumetrie” al prozelor celor doi: Truță este mai degrabă nuvelist, are nevoie de spații largi pentru a-și desfășura viziunea monocromatică; Ungureanu dilată sau contractă ficțiunea în proporția adecvată cererii, fiind capabil, așa cum se vede din ce a publicat singur, să transforme o nuvelă în roman – v. proza din Basme geostaționare, volumul de la Bastion, Timișoara, 2008, Noaptea, în oraș, fără părinți, ajunsă roman după un deceniu)! Aplicarea pe temele primare ale fantasticii (preponderența science fiction-ului în fantastică este un alt subiect) a celor două abordări, prilejuiește o armonie compozițională în 12 povestiri fantastice. Universurile paralele, cu motivele portalului și ale paradoxurilor cauzalității, și echivalentul acestora în timp, istoria alternativă, dau Furtună pe Marea Neagră, Ultima cursă a lui Kitty Clare și În excursie (de la Ungureanu), apoi Stere și Norii, cerul (de la Truță). Ceva sau cineva pleacă din lumea noastră cunoscută și ajunge în alta, schimbîndu-și nu numai sieși starea de echilibru, ci măcar unui alt personaj (ca în Stere), dacă nu întregii lumi (ca în Furtună pe Marea Neagră). Călătoria spațială, poate fi o space opera de ultimă generație (ca în Lumină lină a lui Ungureanu) sau o narațiune a ruperii realității prin inexplicabil, prin bizar (ca în Himalaya lui Truță). Așa cum bine spune Florin Chirculescu, în „SMS înainte”, misterul unui obiect din vremurile mitice și folosirea lui în prezentul ficțiunii, leagă Pedala mîncînd pămîntul a lui Ungureanu de Vînătoare pe sub Lună a lui Truță, și este un mister dinamic, obiectul („tricicleta”, respectiv „Cartea Vieții și Cunoașterii”) trebuie pus în mișcare pentru a-și exercita puterea asupra realității, de unde și titlul explicit pînă la tautologie, la Ungureanu, de unde și alegerea vizualizării unor clișee dark fantasy, la Truță. Varianta cu aplicare în social a universului paralel (mai bine zis, a „stării de lucruri alternative”), adică distopia, se găsește în Cronicile oamenilor iridium (un ecou puternic al lui Mihail Grămescu, din Lemurioții) și în cvasi-postapocaliptica Om cu „O”mare, țară cu „ț” mic, ale lui Ungureanu, pe cînd la Truță există o intrare la sanatoriu/spațiu concentraționar, în Stere, a unui cerșetor care și-ar fi depășit condiția prin dragoste și (posibil) salt între lumi. Așadar, cei doi autori sunt structural complementari, ceea ce a făcut ansamblul celor 12 povestiri… să fie atît de organic legat. Am putea găsi, în apropierea prozelor scurte ale lui Dănuț Ungureanu de cele ale lui Marian Truță, „misterul” trilogiei neterminate Vegetal – Mineral - … în ceea ce ar fi un survol stilistic?      " ["post_title"]=> string(83) "SFada cu literatura. 12 povestiri fantastice – un duet pentru început de an (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(75) "sfada-cu-literatura-12-povestiri-fantastice-un-duet-pentru-inceput-de-an-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 15:30:28" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 12:30:28" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196337" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(27) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#18963 (24) { ["ID"]=> int(196271) ["post_author"]=> string(4) "1006" ["post_date"]=> string(19) "2019-01-18 11:35:34" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:35:34" ["post_content"]=> string(7248) "Ateneul Român rămîne una dintre cele mai frumoase construcţii din Bucureşti, în stare nu doar să găzduiască concerte uluitoare ale Filarmonicii „George Enescu“ sau ale altor mari orchestre ale lumii, care pot fi ascultate în cadrul Festivalului Enescu, ci şi să ofere un cadru prielnic pentru evenimente de anvergură. Ateneul Român este cea mai bună sală de concerte din România, în pofida promisiunilor guvernanţilor perindaţi la putere în ultimii zeci de ani, că Bucureştiul va avea o nouă sală de concerte. Promisiunea n-a fost onorată, indiferent cum s-au numit partidele la putere, aşa că ne încîntăm cu această construcţie care are peste o sută de ani (inaugurată la 14 februarie 1888) şi care a fost construită prin subscripţie publică (Daţi un leu pentru Ateneu), pe terenul familiei Văcăreştilor şi după planurile arhitectului francez Charles Garnier. În Ateneu se află şi o frescă realizată de pictorul Costin Petrescu, ce cuprinde scene reprezentative din Istoria României. Există, aşadar, întrunite toate condiţiile ca Ateneul Român să poată găzdui şi o reuniune internaţională, aşa cum a fost prezenţa la Bucureşti a liderilor UE, cu ocazia preluării preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de către România. Numai că, dincolo de aspectul elegant, simandicos şi grandios al Ateneului Român, mai contează şi cu cine îl populezi. Realizatorul TV Octavian Hoandră, de la Realitatea TV, făcea o afirmaţie interesantă: „Numărul anilor de puşcărie al celor prezenţi la Ateneu depăşeşte numărul anilor de cînd a fost construit Ateneul“. Mai contează şi ca premierul Dăncilă să-i spună fiului său – care nu este demnitar al Statului român! – să nu se aşeze în faţă, la poze, sau, dacă o face, să-şi caute prin garderobă o cravată. Mai contează să existe o traducere simultană – discursurile ţinute în limba română n-au beneficiat de o traducere la cască. Important este ca ambasadorii invitaţi să-şi găsească repede locul, eventual să fie conduşi spre rîndurile cu locuri rezervate. Există, altfel spus, un protocol care ar fi trebuit respectat. N-a fost. Cultural, România s-a prezentat foarte bine. Concertul susţinut de Orchestra Uniunii Europene, formată din muzicieni din cele 28 de state UE, a interpretat lucrări de Enescu şi Beethoven. Soliştii, Adela Zaharia, Ruxandra Donose, Michael König, Sorin Coliban, sînt recunoscuţi internaţional. Ca să dăm un exemplu: soprana Adela Zaharia are 30 de ani, a făcut liceul la Arad şi a urmat Conservatorul din Cluj, impunîndu-se rapid în Europa, cu contracte stabile şi colaborări numeroase, în special în Germania. Ea a cîştigat, acum doi ani, şi concursul „Operalia“, al celor mai buni solişti de operă din lume. Remarcabilă a fost şi prezenţa dirijorului Ion Marin la pupitrul acestei Orchestre Europene. Aceste strădanii culturale par să fi fost răsturnate de politicienii români. Florin Iordache a silabisit un discurs în limba română, iar Călin Popescu Tăriceanu a încercat să epateze cu un discurs în limba engleză, fad şi neconvingător. Nici o referinţă culturală la demnitarii români, în timp ce liderii europeni au amintit personalităţi culturale româneşti (Enescu, Brâncuşi, Cioran, Eliade, Nichita Stănescu, Andrei Pleşu), dar şi sportive (de la echipa Steaua, la Nadia Comăneci şi Simona Halep). Nu e scuzabilă absenţa preşedintelui Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea. Domnia sa, probabil, s-a temut să nu fie menţionat (critic) în discursurile liderilor europeni prezenţi la Bucureşti: preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Leu cînd este doar între români, Liviu Dragnea s-a făcut mieluşel şi s-a evaporat din ţară, fără vreun motiv serios, poate doar să-i arate domnişoarei Irinuca Tănase balconul Julietei de la Verona. Dacă eşti liderul alianţei de guvernare, dacă participi la luarea deciziilor, dacă ai pretenţia să te respecte românii şi europenii, atunci vii la Ateneul Român. Prezenţa la Ateneul Român nu era una opţională (dacă ai chef, dacă scapi de farmecele Irinucăi), ţinea de modul în care România se raportează la Uniunea Europeană. E o formă de autorespect să participi, altfel nu poţi să te burzuluieşti la liderii europeni de la Bruxelles şi să te ascunzi la Bucureşti. Dincolo de excelentele referinţe culturale şi istorice (Antonio Tajani a amintit de originea comună, romană, a Italiei şi a României), dincolo de acea trimitere la Helmuth Duckadam a preşedintelui Donald Tusk (să aperi libertatea, integritatea, adevărul în viaţa publică, statul de drept, Constituţia, aşa cum a apărut Duckadam 4 penalty‑uri la Sevilla, în finala Cupei Campionilor Europeni), întrunirea oficială de la Bucureşti, la preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, a arătat nu doar o diferenţă de discurs între liderii români şi liderii europeni, a arătat o derută a oficialilor români, a membrilor Guvernului României, care nu sînt pregătiţi pentru preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, existînd însă destui tehnicieni şi experţi care ne vor ajuta să ieşim la liman, după şase luni. Mesajul comun al celor trei lideri europeni a fost că nu doresc ca România să derapeze de la o linie europenă şi democratică. De aici, referinţele măgulitoare la cultura română, la personalităţile sale, dar şi promisiunea de a adera la Spaţiul Schengen. Practic, pe parcursul celor şase luni, dorinţa liderilor europeni este ca România să funcţioneze în parametri normali, să nu fie bruscată prin tot felul de ciudăţenii legislative, contrare drepturilor omului. Mesajul de la Ateneul Român este, de fapt, mult mai simplu. Liderii europeni le‑au spus, de fapt, românilor, că sînt europeni, că au o cultură impresionantă, dar şi că beneficiază de un Guvern neprofesionist, îngălat, cumva haotic în decizii şi comportament. Liderii europeni nu votează în locul nostru. Nemulţumirea faţă de clasa politică şi faţă de alianţa PSD-ALDE se rezolvă la vot sau prin plecare. Şi Brâncuşi, şi Enescu, şi Eliade, şi Cioran au părăsit România. Noi, cei care încă sîntem aici, ar trebui să ne prezentăm la vot (şi la europarlamentare, şi la prezidenţiale, şi la locale, şi la alegerile parlamentare din 2020), dacă ne-am săturat de actuala stare de lucruri. Nu e de ajuns să frecventăm concertele de la Ateneul Român. În jurul Ateneului s-au adunat protestatari, iar noi, toţi ceilalţi, care am urmarit la televiziuni evenimentul, ar trebui să nu uităm cît de mare este puterea votului, asta tocmai dacă vrem în continuare să fim în Europa, cu toată multitudinea de expresii şi valenţe culturale." ["post_title"]=> string(17) "La Ateneul Român" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(16) "la-ateneul-roman" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2019-01-18 11:35:34" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2019-01-18 08:35:34" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(65) "http://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=196271" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> string(2) "27" ["max_num_pages"]=> float(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "708562bf08cd167b0f05f758df8891ba" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

Articole din numărul curent (Nr. 954)

17 ianuarie, 2019

object(WP_Term)#20421 (11) { ["term_id"]=> int(20451) ["name"]=> string(7) "Nr. 954" ["slug"]=> string(6) "nr-954" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(20451) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(27) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }

Despre Cookies

Folosim cookies pentru funcționalitatea site-ului și pentru a-ți oferi o experiență personalizată pe observatorcultural.ro. Prin continuarea navigării, ne oferi acordul tău.

cheap Ncs fjallraven backpack NCS European News Web NCS European websites cheap Ncs hydro flask Water bottle cheap Ncs anello backpack Ncs National news NCS NEWS web NCS European News Web Ncs's News cheap Ncs yeti cup